ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 51/2017

Decizia nr. 51/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, reclamanta SC A. SA Timișoara prin administrator judiciar SC B. SPRL în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Timișoara a solicitat rezoluțiunea contractelor de vânzare cumpărare încheiate de către societatea reclamantă cu pârâta SC C. SA, contracte probate prin următoarele facturi : factura din 04 iulie 2005 pentru contractul de vânzare cumpărare din 17 mai 05, având ca obiect aparatură, utilaje, accesorii și dotările acestora, în valoare de 20.329, 00 + T.V.A. 3.862,51 = 24.191,51 lei ; factura din 04 iulie 2005 pentru contractul de vânzare cumpărare din 17 mai 05, având ca obiect autovehiculul, în valoare de 2.036,00 + T.V.A. 386, 84 = 242.284 lei; factura din 04 iulie 2005 pentru contractul de vânzare cumpărare din 18 mai 05, având ca obiect autovehiculul, valoarea acesteia fiind de 7.376, 00 + T.V.A. 1401 = 8.777,00 lei; factura din 04 iulie 2005 pentru contractul de vânzare cumpărare nr. 204/19 mai 2005, având ca obiect utilaje, accesorii, aparate și părțile asamblate acestora, în valoare de 51.145,00 + T.V.A. 97.171,55 = 60.862, 55 lei; factura din 04 iulie 2005 pentru contractul de vânzare cumpărare din 15 mai 2005 având ca obiect autovehiculul, în valoare de 4.954,00 + T.V.A. 941,26 = 5.895, 26 lei. Valoarea totală a acestor contracte fiind de 85 839.73 + T.V.A. = 102149,2787 lei, toate facturile, fiind transformate în lei. Totodată solicită repunerea părților în situația anterioară încheierii acestor contracte deoarece, pârâta SC C. SA nu a plătit prețul acestor facturi (contracte).

Prin sentința civilă nr. 170/PI din 03 februarie 2016 Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a respins excepția puterii de lucru judecat și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Timișoara prin lichidatori judiciari SPC C. IPURL Timișoara, CI E. SPRL

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că obiectul și cauza celor două demersuri sunt diferite - Dosarul nr. x/30/2006**, finalizat prin Decizia civilă nr. 389/R din 26 octombrie 2015 a avut ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare numărul, toate din 2005, pentru motiv de fraudă în dauna reclamantei, iar în dosarul de față reclamanta solicită rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului.

Deliberând asupra fondului, tribunalul a constatat că în cuprinsul celor 5 contracte, la art. 4, s-a menționat că prețurile au fost achitate de cumpărător și primite de vânzător și că semnarea contractelor conferă titlu de proprietate cumpărătorului asupra bunurilor tranzacționate. Având în vedere că această mențiune li se impune părților precum lege, potrivit art. 969 C. civ., afirmația reclamantei din cadrul acestui litigiu apare ca fiind extranee convenției.

Trecând peste mențiunea din contract, tribunalul a constatat că pe parcursul anului 2005 atât pârâta cât și domnul F. - asociat unic și administrator al pârâtei - au efectuat mai multe plăți către reclamantă, în contul unei majorări de capital social al reclamantei, decisă prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din data de 24 aprilie 2005 și transpusă în contractul din 29 aprilie 2005. Prin convenția din 27 decembrie 2005 intervenită între părțile din prezentul litigiu, pârâta fiind reprezentată la perfectarea ei de F., s-a stabilit că plățile efectuate pe parcursul anului 2005 cu titlu de majorare de capital social să fie considerate ca plăți pentru bunurile achiziționate de pârâtă de la reclamantă. Această convenție a intervenit ca urmare a faptului că domnul F. nu a vărsat întreaga sumă stabilită prin hotărârea deja arătată de majorare a capitalului social.

Cum sumele menționate în cuprinsul chitanțelor de la filele 38 și 39 și al ordinelor de plată de la filele 40-41 depășesc cu mult prețul total al celor 5 contracte, tribunalul a considerat că susținerea reclamantei, cum că prețul acestora nu a fost achitat, nu poate fi primită.

