ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2064/2016

Decizia nr. 2064/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Hotărârile pronunțate în cauză

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 6 decembrie 2012 sub Dosar nr. x/299/2012, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Afacerilor Externe, prin ministru, au formulat plângere împotriva încheierii de carte funciară nr. 412181 din 29 octombrie 2010, urmărind în esență anularea parțială a CF nr. 107709 și a nr. cadastral 27671 deschis în favoarea Statului Român - Ministerul Afacerilor Externe, în limita unei suprafețe de teren de 1.983 mp.

Prin Încheierea din data de 20 august 2013, pronunțată în Dosar nr. x/299/2012 al Judecătoriei sectorului 1 București, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel București a fost învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr. 1705/2006, Anexa nr. 2, poziția 99660 și a Hotărârii de Guvern nr. 5/1997, invocată de reclamanți.

În motivarea excepției, reclamanții au arătat că H.G. nr. 1705/2006 a cărei nelegalitate parțială se solicită a fi constatată, include terenul în suprafața de 1.983 mp, situat în București, strada C., nr. 18.

Anexa 2 a acestui act conține la poziția 99660 imobilul situat în București, strada C. nr. 18, dobândit în baza H.G. nr. 5/1997.

Hotărârea de Guvern nr. 5/1997 a cărei nelegalitate se solicită a fi constatată reprezintă actul prin care se aproba transmiterea imobilului teren de la adresa sus-menționată din administrarea Consiliului General al Municipiului București în administrarea Ministerului Afacerilor Externe.

Au arătat că acest imobil face obiectul acțiunii prin care se solicită anularea parțială a CF a municipiului București, sector 1 nr. 107709, nr cadastral 27671 sub aspectul intabulării dreptului de proprietate al statului și al Ministerului Afacerilor Externe asupra acestui imobil precum și al unei acțiuni de revendicare intre aceleași părți - suspendată până la soluționarea acțiunii în rectificare a CF mai sus indicată.

Au susținut că se justifică din acest punct de vedere interesul invocării excepției de nelegalitate, având în vedere că aceste acte administrative au fost opuse ca apărări în justificarea deținerii terenului în cadrul revendicării, cât și drept acte justificative pentru intabularea (în cursul litigiului de revendicare) a pretinsului drept de proprietate al statului și a dreptului de administrare al M.A.E.

Totodată, au arătat că, în cauză, calitatea reclamanților de unici moștenitori ai autorilor lor este dovedită prin Certificatele de moștenitor nr. 19 din 17 aprilie 2008 și 20 din 17 aprilie 2008 eliberate de BNPA D.

De asemenea, reclamanții au susținut că H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului este nelegală pentru încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) și art. 7 din Legea nr. 213/1998, a dispozițiilor constituționale și cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului care consacra și garantează dreptul la protecția proprietății asupra bunului.

Au mai arătat că emitentul actului și-a însușit propunerea de atestare și emitere a Hotărârii în litigiu fără a verifica dacă bunurile respective pot sau nu să facă parte din domeniul public și nici dacă a fost dobândit într-una din modalitățile legale, iar respectiva hotărâre nu a fost emisă în conformitate cu respectarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative, spre adoptare.

În ceea ce privește H.G. nr. 5/1997 privind transmiterea unor imobile din administrarea Consiliului General al Municipiului București în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, reclamanții au susținut că este nelegală pentru încălcarea dispozițiilor legale incidente la data emiterii acesteia, precizând că respectivul act administrativ este emis înainte de Legea nr. 213/1998, se raportează în verificarea modalității de dobândire a dreptului asupra imobilului la care se referă la modalitățile prevăzute de Codul civil (1864), caz în care statul nici nu putea dispune asupra dreptului de administrare asupra acestuia.

Astfel, că au fost încălcate prevederile art. 475 C. civ. (1864), ale art. 2 și 3 din Hotărârea nr. 390/1993 pentru aprobarea Metodologiei privind pregătirea, elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative, precum și Metodologia din 4 august 1993 privind pregătirea, elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative.

