ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 144/2018

HOTĂRÂRE

19.01.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 144/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 144/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 21 martie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. SA și C. SA a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 809 din 20 februarie 2017 emisă de B. SA și obligarea pârâtei la: reîncadrarea în funcția deținută anterior concedierii conform art. 78 alin. (2) Codul Muncii; plata salariilor indexate, majorate și reactualizate și celelalte drepturi de care a beneficiat salariatul, de la data concedierii abuzive (20 februarie 2017) până la data reintegrării efective; plata orelor suplimentare reprezentând pauza de masă de o oră (60 min.) cuvenită zilnic pe ultimii 3 ani în cuantum de 4.200 euro; plata orelor suplimentare din timpul săptămânii și din weekend în cuantum de 12.600 euro; plata orelor suplimentare lucrate în weekend în cuantum de 3.200 euro; plata sumei de 15.000 euro reprezentând prejudiciul suferit prin schimbarea grilei de comisionare; plata concediului de odihnă neacordat; dobânda legală remuneratorie pentru câștigul de care a fost lipsit după schimbarea în mod unilateral sau abuziv a grilei de comisionare.

Prin Sentința nr. 4270 din 12 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță învestită a reținut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

S-a reținut că, în cauză, reclamantul are domiciliul în Drobeta-Turnu Severin, jud. Mehedinți, și nu mai are locul de muncă în București, astfel încât competentă să soluționeze cauza este instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul, respectiv Tribunalul Mehedinți.

Astfel învestit prin declinare, Tribunalul Mehedinți, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Sentința nr. 636 din 26 octombrie 2017 a declinat, rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și justiție în vederea soluționării.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Mehedinți a reținut că acțiunea dedusă judecății are ca obiect un conflict de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, din interpretarea cărora rezultă că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul, sau locul de muncă reclamantul.

S-a reținut că domiciliul reclamantului este în Drobeta-Turnu Severin dar locul de derulare a raporturilor de muncă este în București, motiv pentru care și Tribunalul Mehedinți și Tribunalul București erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei, dar reclamantul și-a exercitat dreptul de opțiune între cele două instanțe deopotrivă competente și a investit în mod legal Tribunalul București, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă.

Împrejurarea că reclamantul are domiciliul stabilit la Drobeta-Turnu Severin nu atrage competența de soluționare a prezentei cauze de către Tribunalul Mehedinți, odată ce reclamantul și-a manifestat opțiunea și fixată competența definitiv, acesta nemaiputând fi pusă în discuție, nici prin revenirea reclamantului asupra ei, nici instanța din oficiu sau ia cererea părților.

În consecință, s-a reținut că instanța competentă pentru soluționarea cauzei este Tribunalul București, instanță investită inițial cu soluționarea cauzei de către reclamant.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Art. 216 din același act normativ stipulează astfel: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.".

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ.: "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, opțiune care se manifestă prin învestirea uneia dintre instanțele deopotrivă competente.

În ceea ce privește locul de muncă, acesta este cel înscris în contractul individual de muncă, iar menționarea sa corespunde unei clauze esențiale a contractului, potrivit art. 17 alin. 3 lit. b și alin. (4) C. muncii.

Din acest motiv, cel puțin atât timp cât contractul de muncă este în ființă, trebuie considerat că locul de muncă coincide cu cel arătat în contract.

Această constatare nu este contrazisă de împrejurarea că, în prezenta cauză, se solicită anularea deciziei de concediere, deoarece din dispozițiile art. 80 C. muncii rezultă că respectivul contract individual de muncă va înceta doar în cazul în care instanța de judecată a dispus anularea concedierii și doar dacă salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere.

Așadar, locul de muncă reprezintă un element viabil al competenței alternative prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011, neexistând nicio rațiune pentru a nu fi luat în considerare de către reclamant în alegerea presupusă de art. 116 C. proc. civ.

În cauza de față, ambele instanțe care s-au dezînvestit reciproc au reținut că domiciliul reclamantului este în Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți, iar locul de derulare a raporturilor de muncă cu angajatorul B. SA este în București.

Reiese, deci, că atât Tribunalul București, cât și Tribunalul Mehedinți, erau alternativ competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanțe.

Or, reclamantul, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, astfel încât nu este posibil ca ulterior să se pună în discuție competența teritorială prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței care ar nega opțiunea reclamantului, parte căreia legea îi acordă exclusiv acest drept procesual.

Astfel cum deja s-a arătat, opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62 din 2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., stabilește că, în cauză, competența de soluționare revine Tribunalului București.