ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2498/2016

Decizia nr. 2498/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta A. SRL a solicitat admiterea contestației, anularea Procesului-verbal nr. 2360 din 11 iunie 2014, emis de pârâta Direcția Regională Antifraudă 6 Oradea, ca netemeinic și nelegal, precum și a actelor subsecvente, respectiv Decizia nr. 1101042 din 11 iunie 2014 prin care s-a dispus, în baza procesului verbal de control menționat anterior, instituirea de măsuri asigurătorii în temeiul art. 129 C. proc. fisc.

Prin Sentința nr. 192/CA/2014-PI din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta ANAF - DGAMC - Serviciul Regional de Executare Silită nr. 6 Nord Vest și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâților ANAF - DGAMC - Serviciul Regional de Executare Silită nr. 6 Nord Vest și Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 6 Oradea, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. SRL, invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că sentința recurată este nelegală, instanța de fond făcând aplicabilitatea prevederilor legale în mod eronat.

În opinia recurentei, procesul verbal de control fiscal este atât un act administrativ în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, cât și un act administrativ fiscal în sensul art. 41 C. proc. fisc., întrucât emană de la o autoritate publică, exprimă manifestarea unilaterală de voință a acesteia, urmărește executarea legii și stabilește în sarcina recurentei, chiar dacă în mod estimativ, obligații fiscale (respectiv prejudiciul adus bugetului de stat, cuantificat în cadrul procesului verbal la suma de 12.635.184 lei), producând astfel efecte juridice de necontestat.

Apreciază recurenta că este exclusă calificarea acestui act ca fiind un simplu proces-verbal de constatare la fața locului, al cărui scop este probarea unei situații fiscale de fapt, deoarece acesta a produs efecte juridice, stând la baza popririi conturilor și sechestrarea bunurilor imobile proprietatea recurentei.

În ceea ce privește fondul plângerii, recurenta reiterează aceleași aspecte pe care le-a prezentat și în fața instanței de fond, concluzionând în sensul că cele constatate prin procesul-verbal contestat nu sunt legale și temeinice, iar sumele stabilite în sarcina acesteia, ca și obligații de plată ca urmare a acestor operațiuni, nu sunt stabilite legal, nu sunt stabilite în mod corect, sunt simple supoziții și aprecieri ale organului de control, fără a fi justificate în vreun fel.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Astfel, Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentei, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Procesului-verbal de control nr. 2360 din 11 iunie 2014, emis de pârâta Direcția Regională Antifraudă 6 Oradea, ca netemeinic și nelegal, arătând în esență că societatea nu datorează impozit pe profit, TVA, penalități de întârziere și dobânzi în cuantumul stabilit.

Raportat la petitul acțiunii și temeiul de drept invocat, Înalta Curte reține caracterul inadmisibil al cererii introductive de instanță, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice (...)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale "și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înțelege "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Așa cum se poate observa din analizarea textelor legale enunțate, susceptibile de a fi suspendate sunt numai actele administrative definite ca atare de legea contenciosului administrativ.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 41 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: "actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale".

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, din aceste dispoziții legale rezultă principalele particularități ale actului administrativ fiscal și anume: reprezintă o manifestare unilaterală de voință a emitentului său; această manifestare de voință a organului fiscal este generatoare de efecte juridice, adică de drepturi și obligații, ceea ce deosebește actul administrativ fiscal de alte manifestări de voință (adrese, răspunsuri, puncte de vedere etc.) care nu creează drepturi și obligații, având un caracter orientativ pentru destinatar; actul administrativ fiscal este o specie a actului administrativ, cu toate consecințele care derivă din această calificare, respectiv este emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

În materia impunerii, legiuitorul a prevăzut prin O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în mod expres și limitativ, o anumită categorie de acte administrative fiscale prin care se stabilesc obligații bugetare suplimentare.