Prin întâmpinările formulate, pârâții Guvernul României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au invocat excepția inadmisibilității, iar pe fond au solicitat respingerea excepției de nelegalitate, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3071 din 12 noiembrie 2014, a respins excepția inadmisibilității și excepția de nelegalitate formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, Curtea de apel a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, reținând că H.G. nr. 1705/2006, invocată de către Guvernul României, în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate și în jurisprudența Înaltei Curți, actele administrative normative pot fi atacate oricând, inclusiv prin intermediul excepției de nelegalitate, atâta timp cât textul legal nu distinge.

Referitor la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 5/1997, prima instanță a reținut că este lipsită de temei legal, întrucât privește un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

În ceea ce privește anexa 2 poziția 99660 din H.G nr. 1705/2006, prima instanță a reținut că respectivul act administrativ are caracter declarativ, neconstituind titlu de proprietate al statului, fiind emis în temeiul art. 20 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri, iar centralizarea inventarului menționat se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice și se supune spre aprobare Guvernului.

În opinia instanței, aceste dispoziții legale nu condiționează efectuarea inventarului de verificarea titlului statului asupra bunurilor trecute în inventar, apreciind astfel că H.G. nr. 1705/2006 nu îi împiedică în niciun fel pe reclamanți să formuleze acțiune în constatarea nevalabilității/lipsei titlului de proprietate al statului asupra imobilului ce face obiectul litigiului.

De asemenea, succesul acțiunii în revendicare formulate de reclamanți nu este condiționat de legalitatea H.G. nr. 1705/2006.

Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței nr. 3071 din 12 noiembrie 2014 și a Încheierii de dezbateri, au formulat recurs reclamanții, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru încălcarea principiului contradictorialității, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, iar în subsidiar, casarea în totalitate a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Înalta Curte, prin Decizia nr. 2547 din 18 iunie 2015, a admis recursul declarat de A. și B. împotriva Sentinței nr. 3071 din 12 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, în consecință, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În argumentele prezentate în susținerea soluției, instanța a reținut că sentința atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește calificarea juridică a hotărârilor de guvern contestate, calificându-le fie acte administrative individuale, fie acte administrative normative.

Arată instanța că atât H.G. nr. 5/1997, cât și H.G. nr. 1705/2006, sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual și nu cu caracter normativ, întrucât acestea vizează imobile precis determinate cu privire la care instituie un anumit regim juridic, aspecte care clasează neechivoc aceste hotărâri de guvern în categoria actelor administrative individuale supuse controlului de legalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În fond după casare, Curtea de Apel București, prin Sentința civilă nr. 3142 din 24 noiembrie 2015, a respins excepția de inadmisibilitate ca nefondată.

Totodată, a respins excepțiile de nelegalitate invocate cu privire la H.G. nr. 5/1997 și H.G. nr. 1705/2006, Anexa nr. 2, poz. 99660, de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Afacerilor Externe și Guvernul României,ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că referitor la primul act atacat pe calea excepției de nelegalitate, respectiv H.G. nr. 5/1997, acesta reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual prin care se aprobă transmiterea imobilului litigios din administrarea Consiliului General al Municipiului București în administrarea Ministerului Afacerilor Externe (MAE).

Arată instanța că, într-adevăr prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 4 alin. (1) și 2 din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Constituția României, ca și cu principiul stabilității raporturilor juridice.

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit jurisprudenței sale, deja cristalizată în această materie (a se vedea, ca exemplu, Deciziile nr. 2248 din 15 aprilie 2009, nr. 103 din 13 ianuarie 2009, nr. 3609 din 26 iunie 2009 etc.) a apreciat că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită de timp, îndeosebi în cazul actelor administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securității raporturilor juridice.

