ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2316/2016

Decizia nr. 2316/2016 Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 17.11.2015, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate, reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova, a chemat în judecată pe pârâtul A. pentru ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea acestuia la plata prejudiciului în cuantum de 1.839 lei, din care 1.739 lei cu titlu de contribuție de sănătate, contribuție CAS, șomaj și impozit, 100 lei sumă pentru care societatea a fost executată, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății.

Prin sentința civilă nr. 996 din 05 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul Dolj, a fost admisă excepția de necompetență materială a Tribunalului Dolj și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, reținându-se că în cauză cererea are ca obiect întoarcere executare, instanța competentă potrivit legii să soluționeze cererea fiind instanța de executare, în speță, judecătoria. Învestită prin declinare, Judecătoria Craiova a pronunțat sentința civilă nr. 10855 din 20 iulie 2016, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat, competența în favoarea Judecătoriei Buftea. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele considerente: Conform art. 622 alin. (2) C. proc.

civ. „executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare”. În speță, intimatul a formulat cererea de executare silită în data de 22.08.2013, executarea silită fiind încuviințată de Judecătoria Buftea prin încheierea din data de 29.08.2013. Conform art. 713 alin. (1) C. proc. civ. (în forma în vigoare în data de 22.08.2013), contestația se introduce la instanța de executare. Conform art. 650 alin. (1) C. proc. civ. (în forma în vigoare în data de 22.08.2013), instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Este adevărat că în M. Of. al României nr. 529/16.07.2014 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, decizie prin care dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc.

civ. au fost declarate neconstituționale, însă art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, iar ulterior la data de 19.10.2014 a fost modificat art. 650 alin. (1) în prezent art. 651 alin. (1) în sensul că instanța de executare este cea de la domiciliul debitorului.

În speță, executarea silită a fost declanșată anterior momentului intrării în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014, respectiv intimatul a formulat cererea de executare silită în data de 22.08.2013, executarea silită fiind încuviințată de Judecătoria Buftea prin încheierea din data de 29.08.2013, astfel încât instanța de executare va fi determinată de prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare în data de 22.08.2013. Așadar, judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, este instanța competentă să judece contestația la executare, or, cum în speță executarea silită a fost declanșată în cadrul dosarului de executare nr. x/2E/2013 al Societății Civile Profesionale a Executorilor Judecătorești B. cu sediul în Buftea, rezultă că instanța competentă să judece prezenta cerere este Judecătoria Buftea.

Judecătoria Buftea, prin sentința civilă nr. 6824 din 10 octombrie 2016, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat, la rândul său, competența în favoarea Tribunalului Dolj și, constatând ivit conflictul de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea hotărârii sale de declinare, Judecătoria Buftea a reținut că art. 95 pct. 1 C. proc. civ. prevede că tribunalul este instanța de drept comun, competentă să soluționeze cererile care, prin lege, nu sunt date în competența altor instanțe, iar art. 269 din Legea nr. 53/2003 prevede că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va constata că, în speță, competența soluționării cererii de încuviințare a executării silite revine Tribunalului Dolj, pentru considerentele ce succed: Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 256 alin. (1) din Legea nr. 53/2003. În judecarea conflictelor de muncă, dispozițiile art. 210 din Legea dialogului social 62/2011 stabilesc o competență teritorială exclusivă, în sensul că judecarea acestor cauze este de competența tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau locul de muncă.

Art. 216 din același act normativ stipulează că: „Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din Codul de procedură civilă”. Astfel, potrivit art. 12 C. proc. civ., „Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), fiind fără dubiu, în ce privește competența materială, că aceasta aparține tribunalului.

În speța supusă analizei, cererea adresată instanței de către reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 256 din Legea nr. 53/2003, același temei juridic fiind indicat în notele de ședință depuse la dosar la data de 12 septembrie 2016. Ca atare, obiectul acțiunii de față îl constituie un conflict de muncă, iar nu o întoarcere a executării, așa cum greșit s-a reținut de către Tribunalul Dolj și Judecătoria Craiova. Așa fiind, în raport de situația de fapt și de drept mai sus expusă, având în vedere și dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 care prevăd că, în primă instanță, conflictele individuale de muncă se soluționează de tribunal, în cauză se reține competența de soluționare a Tribunalului Dolj, instanță competentă atât din punct de vedere material cât și teritorial, reclamanta având sediul în circumscripția acestei instanțe.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili că instanța competentă teritorial în soluționarea cererii de încuviințare a executării silite este Tribunalul Dolj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2016.