ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 203/RC/2016

Asupra cauzei penale de față constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 842 din 24 iunie 2015 pronunțată de Judecătoria Oradea, în baza art. 5 C. pen. s-au reținut ca lege penală mai favorabilă dispozițiile art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, modificată și republicată și în consecință:

În baza art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, modificată și republicată, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană fără a poseda permis de conducere, la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare.

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 alin. (2) C. pen. (1969), i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. (1969) s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 7 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 189 din 09 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Oradea în Dosarul nr. x/271/2010, rămasă definitivă la data de 04 mai 2012, prin Decizia penală nr. 147/R din 04 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor.

În temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. (1969) s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 51 din 16 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Aleșd în Dosar nr. x/177/2011, rămasă definitivă la data de 29 martie 2012, prin neapelare.

S-a constatat că infracțiunile pentru care inculpatul A. a fost condamnat prin sentința penală nr. 189 din 09 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. x/271/2010, rămasă definitivă la data de 04 mai 2012, prin Decizia penală nr. 147/R din 04 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor și prin sentința penală nr. 51 din 16 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Aleșd în Dosar nr. x/177/2011, rămasă definitivă la data de 29 martie 2012, prin neapelare, sunt concurente.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 51 din 16 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Aleșd în Dosar nr. x/177/2011, rămasă definitivă la data de 29 martie 2012, prin neapelare, în pedepsele componente de 8 luni închisoare, 1 an 4 luni închisoare și sporul de 2 luni închisoare.

S-au repus în individualitatea lor pedepsele descontopite și s-a înlăturat sporul de 2 luni închisoare.

În baza art. 36 alin. (2) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), s-au contopit pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 189 din 09 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. x/271/2010 și prin sentința penală nr. 51/16 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Aleșd în Dosar nr. x/177/2011, i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 1 an 4 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 luni, pedeapsa rezultantă fiind de 1 an 6 luni închisoare.

În baza art. 83 C. pen. (1969), s-a dispus executarea în întregime a pedepsei de 1 an 6 luni închisoare, rezultată în urma contopirii, alături de pedeapsa de 1 an 2 luni închisoare aplicată în prezenta cauză, în final inculpatul A. urmând să execute o pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare în regim de detenție.

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 alin. (2) C. pen. (1969), i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare în favoarea statului, iar, în baza art. 272 C. proc. pen., suma de 100 lei, reprezentând onorariul parțial al avocatului din oficiu B., a fost plătită din fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului Bihor, conform delegației din 11 iulie 2014.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, analizând actele și lucrările dosarului, a reținut, în esență, că din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, respectiv: procesul-verbal de efectuare a actelor premergătoare; procesul-verbal de sesizare din oficiu și procesele-verbale; planșa cu capturi foto, DVD și procesul verbal vizionare imagini; declarațiile martorilor C., D., E., F. și G., ultimele două parțial; Raportul de constatare tehnico-științifică nr. 427537 din 12 decembrie 2013; înscrisuri - adresă de la Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, alte înscrisuri, a rezultat că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, modificată și republicată, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1968) și aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că, la data de 29 iunie 2013, în jurul orei 17.30, fără a poseda permis de conducere, a condus autoturismul, pe raza localității Săcădat, jud. Bihor, ocazie cu care, în dreptul imobilului cu nr. x, a fost implicat într-un eveniment rutier soldat cu pagube materiale.

S-a arătat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, s-a realizat prin activitatea inculpatului de a conduce autoturismul pe un drum public, deși nu avea permis de conducere, urmarea imediată constând în starea de pericol pentru siguranța traficului rutier generată de această conduită, pericol care s-a produs în momentul în care punerea în mișcare și deplasarea autovehiculului a dobândit semnificația unei „conduceri” pe drumurile publice, moment în care a avut loc și consumarea infracțiunii. În ceea ce privește latura subiectivă, s-a apreciat că intenția inculpatului rezultă din împrejurarea că, deși știa că nu posedă permis de conducere, a decis să se urce la volanul autoturismului și să îl conducă pe drumuri publice, acesta acționând cu intenție indirectă.

În plus, prima instanță a apreciat că declarațiile martorilor G. și F., sunt nesincere, contradictorii, nu se coroborează în totalitate cu ansamblul probator administrat în cauză, fiind contrazise atât de declarațiile martorelor C. și D., cât și de procesul-verbal de vizionare a înregistrărilor video din data de 15 iulie 2013, primul declarând, cu privire la îmbrăcămintea pe care o purta H., că acesta era îmbrăcat într-un tricou de culoare mai deschisă, iar cel de al doilea a precizat că era îmbrăcat într-un tricou de culoare albăstruie cu carouri. Singurul fapt menționat de cei doi martori care se coroborează cu declarațiile martorelor C., D. și cu cele cuprinse în procesul-verbal de vizionare a înregistrărilor video din data de 15 iulie 2013, este că inculpatul era îmbrăcat cu o haină de culoare deschisă, ceea ce confirmă că acesta se afla la volanul autoturismului.