În concret, referitor la primul act atacat pe calea excepției de nelegalitate, respectiv H.G. nr. 5/1997, acesta reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual prin care se aprobă transmiterea imobilului litigios din administrarea Consiliului General al Municipiului București în administrarea Ministerului Afacerilor Externe (MAE).

Este adevărat că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Constituția României, ca și cu principiul stabilității raporturilor juridice.

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit jurisprudenței sale, deja cristalizată în această materie (a se vedea, ca exemplu, Deciziile nr. 2248 din 15 aprilie 2009, nr. 103 din 13 ianuarie 2009, nr. 3609 din 26 iunie 2009 etc.) apreciază că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită de timp, îndeosebi în cazul actelor administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securității raporturilor juridice.

S-a mai reținut că, prin certificatul de calitate de moștenitor invocat de părțile petente se atestă doar că aceștia sunt moștenitori ai defunctului vizat și cota dobândită din masa succesorală de A. și B., fără vreo mențiune în sensul includerii bunului litigios în cuprinsul acelei mase succesorale.

În aceste condiții, Curtea apreciază că excepțiile de nelegalitate sunt lipsite de fundament.

În consecință, instanța a constatat că, din perspectiva art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (1865), în ce privește considerentele Deciziei de casare nr. 2547 din 18 iunie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin intermediul acestora nu a fost dezlegată chestiunea „vătămării” analizate mai sus de Curtea de apel, ca aspect specific fondului, prin prisma disp. art. 4 raportat la art. 1 și următoarele din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 52 din Constituția României, ci s-a făcut o referire generică la „interes”, ce tratează una dintre condițiile de drept comun de admisibilitate a acțiunii civile, distinctă însă de cerința menționată a „vătămării” proprie contenciosului administrativ.

H.G. nr. 1705/2006 atestă doar o evidență a domeniului public, neconstituind un titlu de dobândire a proprietății publice, sub acest din urmă aspect partea intimată făcând referire și la H.G. nr. 5/1997, care fiind anterioară Legii nr. 213/1998, nu este susceptibilă de a-i fi cenzurată legalitatea prin prisma acesteia.

Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței civile nr. 3142 din 24 noiembrie 2015 și a Încheierii din 12 octombrie 2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au promovat prezentul recurs reclamanții A. și B., invocând în drept prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În amplul memoriu de recurs (19 pagini) recurenții expun pe larg istoricul demersurilor administrative și judiciare în vederea recuperării suprafeței de teren.

Punctual, referitor la sentința atacată cu recursul de față:

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției de nelegalitate a Anexei nr. 2 din H.G. nr. 1705/2006 și a Hotărârii de Guvern nr. 5/1997, recurenții au reiterat motivele invocate în susținerea excepției de nelegalitate, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 4 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, solicitând în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în subsidiar, modificarea în tot sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată și, în consecință, admiterea excepțiilor de nelegalitate invocate în cauză și constatarea nelegalității parțiale a Anexei 2 la Hotărârea de Guvern nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, poziția 99660, sub aspectul eliminării terenului în suprafață de 1983 mp situat în București, strada C. nr. 18, parte din terenul în suprafață totală de 2.610 mp, precum și constatarea nelegalității parțiale a Anexei 1 poziția 1 din H.G. nr. 5/1997 privind transmiterea unor imobile din administrarea Consiliului General al Municipiului București în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, pe cale separată.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea atacata nu este motivată, în esență, recurenții au arătat următoarele:

Încheierea atacată prin care a fost respinsă cererea de recuzare este nelegală, întrucât instanța nu s-a pronunțat cu privire la motivul de recuzare întemeiat pe dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în aplicarea acestei norme.

Fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă în nerespectarea prevederilor art. 255 alin. (2) și art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile, inclusiv încheierile, trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Mai arată recurenții că, în accepțiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept la pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

În speță, este evident că încheierea din 12 octombrie 2015 a Curții de Apel București, prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorului cauzei formulată de către petenți, nu întrunește exigentele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, încheierea de soluționare a recuzării este insuficient motivată, instanța nepronunțându-se deloc cu privire la dispozițiile CEDO invocate în cauza și nici cu privire la jurisprudența europeană care definește imparțialitatea tribunalului (ca o condiție a procesului echitabil), ca fiind absenta oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute la soluția unui proces.

