ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2316/2016

Decizia nr. 2316/2016

Asupra

conflictului de competență de față, constată

următoarele:

Prin cererea

formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de

17.11.2015, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate,

reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova, a chemat în

judecată pe pârâtul A. pentru ca, prin hotărârea ce va pronunța,

să dispună obligarea acestuia la plata prejudiciului în cuantum de

1.839 lei, din care 1.739 lei cu titlu de contribuție de

sănătate, contribuție CAS, șomaj și impozit, 100 lei

sumă pentru care societatea a fost executată, sume actualizate cu

indicele de inflație la data plății.

Prin

sentința civilă nr. 996 din 05 aprilie 2016 pronunțată de

Tribunalul Dolj, a fost admisă excepția de necompetență

materială a Tribunalului Dolj și a fost declinată

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Craiova, reținându-se că în cauză cererea are ca obiect

întoarcere executare, instanța competentă potrivit legii să

soluționeze cererea fiind instanța de executare, în speță,

judecătoria.

Învestită

prin declinare, Judecătoria Craiova a pronunțat sentința

civilă nr. 10855 din 20 iulie 2016, prin care a admis excepția

necompetenței teritoriale și a declinat, competența în favoarea

Judecătoriei Buftea.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut următoarele considerente:

Conform art.

622 alin. (2) C. proc. civ. „executarea silită începe odată cu sesizarea

organului de executare”.

În

speță, intimatul a formulat cererea de executare silită în data

de 22.08.2013, executarea silită fiind încuviințată de

Judecătoria Buftea prin încheierea din data de 29.08.2013.

Conform art.

713 alin. (1) C. proc. civ. (în forma în vigoare în data de 22.08.2013),

contestația se introduce la instanța de executare.

Conform art.

650 alin. (1) C. proc. civ. (în forma în vigoare în data de 22.08.2013),

instanța de executare este judecătoria în circumscripția

căreia se află biroul executorului judecătoresc care face

executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Este

adevărat că în M. Of. al României nr. 529/16.07.2014 a fost

publicată Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie

2014, decizie prin care dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. au

fost declarate neconstituționale, însă art. 147 alin. (4) din

Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare, iar ulterior la data de

19.10.2014 a fost modificat art. 650 alin. (1) în prezent art. 651 alin. (1) în

sensul că instanța de executare este cea de la domiciliul

debitorului.

În

speță, executarea silită a fost declanșată anterior

momentului intrării în vigoare a Deciziei Curții Constituționale

nr. 348/2014, respectiv intimatul a formulat cererea de executare silită

în data de 22.08.2013, executarea silită fiind încuviințată de

Judecătoria Buftea prin încheierea din data de 29.08.2013, astfel încât

instanța de executare va fi determinată de prevederile art. 650 alin.

(1) C. proc. civ., în forma în vigoare în data de 22.08.2013.

Așadar,

judecătoria în circumscripția căreia se află biroul

executorului judecătoresc care face executarea, este instanța

competentă să judece contestația la executare, or, cum în speță

executarea silită a fost declanșată în cadrul dosarului de

executare nr. x/2E/2013 al Societății Civile Profesionale a

Executorilor Judecătorești B. cu sediul în Buftea, rezultă

că instanța competentă să judece prezenta cerere este

Judecătoria Buftea.

Judecătoria

Buftea, prin sentința civilă nr. 6824 din 10 octombrie 2016, a admis

excepția necompetenței teritoriale și a declinat, la rândul

său, competența în favoarea Tribunalului Dolj și, constatând

ivit conflictul de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

În motivarea

hotărârii sale de declinare, Judecătoria Buftea a reținut

că art. 95 pct. 1 C. proc. civ. prevede că tribunalul este

instanța de drept comun, competentă să soluționeze cererile

care, prin lege, nu sunt date în competența altor instanțe, iar art.

269 din Legea nr. 53/2003 prevede că judecarea conflictelor de muncă

este de competența instanțelor judecătorești stabilite

potrivit legii.

Învestită

cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte

va constata că, în speță, competența soluționării

cererii de încuviințare a executării silite revine Tribunalului Dolj,

pentru considerentele ce succed:

Cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din

categoria conflictelor de muncă, fiind întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 256 alin. (1) din Legea nr. 53/2003.

În judecarea

conflictelor de muncă, dispozițiile art. 210 din Legea dialogului

social 62/2011 stabilesc o competență teritorială

exclusivă, în sensul că judecarea acestor cauze este de

competența tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul

își are domiciliul sau locul de muncă.

Art. 216 din

același act normativ stipulează că: „Dispozițiile prezentei

legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de

muncă se completează în mod corespunzător cu cele din Codul de

procedură civilă”.

Astfel,

potrivit art. 12 C. proc. civ., „Reclamantul are alegerea între mai multe

instanțe deopotrivă competente”.

Din

interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011

privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea

dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul

cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă,

competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la

locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de

muncă al acestuia), fiind fără dubiu, în ce privește competența

materială, că aceasta aparține tribunalului.

În speța

supusă analizei, cererea adresată instanței de către

reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 256 din Legea

nr. 53/2003, același temei juridic fiind indicat în notele de

ședință depuse la dosar la data de 12 septembrie 2016.

Ca atare,

obiectul acțiunii de față îl constituie un conflict de

muncă, iar nu o întoarcere a executării, așa cum greșit s-a

reținut de către Tribunalul Dolj și Judecătoria Craiova.

Așa

fiind, în raport de situația de fapt și de drept mai sus expusă,

având în vedere și dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 care

prevăd că, în primă instanță, conflictele individuale

de muncă se soluționează de tribunal, în cauză se

reține competența de soluționare a Tribunalului Dolj,

instanță competentă atât din punct de vedere material cât

și teritorial, reclamanta având sediul în circumscripția acestei

instanțe.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va stabili că instanța competentă

teritorial în soluționarea cererii de încuviințare a executării

silite este Tribunalul Dolj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2016.