De asemenea, instanța a apreciat că declarațiile martorilor H. și I. nu corespund adevărului, acestea necoroborându-se cu ansamblul probelor administrate în cauză, fiind contrazise de declarațiile martorelor C., martor ocular, și D., care, deși nu l-a văzut pe inculpat conducând autoturismul, a relatat aspecte importante care dovedesc acest fapt, respectiv că imediat după tamponare a fost prezentă la locul producerii evenimentului rutier, văzând că din dreptul portierei stânga-față a autoturismului, se deplasa înspre autoturismul numitei C. inculpatul A., acesta având în mână cheile autoturismului, iar pe tatăl acestuia, H., l-a văzut că se deplasa dinspre portiera dreapta-față a autoturismului, acesta din urmă rugând-o să nu anunțe poliția deoarece fiul lui nu are permis și ar putea ajunge la pușcărie.

Verificând incidența dispozițiilor art. 5 C. pen., prima instanță, având în vedere Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale a României, a reținut că, în ansamblu, vechea reglementare este mai favorabilă inculpatului, raportat la modalitățile de individualizare a executării pedepsei închisorii și la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, în caz de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

La stabilirea și individualizarea pedepsei, conform criteriilor prevăzute la art. 72 C. pen. (1969), instanța a avut în vedere limitele de pedeapsă fixate prin lege, împrejurările comiterii faptei, respectiv faptul că inculpatul are antecedente penale și a mai fost condamnat anterior tot pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe un drum public a unui vehicul fără a avea permis de conducere.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A., solicitând achitarea sa în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motivând că nu există probe care să susțină teza că inculpatul a comis infracțiunea reținută în sarcina sa.

Prin Decizia nr. 73/A din 8 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 842 din 24 iunie 2015 a Judecătoriei Oradea, menținându-se în totalitate dispozițiile sentinței apelate. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că, în mod legal și temeinic, în urma coroborării probelor administrate în cauză, instanța de fond a reținut că, la data de 29 iunie 2013, în jurul orei 17.30, inculpatul A. a condus autoturismul, pe raza localității Săcădat, jud. Bihor, fără a poseda permis de conducere, fiind implicat într-un eveniment rutier soldat cu pagube materiale.

Astfel, s-a arătat că lipsa permisului de conducere a rezultat din adresa Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor Bihor, care a comunicat că inculpatul A. nu figurează în evidențe ca fiind posesor de permis de conducere, apărările acestuia, în sensul că tatăl său a condus autovehiculul la momentul respectiv, fiind în mod judicios înlăturate de instanța de fond, față de declarațiile martorelor C. și D., probe care se coroborează cu aspectele relevate de înregistrarea video a camerei de supraveghere amplasată pe DJ767/H, în localitatea Săcădat, în dreptul imobilului cu nr. x, înregistrare din data de 29 iunie 2013, între orele 17.00-18.00 (fiind încheiat procesul-verbal din data de 15 iulie 2013), din care se observă în intervalul 17.29 - 17.35 autoturismul care era condus de inculpat (îmbrăcat cu o cămașă alba și având ochelari de soare), pe scaunul din dreapta - față aflându-se tatăl acestuia (îmbrăcat cu o bluză de culoare închisă).

S-a apreciat, de asemenea, că în mod judicios au fost înlăturate declarațiile martorilor H., I., F. și G., încuviințați în apărare, care au susținut, în esență, că până la momentul evenimentului rutier autoturismul, fusese condus de tatăl inculpatului, H., față de caracterul subiectiv al acestora în cazul primilor doi martori și caracterul contradictoriu al detaliilor prezentate de ceilalți doi martori, depozițiile având rolul de a-l exonera de răspundere penală pe inculpat, care săvârșise respectiva faptă în interiorul a două termene de încercare stabilite prin două hotărâri judecătorești anterioare de condamnare, acuzatul și tatăl acestuia înțelegând consecințele pe care săvârșirea faptei din data de 29 iunie 2013 o va produce. Acesta a fost, de altfel, motivul pentru care tatăl inculpatului a rugat-o pe martora D. să nu anunțe organele de poliție, încercându-se soluționarea amiabilă a situației.