În mod nelegal instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare nu s-a pronunțat cu privire aplicarea jurisprudenței CEDO referitoare la imparțialitatea personală.

În motivarea cererii de recuzare s-a evidențiat că imparțialitatea personală se raportează la „opinia judecătorului" (analizata mai sus ca imparțialitate subiectivă).

Apreciază recurenții că se pune problema unei parțialități personale, atunci când magistratul tinde să analizeze litigiul din fața sa, plecând de la unele prejudecăți, ce țin de forumul său interior.

Simpla afirmație în sensul că nu sunt îndeplinite prevederile legale invocate și circumstanțele cauzei, fără o analiză propriu-zisă a tuturor motivelor pe care părțile și-au întemeiat cererea de recuzare și pe care le-am argumentat anterior, raportat la situația concretă din speță și la dispozițiile legale invocate, nu corespunde scopului motivării hotărârii.

Prin Încheierea de respingere a recuzării au fost încălcate dispozițiile art. 27 alin. (1) C. proc. civ., apreciindu-se în mod eronat că reclamații au prezentat doar „simple afirmații" în motivarea cererii de recuzare, fără a fi susținute de alte elemente concrete de natură să conducă la concluzia existentei unui interes din partea președintelui completului de judecata.

Instanța de fond nu a luat astfel în considerare ca însuși litigiul din cauza - excepția de nelegalitate parțială a Anexei 2 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului poziția 99660, precum și a H.G. nr. 5/1997 privind transmiterea unor imobile din administrarea Consiliului General al Municipiului București, în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, avea ca obiect un act care profita tocmai intereselor M.A.E. cu care judecătorul a avut aceste raporturi de serviciu și subordonare .

Susțin recurenții că această constatare a nelegalității actelor normative mai sus amintite ar duce la scoaterea din patrimoniul statului și din administrarea MAE a suprafeței de 1.983 mp situata în București, str. C. nr. 18, parte din suprafața de 2.610.

În altă ordine de idei, refuzul constatării nelegalității H.G. nr. 1705/2006 și H.G. nr. 5/1997 duce la pronunțarea unei soluții favorabile Ministerului Afacerilor Externe în dosarul x/299/2012 ce are ca obiect anularea parțiala a Cărții Funciare a Municipiului București, sector 1, nr. 107709, nr. Cadastral 27671, sub aspectul intabulării dreptului de proprietate al statului și al MAE asupra imobilului, precum și al acțiunii în revendicare între aceleași părți ce face obiectul Dosarului nr. y/3/2009 aflat pe rolul Tribunalului București, suspendată până la soluționarea acțiunii în rectificare a CF, având în vedere faptul ca actele administrative a căror legalitate este contestată, au fost opuse ca apărări în justificarea deținerii terenului în cadrul revendicării, cât și ca acte justificative pentru intabularea pretinsului drept al statului și a dreptului de administrare al MAE.

Este notorie practica în care un magistrat care a lucrat în cadrul Direcției Agentului Guvernamental pentru CEDO revine în cadrul acestei direcții sau a altei structuri din cadrul M.A.E. astfel ca existența unui interes al judecătorului în a-și menține relații amiabile cu acesta era mai mult de cât evidentă. În aceste condiții, nu era vorba de simple „afirmații", așa cum a reținut instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare, ci erau prezumții bazate pe fapte și pe înseși recunoașterea judecătorului legată de calitatea care conferă legături cu una din părți ce nu puteau fi trecute cu vederea.