Celelalte argumente ale reclamantei privind sumele depuse în contul ei cu titlu de majorare de capital social s-a apreciat că nu au relevanță în cauză, în ceea ce privește suma, reprezentând prețul celor 5 contracte deoarece, din momentul în care a intervenit înțelegerea între părți, ea a fost alocată, în mod definitiv, plății bunurilor contractate.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 489/A din 08 iunie 2016 a respins excepția tardivității apelului invocată de către pârâta-intimată; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. SA prin lichidatori judiciari SCP D. IPURL și SCP G. SPRL în contradictoriu cu pârâta-intimată SC C. SA împotriva sentinței civile nr. 170/PI din 3 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș. A fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta H. și a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că s-a admis cererea de rezoluțiune a contractelor de vânzare-cumpărare din 15 mai 2005, din 17 mai 2005, din 18 mai 2005, din 19 mai 2005 și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, în privința excepției tardivității apelului, că prezentul litigiu este guvernat de dispozițiile V.C.P.C., astfel încât termenul de formulare a căii de atac era de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

S-a mai reținut că sentința primei instanțe i-a fost comunicată apelantei-reclamante la adresele din Timișoara, astfel cum a fost indicată și din moment ce sentința nu le-a fost comunicată reprezentanților apelantei-reclamantei, respectiv lichidatori judiciari ai acestei, termenul nu a început să curgă.

Pentru aceste motive, instanța de apel a respins excepția tardivității apelului invocată de către pârâta-intimată.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut, în esență, că părțile din litigiu au încheiat cinci contacte de vânzare-cumpărare, iar prin prezentul demers judiciar apelanta-reclamantă a solicitat rezoluțiunea acestor contracte de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului.

Instanța de apel a constatat că din analiza probelor administrate în cauză, nu s-a făcut de către pârâta-intimată dovada plății prețului bunurilor achiziționate, în contabilitatea apelantei-reclamante nu a fost înregistrată achitarea prețului acestor bunuri, iar plățile invocate ca fiind făcute de către pârâta-intimată în nume propriu și de către numitul F., nu a fost probat că au fost realizate cu acest titlu.

Totodată, s-a reținut că, numitul F. este un terț față de contractele de vânzare-cumpărare, iar sumele au fost virate în scopul unei majorări de capital social care nu a mai avut loc.

Instanța de apel a mai reținut că, o parte din sumele respective au fost solicitate și prin declarațiile de creanță depuse în dosarul de insolvență al apelantei-reclamante.

De asemenea, instanța de apel a reținut că, prima instanță a acordat relevanță juridică convenției din 27 decembrie 2005, în care părțile arată că stabilesc de comun acord ca plățile efectuate până la data respectivă de către SC C. SA și de către F. pentru majorarea de capital a SC A. SA să își schimbe destinația, fiind socotite ca și plată a facturilor prin care s-au achiziționat produse finite și utilaje de la SC A. SA.

S-a constatat că această convenție este semnată pentru apelanta-reclamantă de către numitul I., apelanta-reclamantă a făcut însă dovada că această persoană nu o mai reprezenta la data încheierii convenției și deși pârâta-intimată a susținut că numitul I. și-a păstrat calitatea de președinte al consiliului de administrație, aceasta nu a dovedit acest lucru și nici faptul că avea posibilitatea în această calitate să încheie în numele reclamantei-apelante o asemenea convenție și nici nu s-a făcut dovada înregistrării convenției respective în contabilitatea apelantei-reclamante.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că, convenția menționată mai sus nu poate fi luată în considerare, astfel că nu a existat un acord din partea apelantei-reclamante ca sumele virate cu alt titlu de către pârâta-intimată și de către F. să aibă rolul executării obligației de achitare a prețului bunurilor achiziționate prin contractele de vânzare-cumpărare ce fac obiectul prezentului litigiu.

Față de excepția puterii de lucru judecat invocată de către pârâta-intimată, s-a reținut că, în mod corect tribunalul a observat că obiectul și cauza celor două demersuri sunt diferite, Dosarul nr. x/30/2006** având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare, toate din 2005, pentru motiv de fraudă în dauna apelantei-reclamante, iar în dosarul de față reclamanta solicită rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului.

Cu privire la faptul că bunurile ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare au rămas în posesia apelantei-reclamante, în temeiul unui contract de comodat, instanța de apel a constatat că acest aspect nu prezintă nicio relevanță și nu este de natură să o exonereze pe pârâta-intimată de obligația achitării prețului.