În plus, s-a apreciat că este lipsit de relevanță, sub aspectul răspunderii penale a inculpatului, împrejurarea că martora C. s-a deplasat cu întârziere la unitatea de poliție pentru a reclama evenimentul rutier, din cuprinsul probelor administrate în cauză rezultând că întârzierea a fost determinată de conduita familiei Caba (ulterior discuțiilor inițiale, potrivit martorei C., H. refuzând orice înțelegere cu aceasta). Nu au fost primite nici apărările inculpatului referitoare la caracterul subiectiv și interesat al declarațiilor martorei C., apreciindu-se că, raportat la producerea accidentului rutier și la despăgubirile acordate de asigurătorul de răspundere civilă, era lipsit de relevanță că autoturismul asigurat a fost condus de inculpat sau de tatăl acestuia.

Totodată, s-a arătat că nu echivalează cu inexistența faptei împrejurarea că inculpatul A. nu a fost surprins în trafic de organele de poliție, întrucât, raportat la dispozițiile art. 97 alin. (1) și (2) C. proc. pen., declarațiile martorilor C. și D., procesul verbal de consemnare a rezultatului vizionării înregistrării camerei video, precum și înregistrarea video însăși constituie mijloace de probă legal administrate în cauză, care susțin dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în sensul art. 396 alin. (2) și art. 103 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.

Pe de altă parte, s-a apreciat că, în mod legal, prima instanță a constatat că mai favorabilă inculpatului este vechea reglementare, reținându-se, în mod corect, că, în drept, fapta inculpatului A., astfel cum aceasta a fost descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană fără a poseda permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 modificată și republicată, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969).

De asemenea, raportat la criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv: faptul că inculpatul a condus autoturismul fără a avea permis de conducere, fiind implicat într-un accident de circulație, că acesta a mai fost condamnat anterior pentru aceeași infracțiune, ținându-se cont și de conduita sa procesuală (care s-a concretizat inclusiv în prezentarea unor martori care au încercat să distorsioneze starea de fapt de o manieră care să-l exonereze de răspundere penală), s-a apreciat că pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare este una judicios individualizată.

S-a arătat că, din cuprinsul copiei cazierului judiciar al inculpatului, rezultă că acesta a mai fost condamnat anterior prin sentința penală nr. 189 din 09 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Oradea rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 147/R din 04 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor (la o pedeapsă de 7 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere) și prin sentința penală nr. 51 din 16 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Aleșd rămasă definitivă la data de 29 martie 2012, prin neapelare (la o pedeapsă rezultantă de 1 an 6 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiționat) pentru fapte concurente cu cea din prezenta cauză.

În consecință, în condițiile în care fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. în acest dosar a fost săvârșită în termenele de încercare stabilite prin cele două hotărâri definitive anterior menționate, s-a apreciat că, în mod legal, instanța de fond a procedat, în baza art. 15 și art. 16 din Legea nr. 187/2012 (norme speciale care reglementează regimul juridic al instituțiilor reglementate de art. 81 și art. 86

1

C. pen. 1969), raportat la art. 83 C. pen. (1969), la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 7 luni închisoare și la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare, urmată de operațiunea de contopire a pedepselor individuale stabilite prin cele două hotărâri definitive anterioare, dispunându-se executarea pedepsei rezultante de 1 an și 6 luni închisoare (prin adăugarea și a unui spor de 2 luni) alături de pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare aplicată în această cauză.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat J. (cu împuternicire avocațială din 15 martie 2016 aflată la fila 70 Dosar nr. x/271/R/2014), invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. și arătând, în esență, că judecata cauzei în primă instanță a fost realizată de un judecător incompatibil, același care s-a pronunțat asupra verificării legalității trimiterii în judecată și a validat ca legal probatoriul administrat în faza de urmărire penală, aceeași fiind situația și în apel, aspect ce reiese, în opinia apărării, din motivarea deciziei atacate (dându-se valoare probatorie unor probe în detrimentul altora sau sancționându-se, de către judecător, folosirea dreptului la apărare). S-a apreciat că, întrucât incompatibilitatea este tratată de legiuitor în Secțiunea a 6-a din cap. II - Competența organelor judiciare din Titlul III al Părții generale a C. proc. pen., aceasta reprezintă un incident în legătură cu competența materială în judecarea cauzei.

Totodată, a fost invocat și cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătându-se că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu se regăsește în norma incriminatoare, la dosar neexistând nicio probă incontestabilă din care să reiasă că, în data de 29 iunie 2013, acesta a fost la volanul autoturismului.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, la data de 28 martie 2016, recurentul, prin apărător, a solicitat, în temeiul art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei atacate.