Mai arată recurenții că prin motivarea soluției fondului se neagă însăși rațiunea acestei dispoziții legale, respectiv reglementarea unei tehnici juridice prin care o parte într-un proces, căreia i se opune un act administrativ pe care îl consideră nelegal, poate cere ca instanța de contencios să verifice legalitatea actului având ca finalitate inopozabilitatea lui fata de partea împotriva căreia a fost invocat. Admiterea excepției de nelegalitate are drept consecință blocarea efectelor actului administrativ contestat. Cu alte cuvinte, actul în discuție deși valid, odată ce a fost declarat nelegal rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv. Prin urmare, greșit instanța de fond a reținut că mai întâi ar fi trebuit să avem soluționată revendicarea în mod definitiv.

Prin urmare, susțin recurenții, înlăturarea efectelor unor acte administrative utilizate ca dovezi pentru intabularea unui pretins drept al statului asupra unui imobil aflat în litigiu (revendicare inițiată în situația de excepție a RIL 33/2008) este justificată de interesul eliminării efectelor unor astfel de acte în procesul de revendicare suspendat. În acest mod titlurile părților vor putea fi comparate în condițiile prevăzute de RIL mai sus citat.

Este total nelegală din acest punct de vedere motivarea instanțe de fond cu privire la efectele pe care le-ar avea neformularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, din punctul de vedere al dovedirii interesului în formularea excepțiilor.

Instanța de fond nu a ținut seama de aceasta jurisprudența previzibilă a ICCJ cu privire chiar la excepții de nelegalitate ale H.G. nr. 1705/2006, invocate în situații similare.

În fine, recurenții arată că omisiunea primei instanțe este cu atât mai evidentă, cu cât, în cazul celuilalt act atacat - H.G. nr. 1705/2006 nu a explicitat sub nicio formă considerentele avute în vedere pentru înlăturarea efectelor juridice ale normei specificate.

De altfel, instanța de casare a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., pronunțând astfel o decizie nelegală și netemeinică.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește criticile aduse soluționării cererii de recuzare, soluționată prin Încheierea din 12 octombrie 2015.

Curtea de Apel București, a respins cererea de recuzare a domnului judecător Bogdan Cristea, ca nefondată.

În argumentele prezentate, instanța a reținut, examinând cererea formulată de reclamanți, în raport de prevederile legale invocate și circumstanțele cauzei, că aceasta nu este întemeiată, urmând a fi respinsă, ca atare.

A constatat că simplele afirmații ale petenților, fără a fi susținute de alte elemente concrete nu sunt de natură să conducă la concluzia existenței unui interes, din partea președintelui completului de judecată, în soluționarea acestei pricini, în sensul cerut de prevederile legale invocate, pentru a putea fi admisă o astfel de cerere.

Astfel, având în vedere aceste rețineri, Înalta Curte constată, pe de o parte,din actele și lucrările dosarului, că dezlegarea dată cererii de recuzare reflectă, interpretarea și aplicarea corectă a art. 27 pct. 1 C. proc. civ., în raport cu probele cauzei, iar motivele care au format convingerea instanței sunt expuse în mod logic și detaliat, întrunind toate cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte,din analiza motivelor invocate de reclamanți, în cuprinsul cererii, nu rezultă incidența cazurilor prevăzute de art. 27 pct. 1 C. proc. civ.

Împrejurarea ca d-nul judecător a funcționat timp de 1 an, în perioada 2008 - 2009, în cadrul structurii organizatorice a pârâtului MAE nu echivalează cu o antepronunțare a magistratului, raportându-ne la o interpretare stricto sensu.

De asemenea, în ceea ce privește cererea părții ce formulează o cerere de recuzare, aceasta a fost apreciată de către completul de judecată învestit cu soluționarea cererii de recuzare care a concluzionat că nu au fost indicate și nici identificate indicii aparente care să poată duce la concluzia vreunei minime suspiciuni potrivit cărei părțile nu ar putea beneficia de o judecată achitabilă și de o instanță imparțială.

Așadar, instanța a constatat că nu sunt întrunite condițiile expres prevăzute de art. 27 și urm. C. proc. civ.

Totodată, prevederile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., prevăd că judecătorul poate fi recuzat dacă și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă. Acest text de lege este aplicarea art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului cu privire la dreptul oricărei persoane de a-i fi judecată cererea de o instanță independentă și imparțială, reglementare preluată în art. 10 din Legea nr. 304/2004, a art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 potrivit căruia judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali, a art. 90 alin. (2) din aceeași lege conform căruia magistrații sunt obligați să desfășoare activitatea judiciară în mod independent, dând dovadă de o conduita imparțială și să respecte secretul profesional, a art. 124 alin. (1) și (2) din Constituție care prevede că Justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, reglementare preluată în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Rostul imparțialității este acela ca partea să nu fie nici avantajată, nici dezavantajată de judecător, hotărârea trebuind pronunțată și celelalte acte procedurale trebuind a fi îndeplinite doar potrivit legii și probelor de la dosar.

Pentru asigurarea neutralității judiciare, imparțialitatea presupune două elemente: lipsa oricărei prejudecăți și lipsa oricărui interes din partea judecătorului (CEDO, cauza Piersack vs. Belgia, hotărârea din 1 oct.1982). Potrivit Curții de la Strasbourg - jurisprudența din cauzele Hauschildt vs. Danemarca (1989), Sainte Marie vs. Franța (1992), Padovani vs. Italia (1993), Bulut vs. Austria (1996), Morel vs. Franța (2000), Didier vs. Franța (2002) - abordarea care privește primul element al imparțialității trebuie să constea într-o apreciere în concreto: trebuie analizată atât gândirea, cât și conduita judecătorului vizat, pentru a vedea dacă judecătorul și-a format mai înainte de a pronunța hotărârea o opinie în legătură cu modul de de soluționare a cauzei.

În speța de față, nu au fost invocate aspecte ce țin de conduita judecătorului, ci doar aspecte ale activității profesionale într-o anumită perioadă, fapt adus la cunoștința părților tocmai de președintele completului de judecată, din care recurenții au dedus că hotărârea finală pe care judecătorul o va da asupra excepției de nelegalitate va fi nefavorabilă.

Analizând discuțiile purtate și consemnate în încheierile de ședință când s-au invocat și dezbătut cererile, se constată ca procedura s-a desfășurat potrivit legii și judecătorul nu a făcut vreo afirmație cu referire la soluția pe fond.

Așadar, față de considerentele sus-menționate, criticile de nelegalitate ale recurenților nu pot fi valorificate pe tărâmul dispozițiilor prevăzute art. 304 și art. 304

1

din C. proc. civ., astfel că vor fi respinse.

Referitor la motivele de nelegalitate aduse sentinței atacate.

Instanța de recurs analizând sentința recurată în raport de recursul formulat ale căror critici asemănătoare se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304

1

din același act normativ dar și în cadrul procedural trasat de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată, ce reglementează excepția de nelegalitate, reține netemeinicia motivelor de recurs înfățișate.

Astfel cum Înalta Curte a statuat în mod constant în jurisprudența sa dezvoltată în această materie, verificarea legalității actului administrativ contestat pe calea excepției de nelegalitate se realizează în raport cu actul cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia a fost emis, conform principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrată de art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Din această perspectivă Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurenților, că instanța de fond, rejudecând cauza în sensul celor stabilite prin Decizia ÎCCJ nr. 2547 din 18 iunie 2015, de casare a primei hotărâri, a examinat actele a căror nelegalitate a fost invocată, prin raportare atât la actele normative în temeiul și în executarea cărora au fost emise, cât și la motivele de fapt invocate.

Înalta Curte împărtășește argumentele și raționamentul expuse de judecătorul fondului în sensul că nu se poate reține nelegalitatea actelor arătate, respectiv a H.G. nr. 5/1997 și H.G. nr. 1705/2006 (anexa 2), în condițiile în care acestea au fost emise în temeiul și pentru punerea în executare a art. 20 din Legea nr. 213/1998.