Referitor la faptul că prima instanță a reținut că în cuprinsul celor cinci contracte, la art. 4 s-a menționat că prețurile au fost achitate de cumpărător și primite de vânzător, ceea ce ar conferi titlu de proprietate al cumpărătorului asupra bunurilor tranzacționate, instanța de apel a subliniat că activitatea societăților comerciale este supusă anumitor exigențe, iar plățile trebuie să se reflecte în acte contabile (ordine de plată, chitanțe, etc.).

Or, a reținut instanța de apel, așa cum s-a arătat mai sus, nu s-a făcut dovada virării vreunei sume de bani către apelanta-reclamantă cu titlu de preț, iar în contabilitatea acesteia nu figurează vreo plată, nici măcar parțială, reprezentând contravaloarea bunurilor înstrăinate.

Instanța de apel a concluzionat că pârâta-intimată nu și-a îndeplinit obligația esențială a achitării prețului, fiind îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare a contractelor de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei decizii pârâta SC C. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că instanța de apel în mod greșit a respins ca neîntemeiată excepția tardivității căii de atac având în vedere că procedura nu se putea îndeplini în mod legal decât prin comunicarea sentinței apelate la adresa indicată și cum reclamanta a depus cererea sa de apel abia la data de 15 aprilie 2016 cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ., calea de atac promovată este tardivă.

Pe fondul cauzei, recurenta după o prezentare detaliată a obiectului acțiunii și a reținerilor instanței de fond, a susținut, în esență, că în ciuda reținerilor instanței de apel în decizia recurată, are relevanță faptul că, ulterior perfectării acestor contracte de vânzare-cumpărare atacate, părțile au convenit, în data de 15 iulie 2005, la semnarea și a unui contract de comodat, prin care toate bunurile mobile dobândite de pârâtă au fost lăsate în folosința gratuită către debitoarea SC A. SA, pentru o perioadă nedeterminată, dar nu mai puțin de 3 ani de la data semnării lui.

Prezentând aspecte ale situației de fapt și reținerile instanței de fond cu referire la înscrisurile doveditoare ale plății prețului celor 5 contracte de vânzare-cumpărare, recurenta susține că, în ciuda acestor evidențe, instanța de apel a considerat că prețul aferent celor 5 contracte de vânzare-cumpărare de bunuri mobile nu ar fi fost plătit, întrucât, pe de o parte, în contabilitatea reclamantei nu a fost înregistrată achitarea prețului acestor bunuri, iar pe de altă parte, pârâta, deși a invocat anumite plăți efectuate de către numitul F. și de către societate în nume propriu, nu ar fi probat că părțile respective au fost realizate cu acest titlu.

În continuarea motivării, recurenta a prezentat reținerile instanței de apel privind semnarea actului juridic de către numitul I., a faptului că nu s-a făcut dovada înregistrării convenției respective în contabilitatea reclamantei, considerând că instanța de apel nu a observat că la dosarul de la prima instanță s-a atașat Dosarul Curții de Apel Timișoara nr. x/30/2006** în care existau dovezile eliberate de Oficiul Registrului și Comerțului Timiș din care rezulta că dl. I. reprezenta, la data semnării convenției, societatea intimată.

După o prezentare a înscrisurilor doveditoare a plății prețului convențiilor, recurenta susține că nu se poate dispune rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare atât timp cât prețul bunurilor achiziționate a fost achitat de către pârâtă, iar cu aceste sume nu este înscrisă la masa credală a falitei, din cumulul sumelor plătite rezultând fără echivoc achitarea unor valori mai mari decât cele acceptate în procedura insolvenței.

În continuarea motivării, recurenta a prezentat reținerile din Decizia civilă nr. 389/R din 26 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/30/2006**, opinii personale privind aceste rețineri, detaliind pentru contractele din 19 mai 2005; din 15 mai 2005; din 18 mai 2005; din 18 mai 2005, bunurile mobile ce au format obiectul contractelor menționate, susținând că aceste contracte de vânzare-cumpărare nu au caracter fraudulos, iar prețul a fost achitat integral.