Astfel, potrivit procedurii prevăzute de O.G. nr. 92/2003, republicată, cu referire la art. 85 din ordonanță, doar declarația fiscală și decizia de impunere emisă de organul fiscal competent constituie titlu de creanță prin care se pot stabili obligații de plată la buget în sarcina contribuabililor, aceasta din urmă fiind susceptibilă de a fi contestată de contribuabil potrivit prevederilor legale.

În speță, prin procesul-verbal de control contestat nu s-au dispus măsuri de virare la bugetul de stat a sumei totale de 12.635.184 lei, reprezentând valoarea prejudiciului, acesta având caracter de act premergător emiterii unui act administrativ fiscal.

Prin urmare, neavând natura juridică a unui act administrativ fiscal, ci a unui act premergător emiterii unui act administrativ fiscal, procesul-verbal întocmit de Direcția Regionala Antifraudă Fiscala 6 Oradea nu stabilește niciun raport obligațional între contribuabilul controlat și bugetul de stat, în sensul dispozițiilor art. 21 din O.G. nr. 92/2003 republicată, modificată și completată.

Potrivit prevederilor OPANAF nr. 3721/2013 privind aprobarea modelului și conținutului formularelor și documentelor utilizate în activitatea de control a Direcției Generale Antifraudă Fiscală: "Procesul-verbal reprezintă actul de control bilateral care se întocmește de către inspectorii antifraudă cu ocazia controlului curent, operativ și inopinat sau a controlului tematic, pentru constatarea unor situații faptice și documentare existente la un moment dat, pentru stabilirea stării de fapt fiscale, precum și pentru constatarea unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal și vamal și pentru stabilirea implicațiilor fiscale ale acestora", iar, potrivit prevederilor art. 233

1

alin. (5) din O.G. nr. 92 /2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "Procesele-verbale nu constituie titlu de creanță fiscală în înțelesul art. 110".

Procesul-verbal a cărui anulare o solicită recurenta nu are trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ fiscal, chiar dacă el emană de la o autoritate administrativă, scopul emiterii lui nefiind producerea de efecte juridice de sine-stătătoare, specifice dreptului administrativ, ci doar stabilirea unor fapte și împrejurări din activitatea reclamantei, în vederea valorificării lor de organele fiscale competente.

Coroborând dispozițiile legale incidente cu situația de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat în mod corect că procesul-verbal din 11 iunie 2014, care a avut drept obiectiv controlul operațiunilor comerciale intracomunitare efectuate de societate, nu este un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fiind un act premergător întocmirii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, conform prevederilor art. 129 alin. (2) și 3 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora se dispun măsuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii și sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În mod corect a reținut Curtea de apel că obiectul acțiunii în contencios administrativ îl poate constitui doar un act producător de efecte juridice, respectiv un act care creează, modifică sau stinge drepturi și obligații în sarcina părților unui raport juridic, procesul-verbal din 11 iunie 2014 nereprezentând un act administrativ fiscal în sensul dispozițiilor art. 41 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, deoarece nu are aptitudinea de a produce efecte juridice proprii de natură să vatăme un drept legal sau un interes legitim al reclamantei, legalitatea acestuia putând fi analizată odată cu legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

În opinia instanței de fond, însușită și de instanța de control judiciar, doar după finalizarea inspecției fiscale printr-un act administrativ-fiscal în care se menționează măsurile dispuse împotriva societății, aceasta din urmă va putea declanșa procedura de contestare prevăzută de art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată, așadar, în acord cu hotărârea primei instanțe, că este neîntemeiată critica reclamantei în sensul că procesul-verbal atacat a produs efecte juridice proprii, care i-au vătămat grav drepturile și interesele, având în vedere că acest act nu stabilește în sarcina societății obligații de plată către bugetul de stat, sumele contestate nefiind individualizate prin titlu de creanță și, totodată, nu au fost emise decizii de impunere privind baza de impunere.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamantă, apreciind că o astfel de cerere este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 care reglementează obiectul acțiunii judiciare, astfel că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinței nr. 192/CA/2014 - PI din 27 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2016.

Procesat de GGC - NN