ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1627/2016

Decizia nr. 1627/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 12 iunie 2014, sub nr. 20056/3/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții SC B. SA Tulcea și Consiliul Local al municipiului Tulcea, a solicitat obligarea acestora la acordarea și plata premiului anual echivalent a 12 salarii de bază în conformitate cu prevederile art. 4 lit. f) din Contractul de mandat nr. 2059 din 2 noiembrie 2012, la plata de despăgubiri materiale de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere și daune morale în valoare de 5.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

2.1. Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința civilă nr. 7890 din 27 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Tulcea, secția civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că litigiul își are izvorul în Contractul de mandat nr. 2059 din 2 noiembrie 2012, încheiat de părți, și nu în pretinsul refuz nejustificat de soluționare a unei cereri (chiar dacă pârâții sunt autorități publice), astfel că nu se aplică regulile de competență prevăzute de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci dispozițiile art. 94 lit. j) coroborate cu art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea, la data de 6 februarie 2015, sub Dosar nr. x/327/2015.

2.2. Hotărârea Judecătoriei Tulcea, secția civilă

Prin Sentința civilă nr. 1644 din 26 mai 2015, Judecătoria Tulcea, secția civilă a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Tulcea și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Instanța a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că, în condițiile în care partea a stabilit expres calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora a înțeles să limiteze dezbaterile, în temeiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, nu se poate deroga de la principiul disponibilității în procesul civil.

Constatând că reclamantul, în soluționarea acțiunii sale, astfel cum a fost formulată, a invocat dispozițiile Legii nr. 554/2004, iar pârâții, la rândul lor, și-au construit apărarea în temeiul aceleiași legi, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Tulcea și, în baza art. 95 pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., republicat, urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă faptul că reclamantul A. a învestit Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal cu o cerere, prin care a solicitat, în principal, în contradictoriu cu pârâții SC B. SA Tulcea și Consiliul Local al Municipiului Tulcea, obligarea pârâților la acordarea și plata premiului anual echivalent a 12 salarii de bază în conformitate cu prevederile art. 4 lit. f) din Contractul de mandat nr. 2059 din 2 noiembrie 2012.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 8 și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 111 C. proc. civ.

În cauză, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale pe care a admis-o și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea, secția civilă, reținând că litigiul are natură civilă.

La rândul său, Judecătoria Tulcea, secția civilă a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale, pe care a admis-o și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, apreciind că în cauză trebuie să se dea eficiență principiului disponibilității în procesul civil, atât reclamantul cât și pârâții invocând dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, contenciosul administrativ este definit ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Raportat la aceste dispoziții legale și la situația de fapt, Înalta Curte constată că în cauză nu se atacă niciun act administrativ de autoritate, sau nesoluționarea în termenul legal a unei cereri de către o autoritate publică, ori refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri sau de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru executarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim al reclamantului.

Înalta Curte, în acord cu considerentele reținute de tribunal, constată că litigiul de față își are izvorul în Contractul de mandat nr. 2059 din 2 noiembrie 2012, încheiat între părți, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, ale O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, ale O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice cât și ale dispozițiilor art. 2009 și urm. C. civ. și, în baza căruia, reclamantul a solicitat plata unei părți a remunerației stabilite prin contract, respectiv a premiului anual echivalent a 12 salarii de bază.

Întrucât solicitarea reclamantului vizează o cerere având ca obiect pretenții izvorâte dintr-un contract de mandat cu titlu oneros, fiind irelevantă pentru speță împrejurarea că pârâții sunt autorități publice, Înalta Curte constată că litigiul dedus judecății nu este unul de contencios administrativ, ci are natură civilă, fiindu-i aplicabile prevederile Codului civil.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 94 lit. k) C. proc. civ., republicat, competența materială de soluționare a cauzei revine instanței de drept comun, în speță judecătoriei, având în vedere obiectul litigiului constând în pretenții bănești întemeiate pe contractul de mandat supus legii civile, iar în ceea ce privește competența teritorială, aceasta revine instanței în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, potrivit art. 107 din același cod, regula generală în materia competenței teritoriale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește, în favoarea Judecătoriei Tulcea, competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții SC B. SA Tulcea și Consiliul Local al Municipiului Tulcea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2016.

Procesat de GGC - LM