ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1941/2016

Circumstanțele cauzei Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău și cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în temeiul prevederilor art. 194 din Noul C. proc. civ., a dispozițiilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. și a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-BZ 1040 din 4 decembrie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F BZ 1798 din 4 decembrie 2014, întocmite de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, prin care a fost stabilită suplimentar TVA rămasă de plată în cuantum de 40.327.457 RON, dobânzi/majorări de întârziere în cuantum de 911.046 RON și penalități de întârziere în cuantum de 607.363 RON, ca urmare a neadmiterii la deducere a TVA solicitate la rambursare în cuantum de 166.346.070 RON.

Soluția instanței de fond Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 05 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a stabilit cauțiunea în cuantum de 40.000 RON în sarcina reclamantei SC A. SA (societate în reorganizare). Pentru a stabili această cauțiune instanța de fond a constatat că a fost învestită cu o cerere de suspendare a executării actului administrativ reprezentat de Decizia de impunere nr. F-BZ 1040 din 4 decembrie 2014, pentru suma de 41.845.866 RON, reprezentând taxă pe valoare adăugată, dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere. Având în vedere că reclamanta se află în procedura insolvenței, cuantumul cauțiunii a fost stabilit spre procentul minimal din valoarea obiectului cererii, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 1056 alin. (2) rap. la art. 1061 Noul C. proc. civ. și cele ale art. 215 C. proc. fisc., apreciindu-se că se impune fixarea unei cauțiuni în cuantum de 40.000 RON. Prin Sentința civilă nr. 68 din data de 19 martie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. F-BZ 1040 din 4 decembrie 2014 formulate de reclamanta SC A. SA, societate în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

Cererile de recurs - Împotriva încheierii de ședință din data de 5 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, criticând cuantumul cauțiunii stabilite în sarcina reclamantei, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ. - Împotriva Sentinței civile nr. 68 din data de 19 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SA, prin administrator special B. și administrator judiciar C. IPURL invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. Prin motivele de recurs formulate, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău susține că, din punct de vedere procedural cauțiunea stabilită se încadrează în limitele prevăzute de art. 215 C. proc. fisc., ceea ce conduce la stabilirea spre maximul prevăzut, respectiv 20%. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta SC A. SA susține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. În privința îndeplinirii cerinței pagubei iminente, instanța de fond a reținut că „într-adevăr, în ceea ce privește existența pagubei este de reținut că punerea în executare a deciziei este de natură să producă reclamantei o pagubă iminentă, însă nedovedirea cazului bine justificat nu poate conduce la soluția de admitere a cererii de suspendare.” Din probele administrate, analizate de instanța de fond, s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, iar susținerile făcute în conținutul cererii de chemare în judecată, respectiv invocarea unor împrejurări de fapt și susținerile referitoare la conținutul contractelor, nelegalitatea unor texte de lege ce vizează stabilirea obligațiilor fiscale, nu sunt motive suficiente pentru înlăturarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ fiscal. Totodată, recurenta susține că, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. În conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, reprezintă cazuri bine justificate - „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”. În situația de față au fost învederate instanței atât împrejurări legate de starea de fapt, cât și împrejurări legate de starea de drept, de natură a răsturna prezumția de legalitate de care se bucură Decizia de impunere nr. F BZ 1040 din 4 decembrie 2014. Cu privire la împrejurările legate de starea de drept susține că, deși obiectul raportului de inspecție fiscală îl reprezintă acordarea dreptului de deducere a TVA, organul de control nu a analizat condițiile de exercitare a dreptului de deducere, așa cum sunt stabilite de art. 146 C. fisc. denumit chiar „Condiții de exercitare a dreptului de deducere”. Art. 146 alin. (1) C. fisc. prevede în mod expres că: „pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155, precum și dovada plății în cazul achizițiilor efectuate de către persoanele impozabile care aplică sistemul TVA la încasare, respectiv de către persoanele impozabile care achiziționează bunuri/servicii de la persoanele impozabile în perioada în care aplică sistemul TVA la încasare”. De altfel, în raportul de inspecție fiscală se arată că societatea a înregistrat în mod corect facturile din care provine TVA-ul în discuție, reținând următoarele: SC A. SA a completat jurnalul pentru cumpărări și jurnalul de vânzări, sumele evidențiate în acestea fiind în concordanță cu evidența contabilă, respectiv cu rulajele conturilor 4426 - TVA deductibilă și 4427 - TVA colectată, existente n balanțele de verificare întocmite pentru lunile iulie și august 2014. Societatea a depus la