OZDEMIR c. TURQUIE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43824/07 prezentate de Veli ÖZDEM și de Françoise Elens-Passos graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 august 2007, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Veli Özdemir, este un resortisant turc, născut în 1978 și aflat în prezent în închisoarea Tekirda. Este reprezentat în fața Curții de către dl E. Kanar, avocat la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 17 ianuarie 2003, reclamantul a fost reținut în arest de către polițiști din unitatea antiteroristă din cadrul conducerii securității din Istanbul pentru că a fost reținut temporar într-o organizație ilegală înarmată, Hizbullah la 21 ianuarie 2003. Printr-un act de acuzare din 10 aprilie 2003, o acțiune publică a fost pronunțată împotriva reclamantului pentru tentativa de răsturnare, prin forță, a ordinii constituționale turcești; infracțiune reprimată prin art. 146 alineatul (1) din vechiul cod penal. Reclamantul a solicitat de mai multe ori eliberarea sa, dar judecătorii din fond au respins aceste cereri.

În cele din urmă, la 29 iunie 2007, reprezentantul reclamantului a formulat opoziție împotriva ordonanței de menținere în detenție provizorie pronunțată la 22 iunie 2007. Cu toate acestea, la 12 iunie 2007 iulie 2007, instanța competentă a respins această cerere bazându-se numai pe examinarea dosarului, fără a ține o audiere și în absența reclamantului și a avocatului său. În conformitate cu elementele dosarului, procedura penală împotriva reclamantului este încă în curs de desfășurare în fața instanței de judecată și este încă în detenție provizorie în acest moment. GRIFS Invocând art. 5 alin. (1) lit. (b) și (c) din Convenție, reclamantul denunță în primul rând durata detenției sale și afirmă că nu a fost adus imediat în fața unui judecător după arestarea sa.

Invocând art. 5 alin. (3), reclamantul se plânge apoi de lungimea detenției sale provizorii și de faptul că judecătorii din fond nu au ordonat eliberarea sa după depășirea termenului rezonabil în sensul acestei dispoziții. Invocând articolele 6 și 13, el contestă faptul că judecătorul intern a dispus menținerea sa în detenție provizorie, bazându-se numai pe examinarea dosarului, fără a ține în cuști și în la . În cele din urmă, reclamantul a declarat lipsa unei căi de atac efective pentru a-și susține cauza întemeiat pe durata detenției sale. Invocând art. 6 alineatul (1), reclamantul invocă, de asemenea, o încălcare a dreptului său de a fi judecat într-un interval de timp rezonabil. Tot în conformitate cu art. 6 din Convenție, reclamantul susține că procedura penală inițiată împotriva sa a fost compromisă în mod negativ, în măsura în care dovezile obținute în mod ilegal nu au fost excluse din dosarul său.

În această privință, el explică faptul că au fost obținute numeroase dovezi în timpul custodiei sale în cursul căreia a fost privat de dreptul la un avocat. În plus, procesele-verbale referitoare la vizitarea locului infracțiunii au fost făcute fără controlul unui magistrat și în lipsa avocatului său. Invocând art. 5 alin. (3), reclamantul se plânge de lungimea detenției sale provizorii și de faptul că judecătorii din fond nu au ordonat eliberarea sa după depășirea termenului rezonabil în sensul acestei dispoziții. Invocând articolele 6 și 13, el contestă faptul că judecătorul intern a dispus menținerea sa în detenție provizorie, bazându-se numai pe examinarea dosarului, fără a ține în cuști și în la . În plus, reclamantul a declarat că nu a recurs efectiv la recurs pentru a-și susține cauza întemeiat pe durata detenției sale.

În sfârșit, invocând art. 6 alineatul (2) din convenție, se plânge de încălcarea principiului prezumției de nevinovăție, din cauza faptului că nu a beneficiat de asistență juridică din partea unui avocat în timpul custodiei sale și al utilizării de probe care sunt considerate ilegale. Curtea fiind amanta calificării juridice a faptelor cauzei (a se vedea, în special, Guerra și alții c. Italia , Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998, I, punctul 44), este necesar să se examineze aceste obiecțiuni sub aspectul articolului 5 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție (a se vedea Nikolova c. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 69, CEDO 1999-II). În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 5 alineatul (1) litera (b) și art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de durata custodiei sale. Curtea constată că, la data de 22 august 2007, partea reclamantă se referă la o custodie care s-a încheiat la 21 ianuarie 2003, prin ordonanța de detenție provizorie. Or, prezenta cerere a fost introdusă la 22 august 2007, adică mai mult de șase luni mai târziu.

Prin urmare, acest aspect este întârziat și trebuie respins în temeiul articolului 35 § 1 și 4 din convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de legalitatea procedurii împotriva sa, care contestă în special modul în care au fost colectate dovezile cu privire la acuzații. Curtea constată că procedura penală în litigiu este în prezent pendinte în fața instanțelor interne. Prin urmare, Comisia nu este în măsură să efectueze o examinare globală a procesului reclamantului și consideră că nu poate specula cu privire la ceea ce va decide instanțele interne. În consecință, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, prezentarea acestor obiecțiuni pare prematură (Dikke c. Turcia, nr 20869/92, § 111, Rec.

