ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3846/2015

Decizia nr. 3846/2015

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 19 noiembrie 2013, pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 577 din 02 octombrie 2013 emise de pârâtul Consiliul Naționale pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința civilă nr. 111 din 16 mai 2014, Curtea de Apel Iași a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată

Împotriva soluției instanței de fond, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta a formulat recurs.

2.1. Motivele de casare

Recurenta A. a criticat hotărârea primei instanțe arătând că atât instanța de fond, cât și intimatul pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu au analizat corect și legal cauza sa, deoarece nu au identificat nicio faptă de discriminare, cel puțin din perspectiva dispozițiilor reglementate de Legea nr. 448/2006.

A susținut recurenta reclamantă că desființarea postului său de telefonistă în cadrul SC B. SA Iași, singurul post din organigramă la momentul desființării, nu are nicio bază reală și legală, deoarece societatea nu poate face dovada modernizării centralei, iar la momentul formulării petiției era angajată în locul său o altă persoană fără pregătire specifică în această sens.

În drept recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 și ale art. 304

1

din vechiul C. proc. civ.

Susținerile recurentei-reclamante, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 și art. 304

1

din C. proc. civ. de la 1865, se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat.

2.2. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul C.N.C.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că prin hotărârea sa nr. 577 din 02 octombrie 2013 a respins petiția formulată de petenta A. în legătură cu legalitatea emiterii deciziei de disponibilizare a sa de către administratorii judiciari ai SC B. SA Iași, pe considerentul că obiectul respectivei decizii nu intră sub incidența art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

În susținerea întâmpinării sale a arătat intimatul pârât că rolul său de autoritate de stat în domeniul discriminării este reglementat de art. 16 din O.G. nr. 137/2000, atribuțiile fiindu-i stabilite prin art. 19 din același act normativ.

În raport de obiectul petiției formulate de persoana pretins discriminată, A., privind legalitatea decizii de disponibilizare nr. 88 din 04 decembrie 2012 emisă de administratorii judiciari ai SC B. SA Iași, intimatul a arătat că nu este competent să se pronunțe pe aceste aspecte care exced atribuțiilor sale. A mai învederat intimatul că legiuitorul a reglementat, în cuprinsul articolului 27 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, dreptul persoanei care se consideră discriminată de a formula, în fața instanței de judecată, o cerere de acordare de despăgubiri și de restabilire a situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, în termen de trei ani de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 205 din Legea nr. 134/2010.

3.1. Argumentele instanței de recurs

Recursul declarat de reclamanta A., încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. (litigiul fiind unul supus prevederilor Legii nr. 134/2010, în raport de momentul înregistrării dosarului la instanța de fond după data de 15.02.2013), este nefondat pentru următoarele considerente:

Făcând referire la situația sa de persoană deținătoare a certificatului de încadrare în grad de handicap 2 accentuat, recurenta reclamantă a invocat protecția conferită de Legea nr. 448/2006, arătând astfel că prin disponibilizarea sa de la locul de muncă a intervenit o discriminare ce se impunea a fi constatată și sancționată de către C.N.C.D.

Potrivit prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”

Prin hotărârea nr. 577 din 02 octombrie 2013, C.N.C.D. a respins petiția formulată de A., având ca obiect verificarea legalității deciziei de disponibilizare nr. 88 din 04 decembrie 2012, motivând că acest obiect nu intră sub incidența art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Este real că potrivit competențelor expres reglementate în cuprinsul art. 19 din O.G. nr. 137/2000, „în vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul își exercită atribuțiile în următoarele domenii:

c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare;

(2) Consiliul își exercita competentele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.”

Faptele reclamate prin petiția recurentei reclamantă A. adresată Consiliului vizează aspecte care țin de legalitatea deciziei de desființare a postului său, contestarea acestui act juridic producător de efecte în planul raporturilor de muncă ale acesteia cu societatea la care a fost angajată nefiind în competența unui organ cu activitate administrativ jurisdicțională, astfel cum este C.N.C.D.

O solicitare de acest fel, în care se pretinde C.N.C.D. să constate că nu a fost respectat art. 65 C. muncii la adoptarea unei decizii de desființare a unui post, nu poate fi asimilată unei situații de fapt privind existența unei discriminări, intimatul fiind ținut de normele care-i reglementează activitatea doar să investigheze, să constate și să sancționeze o stare faptică în raport de o alta survenită în aceleași condiții, pentru a se evidenția existența unei discriminări ce încalcă principiul egalității de tratament.

În acord cu judecătorul fondului, ce a pronunțat o soluție legală, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă nu a prezentat în fața C.N.C.D. dovezi care să arate că disponibilizarea sa a avut ca temei situația sa de persoană încadrată în grad de handicap accentuat, fără a exista alte rațiuni de ordin economic, managerial sau juridic, ce s-ar fi putut grefa pe starea de insolvență în care se afla la momentul emiterii deciziei de disponibilizare societatea angajatoare B. SA Iași.

Protecția specială pe care recurenta o pretinde în considerarea dispozițiilor Legii nr. 448/2006 nu este una absolută, aptă să împiedice luarea de către persoana juridică a oricărei măsuri vizând contractul de muncă al persoanei care deține un certificat de încadrare în grad de handicap. Este necesar în orice situație a se dovedi că măsura pretins discriminatorie de către cel afectat de conținutul său trebuie să rezide în argumente care probează efectiv un astfel tratament, nefiind suficiente simple supoziții.

În cauza de față, modalitatea în care s-a solicitat C.N.C.D. să verifice legalitatea unei decizii de desființare a unui post deținut în cadrul SC B. SA Iași a determinat lipsa de competență a organului administrativ jurisdicțional în exercitarea unei astfel de atribuții, astfel că în calea aleasă în mod corect nu s-a analizat protecția juridică pe care o conferă Legea nr. 448/2006 unei persoane încadrate în gard de handicap accentuat.

Pentru aceste considerente, reținând că nici în fața C.N.C.D. și nici în cursul judecății la prima instanță nu s-a probat existența unei situații de fapt care să determine o analiză din perspectiva încălcării principiului egalității de tratament, Înalta Curte constată caracterul formal al criticilor din recurs, ce nu au determinat reținerea unei alte situații de fapt și de drept decât cea avută în vedere de judecătorul primei instanțe.

3.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În raport de prevederile art. 496 alin. (1) noul C. proc. civ., reținând că nu este incident motivul de casare reglementat de articolul 488, pct. 8 noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 111/2014 a Curții de Apel Iași, menținând această hotărâre astfel cum a fost pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 111 din 16 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 decembrie 2015.