organul fiscal teritorial, în termenul legal, deconturile de TVA la sfârșitul fiecărei perioade de raportare conform art. 1561 alin. (1) C. fisc., cu modificările și completările ulterioare. TVA deductibilă aferentă perioadei 1 iulie 2014 - 31 august 2014 rezultă din documentele întocmite, conform Ordinului nr. 2226/2006 cu modificările și completările ulterioare, cu respectarea prevederilor art. 145 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare. TVA colectată aferentă perioadei 1 iulie 2014 - 31 august 2014 a fost înregistrată în jurnalul pentru vânzări după documente fiscale, reglementate de ordinul MFP nr. 2226/2006. Cu privire la împrejurările legate de starea de fapt de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității Deciziei de impunere nr. F BZ 1040 din 4 decembrie 2014, recurenta susține că prin acțiunea promovată a invocat doar acele aspecte către contraziceau în mod evident constatările de fapt reținute de organul de control în decizia de impunere. Din examinarea sumară a Deciziei de impunere nr. F BZ 1040 din 4 decembrie 2014 rezultă că toate argumentele organului de control care au condus la respingerea dreptului de deducere TVA vizează situația de fapt fără a exista și argumente de drept în susținerea neacordării acestui drept. În condițiile în care decizia de impunere este motivată în fapt pe susțineri eronate ale organului de control, apreciază recurenta că, prezumția de legalitate de care aceasta se bucură este răsturnată. În acest sens apreciază că împrejurările de fapt și de drept au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură Decizia de impunere nr. 1040 din 4 decembrie 2014. Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, rejudecând cauza să se dispună admiterea cererii de suspendare așa cum a fost formulată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate în cauză, ambele părți au solicitat respingerea recursului părții adverse, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin încheierea de ședință din data de 23 martie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 15 iunie 2016 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC „A.” SA prin administrator special B. și administrator judiciar C. IPURL împotriva Sentinței civile nr. 68 din data de 19 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia de impunere nr. F-BZ 1040 din 4 decembrie 2014, s-au stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligații fiscale de plată suplimentar TVA rămasă de plată în cuantum de 40.327.457 RON, dobânzi/majorări de întârziere în cuantum de 911.046 RON și penalități de întârziere în cuantum de 607.363 RON, ca urmare a neadmiterii la deducere a TVA solicitate la rambursare în cuantum de 166.346.070 RON. Cererea recurentei-reclamante este întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevede că, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Într-adevăr, prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ. Suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege. În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Dispozițiile mai sus citate prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1), întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că recurenta-reclamantă prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind susținut faptul că actul administrativ atacat nu a fost motivat, că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale stabilite de art. 146 din Codul fiscal, dar și reținerea greșită a situației de fapt, rezultate din interpretarea dispozițiilor art. 5.2. din Contractul nr. 291 din 30 iunie 2014 în care se menționează că „livrarea bunurilor se va efectua într-un termen de maxim 6 ani”, sens în care se constată că toate aceste situații arătate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură a argumenta cazul bine justificat. Înalta Curte a constatat, în jurisprudența sa, că întotdeauna cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării. Or, prin sentința recurată, instanța a făcut o analiză teoretică a premiselor suspendării executării actului administrativ, și a reținut în mod corect că nu sunt incidente aspecte ale cazului bine justificat în raport cu natura măsurii dispuse de autoritatea publică. De asemenea, în jurisprudența sa constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept, care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare). Sub acest aspect, Înalta Curte constată că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă). În cauza de față, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că ar exista un caz bine justificat, invocând aparența de nelegalitate a actului administrativ atacat, așa cum rezultă din prezentarea pe larg a situației existente cu privire la fondul cauzei, aspecte care nu pot fi primite de instanța de control judiciar. Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului. În jurisprudența sa constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ. Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat. Recurenta-reclamantă, după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod corect că reclamanta nu a făcut dovada răsturnării prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat, fiind o simplă afirmație nesusținută de probe aceea că există o aparență de nelegalitate a acestui act. Înalta Curte constată astfel că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită. Mai mult, în cauza prezentă, prin Sentința civilă nr. 258 din 2 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/42/2015, s-a respins cererea reclamantei SC A. SRL prin care s-a solicitat anularea actului administrativ reprezenta de Decizia de impunere nr. F-BZ 1040 din 4 decembrie 2014 care formează obiectul prezentei cereri de suspendare. În aceste circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa legalității actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumția de legalitate atașată actelor administrative, până la soluționarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat. Însă, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiții menționate, soluția pronunțată nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din dispozițiile art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat. Condiția pagubei iminente în acest caz nu a fost dovedită de reclamantă, Înalta Curte reținând că în mod corect instanța de primă jurisdicție a apreciat că nu este îndeplinită condiția pagubei iminente. Într-adevăr, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, punerea în executare a deciziei de impunere este de natură să-i producă reclamantei o pagubă iminentă, însă nedovedirea cazului bine justificat nu poate conduce la soluția de admitere a cererii de suspendare. Față de aceste aspecte, Înalta Curte reține că nu sunt identificate motive de casare a sentinței atacate, motiv pentru care va menține soluția instanței de fond ca fiind legală. Cu privire la recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău împotriva încheierii de ședință din data de 5 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta SC A. SA a depus la dosar dovada achitării cauțiunii în cuantum de 40.000 RON obligație stabilită în acest sens de instanță, conformându-se obligațiilor stabilite în acest sens de instanță. Cauțiunea reprezintă atât o condiție de admisibilitate a cererii cât și o garanție instituită în favoarea creditorului pentru acoperirea eventualelor pagube suferite, urmare a formulării unei cereri abuzive, neavând relevanță în aprecierea legalității și temeiniciei cererii de suspendare a actului administrativ. Prin încheierea din data de 5 februarie 2015 instanța de fond, în raport de dispozițiile art. 1056 alin. (2) raportat la art. 1061 C. proc. civ. și art. 215 C. proc. fisc., ținând cont și de faptul că reclamanta se află în procedura insolvenței, s-a orientat spre procentul minimal din valoarea obiectului cererii, stabilind în sarcina acesteia obligația de achitare a unei cauțiuni în cuantum de 40.000 RON. Potrivit art. 1056 alin. (2) C. proc. civ.: Dacă legea nu prevede altfel, cauțiunea nu va reprezenta mai mult de 20% din valoarea obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, nu va putea depăși suma de 10.000 RON. Potrivit dispozițiilor art. 215 alin. (2) teza a doua din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 RON”. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 500 din 6 mai 2008 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 455 din 18 iunie 2008), referitor la această dispoziție legală, a constatat că instituirea obligației de plată a cauțiunii ca o condiție a suspendării executării actului administrativ fiscal nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție, contrară prevederilor art. 21 din Constituție. întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației formulate împotriva actului administrativ fiscal, ci cauțiunea a fost instituită de legiuitor exclusiv pentru a se putea solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal. De asemenea, instanța constituțională a reținut că nu operează restricționarea accesului liber la justiție ca urmare a valorii exagerate a cauțiunii ce trebuie depusă pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal și că prin ultima modificare legislativă legiuitorul a înlăturat din textul de lege acea condiție privitoare la depunerea unei cauțiuni egale cu suma contestată, stabilind că instanța poate dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal dacă petentul depune o cauțiune a cărei valoare a fost diminuată în mod substanțial, instanța urmând să o fixeze astfel încât să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate. Instanța de judecată învestită cu soluționarea cererii de suspendare a executării unui act administrativ fiscal dispune de puterea discreționară, necenzurabilă prin intermediul controlului judiciar, de a fixa cuantumul cauțiunii ce urmează a fi achitată de reclamantul contribuabil, singura condiție care trebuie respectată fiind aceea ca nivelul sumei stabilite cu titlu de cauțiune să nu depășească 20% din cuantumul sumei contestate. Or, în cauza de față, se constată că această cerință legală a fost îndeplinită de instanța de fond, care a stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligația de plată a unei cauțiuni în cuantum de 40.000 RON, care reprezintă aproximativ 10% din suma contestată prin acțiunea în contencios administrativ. Față de această împrejurare, Înalta Curte dând eficiență dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond și ținând seama de dispozițiile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., va dispune restituirea cauțiunii către reclamantă în sumă de 40.000 RON, consemnată cu recipisa nr. 1191820/1 din data de 25 februarie 2015 achitată la CEC BANK Sucursala Ploiești.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 497 din Noul C. proc. civ., coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate, ca nefondate, menținând ca temeinică hotărârea primei instanțe.