2000-VIII). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiate pe durata detenției sale provizorii, pe lipsa unei căi de atac interne pentru a susține cauza anterioară și pe durata procedurii penale pronunțate împotriva acesteia Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 43824/07 présentée par Veli ÖZDEMİR contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 4 mars 2008 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Antonella Mularoni, Rıza Türmen, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, juges, et de Françoise Elens-Passos , greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 22 août 2007, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Veli Özdemir, est un ressortissant turc, né en 1978 et actuellement détenu à la prison de Tekirdağ. Il est représenté devant la Cour par M e E. Kanar, avocat à Istanbul. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 17 janvier 2003, le requérant fut placé en garde à vue par des policiers de l’unité anti-terroriste de la direction de la sûreté d’Istanbul parce qu’il était soupçonné d’appartenance à une organisation illégale armée, Hizbullah . Le 21 janvier 2003, il fut placé en détention provisoire. Par un acte d’accusation du 10 avril 2003, une action publique fut entamée à l’encontre du requérant pour tentative de renversement, par la force, de l’ordre constitutionnel turc ; infraction réprimée par l’article 146 § 1 de l’ancien code pénal. Le requérant demanda sa mise en liberté à plusieurs reprises mais les juges du fond rejetèrent ces demandes.

En dernier lieu, le 29 juin 2007, le représentant du requérant forma opposition contre l’ordonnance de maintien en détention provisoire rendue le 22 juin 2007. Cependant, le 12 juillet 2007, la cour d’assises compétente rejeta cette demande en se basant uniquement sur l’examen du dossier, sans tenir une audience et en l’absence du requérant et de son avocat. D’après les éléments du dossier, la procédure pénale entamée à l’encontre du requérant est toujours pendante devant la cour d’assises d’Istanbul et l’intéressé se trouve toujours en détention provisoire à l’heure actuelle. GRIEFS Invoquant l’article 5 § 1 b) et c) de la Convention, le requérant dénonce tout d’abord la durée de sa garde à vue.

Il affirme ne pas avoir été aussitôt traduit devant un juge après son arrestation. Invoquant l’article 5 § 3, le requérant se plaint ensuite de la longueur de sa détention provisoire et du fait que les juges du fond n’ont pas ordonné sa mise en liberté après le dépassement du délai raisonnable au sens de cette disposition. Invoquant les articles 6 et 13, il conteste le fait que le juge interne ordonna son maintien en détention provisoire, en se basant uniquement sur l’examen du dossier, sans tenir d’audience et en l’absence de son avocat et de lui-même. Enfin, le requérant dénonce l’absence de recours effectif pour faire valoir son grief tiré de la durée de sa détention. Invoquant l’article 6 § 1, le requérant allègue aussi une violation de son droit à être jugé dans un délai raisonnable.

Toujours sous l’angle de l’article 6 de la Convention, le requérant soutient que la procédure pénale engagée à son encontre était entachée d’arbitraire, dans la mesure où des preuves obtenues illégalement n’ont pas été exclues de son dossier. A cet égard, il explique que de nombreuses preuves ont été obtenues lors de sa garde au cours de laquelle il a été privé de l’assistance d’un avocat. Par ailleurs, les procès-verbaux relatifs à la visite des lieux des infractions ont été dressés sans le contrôle d’un magistrat et en l’absence de son avocat. EN DROIT 1. Invoquant l’article 5 § 3, le requérant se plaint de la longueur de sa détention provisoire et du fait que les juges du fond n’ont pas ordonné sa mise en liberté après le dépassement du délai raisonnable au sens de cette disposition.

Invoquant les articles 6 et 13, il conteste le fait que le juge interne ordonna son maintien en détention provisoire, en se basant uniquement sur l’examen du dossier, sans tenir d’audience et en l’absence de son avocat et de lui-même. Par ailleurs, le requérant dénonce l’absence de recours effectif pour faire valoir son grief tiré de la durée de sa détention. Enfin, invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, il se plaint de la violation du principe de la présomption d’innocence, du fait de ne pas avoir bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue et de l’utilisation de preuves prétendument illégales. La Cour étant maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (voir, notamment, Guerra et autres c. Italie , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I, § 44), il convient d’examiner ces griefs sous l’angle de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention (voir Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 69, CEDH 1999-II).

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Le requérant dénonce ensuite la durée de la procédure pénale diligentée à son encontre. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 3. Invoquant l’article 5 § 1 b) et c) de la Convention, le requérant se plaint également de la durée de sa garde à vue.

La Cour constate d’emblée que le grief du requérant se rapporte à une garde à vue qui a pris fin le 21 janvier 2003, par l’ordonnance de détention provisoire. Or, la présente requête a été introduite le 22 août 2007, soit plus de six mois plus tard. Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 4. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint enfin de l’équité de la procédure engagée à son encontre, contestant notamment la manière dont les preuves à charges ont été recueillies. La Cour constate que la procédure pénale litigieuse est actuellement pendante devant les juridictions internes. Elle n’est donc pas en mesure de procéder à un examen global du procès du requérant et elle estime ne pouvoir spéculer sur ce que décidera les juridictions internes.

Il s’ensuit qu’au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, la présentation de ces griefs apparaît prématurée ( Dikme c. Turquie , n o 20869/92, § 111, Recueil 2000-VIII). Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés de la durée de sa détention provisoire, de l’absence de voie de recours interne pour faire valoir le grief précédent et de la durée de la procédure pénale diligentée contre lui ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente