ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 171/2016

Decizia nr. 171/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta SC A. SRL a formulat, în contradictoriu cu B., contestație împotriva Deciziei nr. 71 din 28 ianuarie 2014 prin care a fost sancționată cu amendă în cuantum de 10.000 lei, solicitând instanței admiterea contestației și anularea actului sancționator.

Prin sentința civilă nr. 123 din 15 mai 2014 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B.

3.

Calea de atac exercitată;

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta SC A. SRL.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. au fost formulate critici de nelegalitate ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta-reclamantă critică soluția instanței de fond prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 în ceea ce privește ignorarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 254 și următoarele din N.C.P.C. privind propunerea de probe, încuviințarea și administrarea acestora.

Se arată că prin cererea de chemare în judecată a fost solicitată încuviințarea unui probatoriu din care să rezulte netemeinicia și nelegalitatea sancțiunii amenzii aplicate, având în vedere că faptele reținute în cauză nu există. În acest sens, au fost formulate apărări din care rezultă că la momentul controlului existau acorduri de retransmitere, însă acestea nu fuseseră încă comunicate către B. Drept urmare toate susținerile făcute în sensul nevinovăției în ceea ce privește fapta reținută sunt dovedite cu acte, iar fapta nu are un impact semnificativ, deoarece reclamanta a retransmis în mod legal pe bază de acord și contract cu radiodifuzorii.

În opinia recurentei cele reținute în urma controlului din 22 ianuarie 2014 și reluate în Decizia nr. 71 din 28 ianuarie 2014 nu corespund realității, iar fapta nu există.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 27 alin. (2) lit. a) din Decizia B. nr. 220/2011, recurenta consideră că simpla presupunere făcută de către inspectorul ce s-a prezentat la punctul de lucru în timpul zilei, face imposibilă reținerea de către acesta și ulterior de către Consiliul B. a săvârșirii acestei abateri.

Din toate documentele întocmite de intimat, doar se putea presupune săvârșirea acestei abateri, întrucât redistribuirea postului C. se face în intervalul 01.00 - 05.00 conform grilei de programe, însă acest lucru nu a fost constatat niciodată în mod direct de către reprezentanții intimatului, iar simpla lor presupunere nu se probează în niciun fel.

S-a arătat că în permanență, deși conform poziției 71 din anexa 2 la avizul de retransmitere nr. 7665.1 din 09 ianuarie 2014, postul C. este emis în partaj cu D., în realitate acest lucru nu se întâmplă folosind un dispozitiv de restricționare automată - temporizator, care de la ora 01.00 și până la ora 05.00 nu permite difuzarea acestui program destinat exclusiv adulților. Această situație urma a fi probată și cu proba testimonială solicitată prin cererea introductivă, iar prin răspunsul la adresa din 25 februarie 2014, ce poarta data primirii 21 martie 2014 s-a indicat expres numele și adresa de domiciliu a martorului E.

Recurenta mai precizează că s-a depus la dosar răspuns la întâmpinare și interogatoriul ce urma a fi administrat în cauză, spre a fi comunicat către intimată.

Se mai susține că hotărârea recurată încalcă dispozițiile legale și nu îndeplinește condițiile de procedură în ceea ce privește motivarea sentinței recurate, în sensul că aceasta nu este decât copia fidelă a întâmpinării depuse de către intimata B. în prezenta cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 raportat la art. 425 și art. 426 N.C.P.C., recurenta susține că exigența motivării impune prezentarea coerentă și efectivă a examenului critic al magistratului de natură să susțină rezultatul deliberării, dar și concordanța argumentelor cu aspectele deduse în judecată de către parte.

Intimatul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 17 iunie 2015, recursul a fost admis în principiu.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept aplicabile.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă SC A. SRL, în contradictoriu cu B., a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 71 din 28 ianuarie 2014 prin care a fost sancționată cu amendă în cuantum de 10.000 lei, solicitând instanței admiterea contestației și anularea actului sancționator.

În urma controlului efectuat în data de 22 ianuarie 2014 de către inspectorul intimatei, ca urmare a unei „ sesizări " venite din partea unei firme concurente a fost emis un proces-verbal de constatare în care a fost menționat faptul că recurenta ar retransmite în pachetul de baza 75 programe, conform anexei, dar și un program dedicat adulților în intervalul 01.00- 05.00 în partaj cu programul D., dar că acest program 18+ este restricționat cu ajutorul unui temporizator.

