EL MORSLI c. FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 15585/06 prezentate de Fatima EL MORSLI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 4 martie 2008 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Jean-Paul Costa Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, judecători; și a lui Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 aprilie 2006, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: reclamanta, dl Fatima El Morsli, este cetățean marocan, născută în 1980 la Tagzirt (Maroc) și reședința la Marrakech. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta este de mărturisire musulmană și poartă voal. Ea este căsătorită, din 2001, cu un resortisant francez care locuiește în Franța. Aceasta arată că, la 12 martie 2002, s-a dus la Consulatul General de la Marrakech pentru a solicita o viză de intrare în Franța pentru a se alătura soțului său și că, refuzând să își retragă voalul pentru a se supune unui control de identitate, nu i s-a permis să intre în teritoriul consulatului. Eliberarea permisului de ședere i-a fost refuzată. La 25 iunie 2003, soțul reclamantei, în numele soției sale, a introdus apoi o acțiune la comisia de apel împotriva refuzului de a avea viză de intrare în Franța. La 25 iunie 2003, comisia a respins recursul în conformitate cu dispozițiile articolului 5 din Decretul 2000-1093 din 10 noiembrie 2000 privind comisia de apel împotriva deciziilor de refuz al vizei de intrare în Franța, am regretat să vă informez că Comisia a respins recursul pe care l-ați formulat la 1 iulie 2002 privind revizuirea deciziei prin care Consulul General al Franței de la Marrakesh a refuzat o viză de intrare în Franța către [rectora]. Într-adevăr, este de competența [recurentei] să se conformeze normelor în vigoare pentru a solicita, în forma necesară, o viză de intrare în Franța. Soțul reclamantei a formulat apoi un recurs în casație, întotdeauna în numele soției sale, în fața Consiliului de Stat, în cadrul căruia a invocat în special dreptul soției sale la respectarea vieții sale familiale și a libertății sale religioase. La 7 decembrie 2005, Consiliul de Stat a respins recursul, judecând în special după cum urmează (...) Având în vedere că purtarea voalului sau a eșarfei, prin care femeile de confesiune musulmană își pot auzi convingerile religioase, poate face obiectul unor restricții în special în interesul ordinii publice: că este arătată din documentele dosarului că [recurenta] este prezentată la data de 12 martie 2002 la consulatul Franței de la Marrakesh pentru a solicita o viză, dar care a refuzat să se angajeze în controlul de identitate stabilit la intrarea în consulat din motive de securitate și de ordine publică, care impunea retragerea temporară a vălului său, nu a fost admisă să acceseze consulatul; pe care aceasta a prezentat apoi o cerere de viză prin scrisoare recomandată Cu toate acestea, această cerere scrisă, care nu permite identificarea persoanei care solicită viza, nu poate fi privită ca o cerere de viză în formele necesare pentru eliberarea vizelor, care necesită o prezentare personală a reclamantului. ; în ceea ce privește acest motiv pentru a refuza cererea de viză, comisia, care nu era obligată să examineze cererea în ceea ce privește dreptul de intrare atunci când nu a fost prezentată în formele necesare, care pot impune în mod legal o restricție momentan în portul de voal numai de natură să permită identificarea reclamantului, nu a comis nici o eroare de drept și nici nu respectă art. 9 din Convenție (...) Având în vedere că, în cazul în care [recurentă] a refuzat să se împrumute acestei restricții momentane pentru a permite un control al identității sale, aceasta trebuie privită ca având în mod propriu renunțat la depunerea unei cereri de viză în forma necesară; întrucât, în consecință, nu are temei să se prevaleze de dispozițiile art. 8 din Convenție (...) GRIFS Invocând art. 9 din Convenție, reclamanta denunță o încălcare a dreptului său la libertatea religioasă de către autoritățile consulare și consideră că această atingere este cu atât mai nejustificată cu cât era pregătită să își retragă voalul, dar numai în prezența unei femei și că nu refuza să fie identificată. Invocând art. 8 din Convenție, Comisia se plânge de o încălcare a dreptului său de a duce o viață de familie efectivă și consideră că a făcut obiectul unei discriminări interzise prin art. 14 din Convenție, în măsura în care dreptul de manifestare religioasă prin îmbrăcăminte nu a fost asigurat de autoritatea consulară. Invocând art. 2 din Convenție, Comisia se plânge de neasistență pentru persoane aflate în pericol de către autoritățile franceze. Invocând în cele din urmă art. 2 din Protocolul nr. 1, aceasta se plânge de o încălcare a dreptului de a-și lua viața pentru copiii săi care nu pot veni în Franța cu ea. ÎN Recurenta denunță o încălcare a dreptului său la libertatea religioasă imputabilă autorităților consulare și consideră că această încălcare este cu atât mai nejustificată cu cât era pregătită să își retragă voalul numai în prezența unei femei și că nu refuza să fie identificată. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin intermediul cultului, al educației, al practicilor și al activității ritualurilor. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității publice, protecției ordinii, sănătății sau moralității publice sau protecției drepturilor și libertăților altora. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, portul eșarfei poate fi considerat ca fiind un act motivat sau inspirat de o religie sau de o convingere religioasă (a se vedea Leyla Sahin c. Turcia [GC], n 44774/98, 10 noiembrie 2005, CEDH 2005-XI, § 78. În speță, Curtea consideră că măsura în cauză, constând în retragerea vălului său pentru a se supune unui control de identitate, constituie o restricție în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 9 din convenție. În continuare, Curtea constată că recurenta nu susține că această măsură nu era prevăzută de lege. Comisia consideră că aceasta vizează cel puțin unul dintre scopurile legitime enumerate la al doilea alineat al articolului 9, și anume garantarea securității publice sau a protecției ordinii publice. Prin urmare, rămâne de stabilit dacă această interferență era necesară într-o societate democratică mai mult pentru atingerea acestor obiective, în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 9 din Convenție. Într-o cauză similară ( Full c. Franța (dec.), nr 35753/03, CEDO 2005-I, 11 ianuarie 2005), reclamantul, sikh practicant, denunța o încălcare a dreptului său la libertatea religioasă imputabil autorităților aeroportuare care au fost obligate să își retragă turbanul în cadrul unui control de securitate. Curtea a considerat, pe de o parte, că controalele de securitate în aeroporturi erau, fără îndoială, necesare pentru siguranța publică în sensul articolului 9 alineatul (2) și, pe de altă parte, că modalitățile de punere în aplicare a acestora au fost introduse în marja de apreciere a statului pârât, cu atât mai clar cu cât a fost vorba doar de o măsură ad-hoc. În speță, Curtea nu vede niciun motiv pentru a se asigura că acest raționament privind controalele de securitate privind accesul la sediile consulatului, printre care se numără identificarea persoanelor care doresc să intre pe acesta, pe care le consideră, fără îndoială, necesare pentru siguranța publică. În plus, precum și în cauza Phull Curtea observă că obligația de a-și retrage voalul în scopul controlului de securitate era în mod necesar foarte limitată în timp. Pe de altă parte, în ceea ce privește propunerea făcută de către persoana interesată de a-și retrage voalul numai în prezența unei femei, presupunând că autoritățile consulare au fost sesizate cu privire la această chestiune, faptul că acestea din urmă nu au însărcinat un agent feminin să procedeze la identificarea reclamantei nu depășește marja de apreciere a statului în acest domeniu. Curtea concluzionează că reclamanta nu a suferit astfel o atingere disproporționată în exercitarea dreptului la libertatea religioasă. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În măsura în care soțul ei locuiește în Franța, reclamanta denunță o încălcare a dreptului său de a-și respecta dreptul la viață de familie, în măsura în care soțul ei locuiește în Franța, însă, în lipsa vizei, nu a putut să se alăture acestuia. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, trebuie să se fi pronunțat în fața autorităților naionale, în condiiile și termenele prevăzute de dreptul intern, la Strasbourg (Carlot c. Frana), la 19 martie 1991, la seria A n 200, p. 18 § 34 Fressoz și Roire c. Frana [GC], la nr. 2918/93, §§ 36-37, CEDH 1999-I). Or, în acest caz, în măsura în care reclamanta nu a respectat condițiile impuse pentru depunerea unei cereri de viză, aceasta nu a plasat astfel autoritățile interne în măsură să își aprecieze obiecțiile întemeiate pe art. 8 din Convenție. În cele din urmă, recurenta invocă articolele 2 și 14 din convenție și art. 2 din Protocolul nr. (1) Comisia se plânge de neajutarea persoanelor aflate în pericol de către autoritățile franceze, de faptul că a făcut obiectul unei discriminări și al unei încălcări a dreptului la laminoare pentru copiii săi care nu pot veni în Franța cu ea. Curtea arată că reclamanta nu a ridicat, în mod expres sau în esență, aceste obiecții în fața instanțelor naționale. Prin urmare, aceste obiecțiuni trebuie, în orice caz, respinse pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