Prin Încheierea nr. x

/RC din 19 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/271/2014

, apreciind respectate condițiile de formă prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în temeiul

art. 440 alin. (4) C. proc. pen.,

Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul

A. împotriva Deciziei penale nr. 73/A din 8 februarie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,

și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de inculpat, aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. x/1/2016.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 și 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Reglementând cazurile de recurs în casație, art. 438 C. proc. pen. prevede în alin. (1) pct. 1 că hotărârile sunt supuse casării când „în cursul judecății, nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente”. Astfel, acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei -, nerespectarea dispozițiilor privind competența având loc în cursul judecății, și corespunde cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. pen., ce poate fi invocat pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Invocând acest caz de recurs în casație, recurentul A. a

arătat, în esență, că judecata dosarului în primă instanță și în apel a fost realizată de judecători incompatibili și, întrucât incompatibilitatea este tratată de legiuitor în Secțiunea a 6-a din cap. II - Competența organelor judiciare din Titlul III al Părții generale a C. proc. pen., aceasta reprezintă un incident în legătură cu competența materială în judecarea cauzei. S-a arătat, astfel, în motivele scrise de recurs că, în primă instanță, judecătorul care a soluționat cauza a fost același care s-a pronunțat asupra verificării legalității trimiterii în judecată și a validat ca legal probatoriul administrat în faza de urmărire penală, iar incompatibilitatea judecătorilor din apel reiese, în opinia apărării, din motivarea deciziei atacate, când, prin modalitatea de apreciere a probelor, de încuviințare a probațiunii și cenzurare a soluției judecătorului de la fond, instanța de control judiciar s-a plasat în mod vădit de partea acuzării, nefiind, deci, imparțială.

Se observă, așadar, că susținerile apărării, astfel cum au fost anterior prezentate, nu privesc, de fapt, competența materială a instanțelor care au soluționat cauza, ca instituție ce delimitează sfera atribuțiilor unui anume organ judiciar în raport cu organele superioare sau inferioare și care poate atrage incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., recurentul neformulând nicio critică de nelegalitate sub acest aspect, ci doar prin prisma unei presupuse parțialități a judecătorilor învestiți cu soluționarea cauzei în fond și apel, împrejurare care, însă, nu poate fi circumscrisă motivului invocat. În plus, din motivarea în fapt expusă, rezultă că, în realitate, recurentul este nemulțumit de soluția de condamnare dispusă în cauză, însă nici acest aspect nu poate fi cenzurat de Înalta Curte prin prisma cazului de recurs în casație invocat și nici a altui caz prevăzut de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. De altfel, nici nu poate fi vorba de incompatibilitate în cauză, atâta timp cât însuși legiuitorul, prin art. 3 alin. (3) C. proc. pen., a stabilit, în mod expres, că funcția de judecător de cameră preliminară (care verifică legalitatea trimiterii ori netrimiterii în judecată) este compatibilă cu funcția de judecată, iar motivarea soluției dată într-o cauză penală, prin analizarea probelor și a elementelor de fapt pe care se sprijină aceasta și a celor care au fost înlăturate, constituie o cerință ce trebuie respectată obligatoriu de orice hotărâre pronunțată.

Considerațiile din preambulul motivării referitoare la aspectele ce pot fi verificate pe calea recursului în casație de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru aceea că, la data de 29 iunie 2013, în jurul orei 17.30, a condus autoturismul, pe raza localității Săcădat, jud. Bihor, fără a poseda permis de conducere, fiind implicat într-un eveniment rutier soldat cu pagube materiale, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană fără a poseda permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, modificată și republicată, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969).

Totodată, se constată că, pe calea recursului în casație promovat, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că probatoriul administrat în cauză nu a dovedit, dincolo de orice îndoială, că la volanul

autoturismului,

se afla

el

și nu tatăl său, numitul H.. Astfel, reluând susținerile din fața instanței de apel, recurentul a arătat că elementul material al

laturii obiective a infracțiunii reținută în sarcină, fie în forma reglementată de art. 86

1

din O.U.G. nr. 195/2002, fie în cea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., constă într-o acțiune de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, fără a poseda permis, această stare trebuind să fie constatată prin modalități certe, chiar de către organul de cercetare penală, sau prin mijloace tehnice, ceea ce nu este cazul în speță.

Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat, întrucât la volanul autovehiculului se afla o altă persoană, prin aceste susțineri tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate. De altfel, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte observă că între starea de fapt reținută pe baza probatoriului administrat în cauză de către instanțele inferioare, astfel cum a fost mai sus prezentată, și descrierea faptei în norma de incriminare există corespondență, așa încât nu pot fi primite afirmațiile recurentului sub acest aspect.

Așadar, nefiind prezentate chestiuni de nelegalitate de natură a atrage incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurentul inculpat a indicat doar în mod formal acest caz de casare, prin prisma căruia nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană fără a poseda permis de conducere imputată, așa cum solicită recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Față de aceste considerente, întrucât în cauză criticile formulate nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 și pct. 7 C. proc. pen., invocate de recurent, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 73/A din 08 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/271/2014, cererea de suspendare a executării hotărârii rămânând fără obiect.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 130 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 73/A din 08 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/271/2014.

Obligă recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 130 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2 iunie 2016.