Prin Decizia nr. 71 din 28 ianuarie 2014 recurenta-reclamantă a fost sancționată cu amendă în cuantum de 10.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 27 alin. (2), lit. a) din Decizia B. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

În sarcina reclamantei s-a reținut că a încălcat prevederile art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, întrucât a retransmis servicii de programe fără a fi înscrise în oferta de servicii și fără a solicita acordul Consiliului înainte de modificarea structurii acesteia.

Oferta de servicii de programe pentru care distribuitorul SC A. SRL, a obținut aprobarea Consiliului la data de 09 ianuarie 2014. cuprinde 40 de programe.

Astfel fiind, s-a constatat că în această rețea de comunicații electronice aparținând SC A. SRL se retransmiteau în rețea, cu acordurile de retransmisie expirate, următoarele 30 de programe: F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I.

Mai mult, următoarele 8 programe: J.J., K.K., L.L., M.M., N.N., O.O., P.P., R.R., erau retransmise în rețea, fără a fi înscrise în aviz.

De asemenea, s-a constatat că programele S.S., T.T., U.U., deși înscrise în oferta de servicii aprobată de Consiliu, nu erau retransmise în această rețea.

S-a mai reținut că recurenta-reclamantă a încălcat și dispozițiile art. 27 alin. (2), lit. a) din Decizia B. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor legale invocate, serviciile de programe 18+ ale radiodifuzorilor aflați sub jurisdicția statelor membre ale Uniunii Europene pot fi incluse în oferta distribuitorilor de servicii, dacă se respectă următoarele condiții:

a) criptat și în cadrul unor pachete opționale, special dedicate adulților, disponibile numai în intervalul orar 1,00 - 5,00, în cazul retransmisiei analogice.

Înalta Curte constată că în urma controlului, s-a constatat că erau retransmise programe 18+: V.V., în intervalul orar 01:00-05:00, în partaj cu D., care este retransmis în intervalul orar (05:00-01:00). Programul pentru adulți 18+ V.V., este comercializat în pachet bază. Distribuitorul de servicii de programe a declarat că restricționarea programului V.V. se face prin întreruperea începând cu ora 01,00 până la ora 05.00 a emisiei acestuia cu ajutorul unei prize programabile (temporizator).

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că recurenta-reclamantă este distribuitor de servicii neîncadrându-se în categoria radiodifuzorilor( deținători ai posturilor TV) astfel încât nu i se aplică disp. art. 11 alin. (2) din Decizia B. nr. 72/2012 potrivit cu care în scopul includerii în lista must carry, radiodifuzorii interesați vor declara la B., până cel mai târziu la data de 15 ianuarie a fiecărui an, pentru anul calendaristic în curs, care dintre serviciile de programe vor fi libere la retransmisie și fără condiționări tehnice sau financiare, conform modelului declarației din anexa nr. 3, care face parte integrantă din prezenta decizie; solicitările transmise după data de 15 ianuarie nu se iau în considerare.

În anul 2014, noua listă must-carry a fost publicată pe site-ul B. la data de 04 februarie 2014, astfel că în luna ianuarie 2014, atât la data obținerii acordului B. de către reclamantă (09 ianuarie), cât și la data efectuării controlului B. la sediul reclamante (22 ianuarie) și la data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză (28 ianuarie), în vigoare era vechea listă must-carry, pe care recurenta-reclamantă avea obligația de a o respecta.

Înalta Curte, în acord cu cele reținute de instanța de fond, reține că recurenta-reclamantă nu a fost sancționată pentru nerespectarea listei must-carry, ci pentru faptul că în rețeaua acesteia, la data efectuării controlului, se retransmiteau 30 de programe cu acordurile de retransmisie cu termenul de valabilitate expirat - conform structurii de oferte de servicii de programe retransmise aprobată de B. la 09 ianuarie 2014 și 8 programe care erau retransmise în rețea, fără a fi înscrise în aviz, încălcând prevederile art. 74 alin. (3) din Codul audiovizualului.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și pe faptul că instanța de fond nu ar fi administrat probatoriul solicitat de aceasta prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, în considerentele sentinței, instanța face vorbire de proba testimonială propusă de recurenta-reclamantă, însă neconsiderând-o pertinentă și utilă pentru soluționarea cauzei nu a admis-o, aceiași situație fiind și în cazul interogatoriului propus de aceasta.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece recurenta critică hotărârea instanței de fond, sub aspectul neadministrării probelor solicitate și nu sub aspectul încălcării unei norme de procedură cu caracter de ordie publică, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau a unei norme procedurale cu caracter de ordine publică, când sancțiunea este nulitatea relativă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”)

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii “se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.”

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6, fiind nefondate.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 123 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2016.