15585/06

présentée par Fatima EL MORSLI

contre la France

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 4 mars 2008 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura-Sandström,

Jean-Paul Costa

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 avril 2006,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Fatima El Morsli, est une ressortissante marocaine, née en 1980 à Tagzirt (Maroc) et résidant à Marrakech.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante est de confession musulmane et porte le voile. Elle est mariée, depuis 2001, à un ressortissant français qui réside en France.

Elle expose que le 12 mars 2002, elle se rendit au consulat général de France à Marrakech en vue de demander un visa d’entrée en France afin de rejoindre son mari et que, ayant refusé de retirer son voile afin de se soumettre à un contrôle d’identité, elle ne fut pas autorisée à pénétrer dans l’enceinte du consulat. La requérante présenta alors une demande de visa par lettre recommandée. La délivrance dudit titre de séjour lui fut refusée.

Le mari de la requérante, au nom de son épouse, introduisit alors un recours auprès de la commission de recours contre les refus de visa d’entrée en France.

Le 25 juin 2003, la commission rejeta son recours dans les termes suivants

:

«

Conformément aux dispositions de l’article 5 du décret 2000-1093 du 10

novembre 2000 relatif à la commission de recours contre les décisions de refus de visa d’entrée en France, j’ai le regret de vous informer que la Commission a rejeté le recours que vous avez formé le 1

er

juillet 2002 visant au réexamen de la décision par laquelle le Consul Général de France à Marrakech a refusé un visa d’entrée en France à [la requérante].

En effet, il appartient à [la requérante] de se conformer à la réglementation en vigueur afin de solliciter dans les formes requises un visa d’entrée en France.

»

Le mari de la requérante forma alors un pourvoi en cassation, toujours au nom de son épouse, devant le Conseil d’Etat, dans le cadre duquel il invoqua notamment le droit de son épouse au respect de sa vie familiale et à sa liberté de religion.

Le 7 décembre 2005, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi, jugeant notamment comme suit

:

«

(...)

Considérant que le port du voile ou du foulard, par lequel les femmes de confession musulmane peuvent entendre manifester leurs convictions religieuses, peut faire l’objet de restrictions notamment dans l’intérêt de l’ordre public

;

Considérant qu’il ressort des pièces du dossier que [la requérante] s’est présentée le 12

mars 2002 au consulat de France à Marrakech en vue de demander un visa, mais qu’ayant refusé de se prêter au contrôle d’identité établi à l’entrée du consulat pour des motifs de sécurité et d’ordre public, lequel exigeait le retrait momentané de son voile, elle n’a pas été admise à accéder au consulat

; qu’elle a alors présenté une demande de visa par lettre recommandée

; que, toutefois, cette demande écrite, qui ne permet pas l’identification de la personne sollicitant le visa, ne peut être regardée comme une demande de visa dans les formes requises pour la délivrance des visas, lesquelles exigent une comparution personnelle du demandeur

; qu’en opposant ce motif pour refuser la demande de visa, la commission, qui n’était pas tenue d’examiner la demande au regard du droit d’entrée dès lors qu’elle n’était pas présentée dans les formes requises, lesquelles peuvent légalement imposer une restriction momentanée au port du voile seule de nature à permettre l’identification du demandeur, n’a ni commis d’erreur de droit ni méconnu l’article 9 de la Convention (...)

;

Considérant que dès lors que [la requérante] refusait de se prêter à cette restriction momentanée afin de permettre un contrôle de son identité, elle doit être regardée comme ayant de son propre chef renoncé à présenter une demande de visa dans les formes requises

; que, par suite, elle n’est pas fondée à se prévaloir des stipulations de l’article 8 de la Convention (...)

;

»

GRIEFS

Invoquant l’article 9 de la Convention, la requérante dénonce une atteinte à son droit à la liberté de religion par les autorités consulaires. Elle estime que cette atteinte est d’autant plus injustifiée qu’elle était prête à retirer son voile, mais uniquement en présence d’une femme, et qu’ainsi elle ne refusait pas d’être identifiée.

Invoquant l’article 8 de la Convention, elle se plaint d’une atteinte à son droit au respect de mener une vie familiale effective.

Elle estime en outre avoir fait l’objet d’une discrimination prohibée par l’article 14 de la Convention, dans la mesure où la jouissance du droit de manifestation religieuse par la tenue vestimentaire n’a pas été assurée par l’autorité consulaire.

Invoquant l’article 2 de la Convention, elle se plaint de non-assistance à personne en danger par les autorités françaises.

Invoquant enfin l’article 2 du Protocole n

o

1, elle se plaint d’une atteinte au droit à l’instruction pour ses enfants qui ne peuvent pas venir en France avec elle.

EN DROIT

1.

La requérante dénonce une atteinte à son droit à la liberté de religion imputable aux autorités consulaires. Elle estime que cette atteinte est d’autant plus injustifiée qu’elle était prête à retirer son voile uniquement en présence d’une femme et qu’ainsi elle ne refusait pas d’être identifiée. Elle invoque l’article 9 de la Convention, aux termes duquel

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion

; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.

2.

La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, le port du foulard peut être considéré comme «

un acte motivé ou inspiré par une religion ou une conviction religieuse

» (voir

Leyla Sahin c. Turquie

[GC], n

o

44774/98, 10

novembre 2005, CEDH 2005-XI, § 78). En l’espèce, la Cour estime que la mesure litigieuse, consistant à retirer son voile afin de se soumettre à un contrôle d’identité, est constitutive d’une restriction au sens du second paragraphe de l’article 9 de la Convention. Elle constate ensuite que la requérante ne soutient pas que cette mesure n’était pas «

prévue par la loi

», et elle considère qu’elle visait au moins l’un des buts légitimes énumérés au second paragraphe de l’article 9, à savoir garantir la sécurité publique ou la protection de l’ordre.

Il reste donc à déterminer si cette ingérence était «

nécessaire dans une société démocratique

» pour parvenir à ces buts, au sens du second paragraphe de l’article 9 de la Convention.

Dans une affaire similaire (

Phull c. France

(déc.), n

o

35753/

03, CEDH 2005-I, 11 janvier 2005), le requérant, sikh pratiquant, dénonçait une atteinte à son droit à la liberté de religion imputable aux autorités aéroportuaires qui l’avaient obligé à retirer son turban dans le cadre d’un contrôle de sécurité. La Cour avait estimé, d’une part, que les contrôles de sécurité dans les aéroports étaient sans aucun doute nécessaires à la sécurité publique au sens de l’article 9 § 2 et, d’autre part, que les modalités de leur mise en œuvre entraient dans la marge d’appréciation de l’Etat défendeur, d’autant plus clairement qu’il ne s’agissait que d’une mesure ponctuelle.

En l’espèce, la Cour ne voit aucune raison de s’écarter de ce raisonnement concernant les contrôles de sécurité imposés à l’accès aux locaux du consulat, parmi lesquels figure l’identification des personnes souhaitant y pénétrer, qu’elle estime sans aucun doute nécessaires à la sécurité publique. En outre, et comme dans l’affaire

Phull

précitée, la Cour observe que l’obligation de retirer son voile à des fins de contrôle de sécurité était nécessairement très limitée dans le temps. Par ailleurs, quant à la proposition faite par l’intéressée de retirer son voile uniquement en présence d’une femme, à supposer que les autorités consulaires aient été saisies de cette question, le fait pour ces dernières de ne pas avoir chargé un agent féminin de procéder à l’identification de la requérante n’excède pas la marge d’appréciation de l’Etat en la matière. La Cour conclut que la requérante n’a ainsi pas subi une atteinte disproportionnée dans l’exercice de son droit à la liberté de religion.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

La requérante dénonce une atteinte à son droit au respect de sa vie familiale, dans la mesure où son mari vit en France. Or, privée de visa, elle n’a pas pu le rejoindre. Elle invoque l’article 8 de la Convention, aux termes duquel

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, il faut que l’intéressé ait soulevé devant les autorités nationales «

dans les conditions et délais prescrits par le droit interne

» les griefs qu’il entend formuler par la suite à Strasbourg (

Cardot c. France

, arrêt du 19 mars 1991, série

A n

o

200, p. 18, § 34

;

Fressoz et Roire c. France

[GC], n

o

29183/95, §§

36-37, CEDH 1999-I). Or, en l’espèce, dans la mesure où la requérante n’a pas respecté les conditions posées pour l’introduction d’une demande de visa, elle n’a ainsi pas placé les autorités internes en mesure d’apprécier ses griefs tirés de l’article 8 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

3.

Enfin, la requérante invoque les articles 2 et 14 de la Convention et l’article 2 du Protocole n

o

La Cour relève que la requérante n’a pas soulevé, expressément ou en substance, ces griefs devant les juridictions nationales.

Partant, ces griefs doivent en tout état de cause être rejetés pour non

‑

épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président