Recurenta susține că în ce privește convenția din 27 decembrie 2005, contrar celor afirmate de reclamantă în cererea de apel, aceasta a fost semnată de către dl. I., întrucât deținea, la acea dată, cel puțin funcția de președinte al Consiliului de Administrație, astfel încât apreciază că legalitatea convenției nu poate fi pusă sub semnul îndoielii.

În ceea ce privește reținerea instanței de apel, că respectiva convenție și dovada achitării prețului bunurilor mobile nu apar înscrise în contabilitatea reclamantei, recurenta arată faptul că, pe de o parte, nu i se poate imputa acest lucru, iar pe de altă parte apreciază că o asemenea împrejurare nu poate constitui un argument că prețul nu ar fi fost plătit.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de apel, în principal, ca urmare a admiterii excepției tardivității declarării căii ordinare de atac, iar în subsidiar, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe.

Prin întâmpinările depuse la dosar, atât intimata-reclamantă

SC A. SA prin lichidatori judiciari SCP D. IPURL și SCP G. SPRL Filiala Timiș cât și intimata intervenientă H., au solicitat respingerea excepției tardivității invocată de recurenta-pârâtă, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate.

Examinând recursul din perspectiva criticilor formulate și ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a respins ca neîntemeiată excepția tardivității căii ordinare de atac.

Întreaga argumentare a recurentei privind greșita respingere a excepției tardivității, va fi înlăturată.

Înalta Curte subliniază că alegerea de domiciliu și calitatea de reprezentant sunt două instituții distincte de drept procesual care produc efecte specifice.

În condițiile art. 87 pct. 5 C. proc. civ. cei supuși procedurii reorganizării judiciare și a falimentului vor fi citați prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar.

La rândul său, art. 90 alin. (1) C. proc. civ. prevede că înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reședința celui citat.

Față de textele enunțate, opinia recurentei nu poate fi primită de vreme ce partea supusă reorganizării judiciare va fi citată prin administratorul judiciar, iar înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul celui citat.

Așa cum rezultă din verificarea actelor de la dosar

și cum corect a constatat și instanța de apel, deși prin cererea de repunere pe rol formulată de SC D. IPURL și SCP E. SPRL în calitate de lichidatori judiciari ai reclamantei a fost indicat sediul procesual ales ca fiind la adresa din Timișoara, cu toate acestea sentința primei instanțe a fost comunicată la adresele din Timișoara.

Ori, de vreme ce lichidatorii judiciari ai reclamantei au adus la cunoștința instanței adresa sediului procesual, comunicarea hotărârii instanței de fond la vechea adresă a fost făcută în condiții de neregularitate procedurală, astfel încât în mod corect a apreciat instanța de apel că termenul nu a început să curgă.

Așadar, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în soluționarea excepției tardivității apelului invocată de către pârâta SC C. SA.

În ceea ce privește fondul cauzei,

criticile subsumate de către recurentă motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu vizează niciuna dintre tezele avute în vedere de acest text legal.

Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța fondului și confirmată de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Se constată că, recurenta

în dezvoltarea motivului de recurs, nu formulează veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva aplicării sau interpretării greșite a dispozițiilor legale și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Astfel, în susținerile prezentei căi de atac, recurenta și-a structurat recursul invocând critici de netemeinicie cu privire la situația de fapt și a probatoriului administrat în cauză, fără a indica în ce constă presupusa greșeală a instanței de apel.

Ori, se reține că în aprecierea probelor instanța de apel este suverană în a evalua forța probantă a acestora, iar modul în care aceasta a înțeles să dea eficiență probatoriului administrat nu poate fi supus controlului judiciar, întrucât antamează aspecte de netemeinicie.

În cauză, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs, în ce privește fondul cauzei, nu se regăsesc critici de nelegalitate la adresa deciziei pronunțate în apel, recurenta nu arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel, aceasta limitându-se numai la prezentarea situației de fapt a cauzei și a reținerilor instanțelor anterioare.

Faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentei-pârâte nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie atacate.

Prin urmare, în raport de generalitatea criticilor formulate pe fondul cauzei de către recurentă, prin care se invocă aspecte de netemeinicie, fără a se formula critici cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva Deciziei nr. 489/A din 08 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 ianuarie 2017.