Așa cum reiese din actele dosarului, Hotărârea de Guvern nr. 1705/2006 a cărei nelegalitate parțială se solicită a fi constatată, include terenul în suprafața de 1.983 mp situat în București, strada C., nr. 18.

Anexa 2 a acestui act normativ conține la poziția 99660, imobilul situat în București, strada C. nr. 18, dobândit în baza H.G. nr. 5/1997.

Totodată, Hotărârea de Guvern nr. 5/1997 a cărei nelegalitate se solicită a fi constatata reprezintă actul prin care se aprobă transmiterea imobilului teren de la adresa mai sus menționată din administrarea Consiliului General al Municipiului București în administrarea Ministerului Afacerilor Externe.

Acest imobil face obiectul acțiunii prin care se solicită anularea parțiala a CF a municipiului București, sector 1 nr. 107709, nr cadastral 27671 sub aspectul intabulării dreptului de proprietate al statului și al Ministerului Afacerilor Externe asupra acestui imobil precum și al unei acțiuni de revendicare intre aceleași părți - suspendată până la soluționarea acțiunii în rectificare a CF mai sus indicată.

Instanța de fond a constatat corect legalitatea H.G. nr. 1705/2006, care a fost adoptată în conformitate cu dispozițiile art. 108 din Constituție și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Prin Hotărârea contestată de recurenții, pe calea excepției de nelegalitate, a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului așa cum acesta a fost întocmit de ministere de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale ce au în administrare asemenea bunuri.

Altfel spus apartenența acestui teren la domeniul public al statului rezultă din regimul său juridic, stabilit prin pct. 1.29 din anexă la Legea nr. 213/1998, care prevede că fac parte din domeniul public al statului terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea Parlamentul, Președinția, Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice subordonate acestora: instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea, unități ale Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informații.

Motivul de nelegalitate privind emiterea H.G. nr. 1705/2006 cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 este neîntemeiat, întrucât la data intrării în vigoare a acestui act normativ își producea efectele Hotărârea nr. 5/1997, prin care a fost aprobată transmiterea imobilului litigios din administrarea Consiliului General al Municipiului București în administrarea Ministerului Afacerilor Externe (MAE).

Potrivit prevederilor art. 20 din Legea nr. 213/1998, inventarul bunurilor din domeniul public al statutului se întocmește de către ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri.

Astfel, în baza Legii nr. 213/1998,Ministerul Afacerilor Externe (în organizarea de la acea dată) și subunitățile subordonate acestuia au efectuat inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului.

Respectând limitele sesizării sale în condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a stabilit judicios conformitatea actului administrativ contestat cu dispozițiile legale indicate de recurenții-reclamanți ca temei pentru excepția de nelegalitate invocată în cadrul acțiunii.

Potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

De asemenea, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte(cum este cazul Convenției Europene).În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Raportându-se, așadar, în special la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la practica CEDO, Înalta Curte va reține că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ,cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile sus-menționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).

În acest sens, CEDO a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M. Of. nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.

Argumentele CEDO expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, așa cum s-a mai menționat în prezenta decizie, în contextul factual al demersurilor concrete desfășurate de persoanele ce se pretind vătămate și având în vedere Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat cu u privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilește: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Din perspectiva celor menționate anterior, instanța de casare a reținut că recurenții nu justifică vreun drept sau interes legitim pentru a contesta legalitatea celor două hotărâri de Guvern, în contextul necesității asigurării securității circuitului juridic,astfel că în ceea ce privește critica referitoare faptul că prima instanță a depășit limitele rejudecării stabilite de instanța de control judiciar, prin aceea că a repus în discuție o chestiune de drept tranșată irevocabil, înlăturând practic ceea ce a statuat instanța supremă cu privire la interesul formulării excepției de nelegalitate, nu pot fi reținute.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 3142 din 24 noiembrie 2015 și Încheierii din 12 octombrie 2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM