ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 301/A/2017

Deliberând asupra apelului, în baza actelor și

lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 731/A din 20 iunie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/44/2017, Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca fiind inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A., deținută în Penitenciarul Brăila, împotriva Deciziei penale nr. 1026 din 14 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Galați în Dosarul nr. x/121

/2015.

De asemenea, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că argumentele prezentate de condamnata A. în susținerea cazului de contestație în anulare invocat (art. 426 lit. b) C. proc. pen.), vizează inexistența infracțiunii care formează obiectul condamnării, respectiv inexistența unor probatorii care să dovedească vinovăția acesteia.

Or, așa cum rezultă din prevederile art. 426 C. proc. pen. raportat la art. 431 din același Cod, contestația în anulare poate fi formulată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 426 lit. a)-i) C. proc. pen.

Prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. pen. se referă la condițiile care trebuie examinate în etapa admisibilității în principiu, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate care trebuie să se încadreze în cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și necesitatea depunerii sau reiterării de dovezi în sprijinul contestației.

Neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile arătate mai sus are drept consecință inadmisibilitatea acestei căi extraordinare de atac, întrucât admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. pen.

Analizând, așadar, condițiile prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. pen. prin raportare la speța dedusă judecății, curtea de apel a constatat că susținerile contestatoarei nu se circumscriu cazurilor expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 426 lit. a)-i) C. proc. pen.

Cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., invocat de contestatoare este incident atunci când inculpatul a fost condamnat deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Potrivit art. 396 alin. (6) C. proc. pen., încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., respectiv:

e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În practica judiciară s-a decis că motivul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. c) C. proc. pen. din 1968 privește exclusiv omisiunea instanței de a se pronunța asupra uneia dintre cauzele de încetare a procesului penal, pe calea contestației în anulare neputând fi invocată omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cauze de achitare (Decizia nr. 1789/1999 a Curții de Apel București, secția a II-a penală).

Or, curtea de apel a apreciat că cele statuate rămân valabile și în condițiile actualului C. proc. pen., întrucât și în reglementarea actuală, contestația în anulare vizează repararea unor erori de procedură, nu de judecată, și, prin urmare, nu poate fi repus în discuție fondul cauzei.

De asemenea, curtea de apel a observat că, deși în cererea formulată, contestatoarea a indicat cazul de contestație în anulare prevăzute de art. 426 lit. b) C. proc. pen., motivarea este întemeiată în mod prioritar pe susțineri privind inexistența infracțiunii care formează obiectul condamnării, inexistența unor probatorii care să îi dovedească vinovăția. Or, asemenea critici nu se circumscriu niciunui caz de contestație în anulare și tind să readucă în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii definitive a instanței penale, fapt inadmisibil.

În plus, curtea a reținut că nu este suficientă menționarea formală a unuia dintre cazurile de la art. 426 C. proc. pen., ci este necesară și depunerea de dovezi sau invocarea unor dovezi care există în dosar, condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea contestației în anulare trebuind îndeplinite cumulativ.

Or, examinând actele și lucrările Dosarului nr. x/121/2015 al Curții de Apel Galați, în care a fost pronunțată Decizia penală nr. 1026/A din 14 octombrie 2016, a cărei anulare se solicită, instanța nu a constatat existența vreunuia dintre cazurile de încetare a procesului penal, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., și a apreciat, astfel, că nu poate fi reținută incidența, în cauză, a acestui temei de admisibilitate a contestației în anulare.

Prin urmare, contestatoarea A. a invocat în mod formal existența cazului de admisibilitate a contestației în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., astfel încât nu se poate admite în principiu contestația în anulare întrucât s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat și caracterul extraordinar al unei asemenea căi de atac.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța a constatat că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, și anume: excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă; excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În urma analizei condițiilor enumerate anterior, instanța a constatat că excepția a fost invocată de contestatoare într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel Galați și are în vedere neconstituționalitatea art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Curtea de apel a mai reținut că, din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, ci stabilește doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen. nu au, însă, legătură cu soluționarea cauzei penale deduse judecății, invocarea acestor dispoziții fiind pur formală. Așadar, s-a constatat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar cererea condamnatei privind sesizarea Curții Constituționale a fost respinsă ca inadmisibilă.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 731/A din data de 20 iunie 2017 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/44/2017, a formulat apel condamnata A., motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Examinând dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, atât prin prisma motivelor invocate de apelantă, cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte constată că apelul este nefondat.

Astfel, așa cum în mod corect a reținut și Curtea de Apel Galați, din analiza dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea Curții Constituționale în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din actul normativ menționat, respectiv:

-

excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

-

excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

-

excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

-

excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

De asemenea, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curții Constituționale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanței de contencios constituțional. Așadar, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curții Constituționale în strictă conformitate cu dispozițiile legii, dar și cu specificul cauzei. În acest sens este și Decizia

nr. 688 din 12 iunie 2008

(publicată în M. Of. nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituțională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanțelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate „sunt norme de procedură pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale. Instanța de judecată are rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii”.

În contextul acestor argumente de principiu,

Înalta Curte constată că, în cauză, excepția a fost invocată de condamnata

A.

, prin apărător, într-un dosar aflat pe rolul Curții

de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori

, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor

426 lit. b) C. proc. pen.

, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În ceea ce privește, însă, legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

Drept urmare, condiția legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcție de incidența prevederilor a căror constituționalitate se contestă asupra soluționării cauzei.

În cauza dedusă judecății, condamnata A. a apreciat că dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen. sunt neconstituționale întrucât limitează cazurile în care se poate formula o cerere de contestație în anulare doar la situațiile în care s-a pronunțat o soluție de condamnare deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excluderea ipotezei în care inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de achitare, fiind contrare prevederilor art. 16 și art. 23 alin. (1)

2

din Constituție.

Înalta Curte constată că, în realitate, nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, ci se dorește modificarea acestuia, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Legea nr. 47/1992 care statuează în mod expres în art. 2 alin. (3) că instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

De altfel, și jurisprudența Curții Constituționale este în sensul respingerii, ca inadmisibile, a cererilor prin care s-a tins la învestirea instanței de contencios constituțional cu un examen ce excede în mod vădit competenței sale, intrând în sfera de competență exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis Deciziile nr. 176 din 06 martie 2012, nr. 187 din 06 martie 2012, nr. 378 din 26 iunie 2014).

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că partea care invocă o excepție de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

Simpla invocare a neconstituționalității dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen. nu este adecvată atâta timp cât condamnata s-a raportat doar formal la prevederile din Constituție, fără a argumenta în ce constă legătura textului în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordanța dintre ele și textul legii fundamentale.

Or, condamnata, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate, respectiv modificarea textului legislativ prin adăugarea unui nou caz de contestație în anulare, a făcut doar o trimitere generică la dispozițiile art. 16 și art. 23 alin. (1)

2

din Constituție.

În concluzie, în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

În ceea ce privește

susținerile condamnatei privind lipsa dovezilor care să justifice soluția de condamnare la pedeapsa închisorii, Înalta Curte constată că acestea reprezintă, în realitate, apărări de fond care ar fi trebuit valorificate pe parcursul cercetării judecătorești și dezbaterilor în

Dosarul

nr. x/121/2015 al Curții de Apel Galați

și nu critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

apelul declarat de condamnata A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 731/A din data de 20 iunie 2017 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/44/2017

.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga

apelanta la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6)

C. proc. pen.,

onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnata A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 731/A din data de 20 iunie 2017 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/44/2017.

Obligă apelanta la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12 septembrie 2017.