Prima SECȚIUNEA CAUZA Gikas c. GRECIA Cerere nr. 903/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 martie 2008 DEFINITIVF 06/06/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Gikas c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinta, Christos Rozakis, Anatoli Kovler, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Søren Nielsen grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 februarie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 903/06) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Vasilios Gikas ( La 19 februarie 2007, Curtea a decis să comunice persoanei împuternicite de guvern durata procedurii. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 20 noiembrie 2000, reclamantul a fost arestat în flagrant pentru fraudă și pus în arest provizoriu. La 22 noiembrie 2000, tribunalul corecțional de judecată l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani cu închisoarea cu suspendare (hotărârea nr. 92457/2000). În aceeași zi, reclamantul a răspuns la apel și a fost repus în libertate. La tribunal în fața instanței de apel a fost inițial stabilită la 2 martie 2005. Această zi, reclamantul a fost amânarea de la rejudecare în afara în care a fost bolnav. La tribunal a fost amânată la 15 iunie 2005, data la care tribunalul a confirmat condamnarea reclamantului și-a redus pedeapsa la opt luni de închisoare cu suspendare (hotărârea nr. 7031/2005). 10. La 18 noiembrie 2005, reclamantul s-a ocupat de casare. La tribunal a fost stabilită la 10 noiembrie 2006, dar a fost amânată până la 20 aprilie 2007, la cererea reclamantului, recursul avocatului său absent. 11. Din dosar reiese că cauza este în prezent pe rol în fața Curții de Casație. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa este întemeiată. 13. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 noiembrie 2000 cu arestarea reclamantului și nu a luat încă sfârșit, așa că a durat deja mai mult de șapte ani, pentru trei instanțe. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 15. Guvernul susține că durata procedurii nu a fost excesivă și că autoritățile judiciare competente au acționat cu celeritate, în timp ce reclamantul a solicitat de două ori amânarea procedurii. 16. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Dalidis c. Grecia, nr. 26763/04, §§ 12-16, 21 septembrie 2006). 19. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În special, Curtea ia notă de faptul că cauza nu a fost deosebit de complexă și că, în orice caz, niciun element din dosar nu justifică termenul de mai mult de patru ani pe care l-a cunoscut procedura în apel. Desigur, reclamantul a solicitat o reluare a audierii în fața instanței de apel și a Curții de Casație, ceea ce a condus în total la o întârziere de aproximativ nouă luni. Cu toate acestea, chiar dacă nu poate fi imputată guvernului această perioadă, nu este mai puțin adevărat că durata globală pe care o are în prezent procedura nu poate fi considerată rezonabilă. 20. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. În acest sens, reclamantul se plânge că reținerea sa provizorie între 20 și 22 noiembrie 2000 nu a fost legală în sensul Convenției. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau pe care există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a se retrage după ce aceaceasta a fost comisă (...) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a fost acuzat în instanță. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât acesta hotărăște în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și dispune eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. 22. Curtea reamintește că, în termenii art. 35 alin. (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât cu privire la: în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive . Această regulă constituie un factor de securitate juridică (a se vedea De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia , Hotărârea din 28 mai 1970, seria A nr. 12, pp. 29-30, § 50) și răspunde, de asemenea, nevoii de a lăsa un termen de reflecție suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia (Iordache c. România (dec.), nr. 55092/00, 23 martie 2004). Astfel, aceasta marchează limita temporală a controlului exercitat de Curte și raportează atât persoanelor fizice, cât și autorităților din statul membru în cauză perioada care depășește perioada în care acest control nu mai este posibil (a se vedea Walker c. Regatul Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I; Kadićis c. Letonia (nr. 2) (dec.), nr. 62393/00, 25 septembrie 2003). 23. În cazul de față, Curtea constată că reținerea provizorie a recurentului a luat sfârșit la 22 noiembrie 2000, adică cu cinci ani înainte de data de la care a fost introdusă prezenta cerere. În consecință, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 24. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte mai mult decât mai puțin decât este posibil din cauza consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 26. Guvernul contestă aceste pretenții. 27. Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat reclamantului un prejudiciu moral cert, care afectează acordarea unei despăgubiri. Statuează în echitate, după cum dorește art. 41, ea îi alocă 4 000 EUR în acest scop, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxa și cheltuielile de judecată 28. Reclamantul nu prezintă o cerere de rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor sale. 29. Prin urmare, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 4 000 EUR (patru mii de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 6 martie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.
PREMIÈRE SECTION
GIKAS c. GRÈCE
(
Requête n
o
903/06)
ARRÊT
6 mars 2008
06/06/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Gikas c. Grèce,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Nina Vajić,
présidente,
Christos Rozakis,
Anatoli Kovler,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges,
et de Søren Nielsen
,
greffier de section
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 février 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
903/06) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Vasilios Gikas («
le requérant
»), a saisi la Cour le 16 décembre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par la déléguée de son agent, M
me
3.
Le 19 février 2007, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1953 et réside à Athènes.
5.
Le 20 novembre 2000, le requérant fut arrêté en flagrant délit de fraude et placé en détention provisoire.
6.
Le 22 novembre 2000, le tribunal correctionnel d’Athènes condamna le requérant à une peine de trois ans d’emprisonnement avec sursis (arrêt nº
92457/2000).
7.
Le jour même, le requérant interjeta appel et fut remis en liberté.
8.
L’audience devant la cour d’appel fut initialement fixée au 2 mars 2005. Ce jour, le requérant demanda l’ajournement de l’audience en affirmant qu’il était malade.
9.
L’audience fut reportée au 15 juin 2005, date à laquelle la cour d’appel d’Athènes confirma la condamnation du requérant et diminua sa peine à huit mois d’emprisonnement avec sursis (arrêt nº 7031/2005).
10.
Le 18 novembre 2005, le requérant se pourvut en cassation. L’audience fut fixée au 10 novembre 2006, mais fut reportée au 20 avril 2007 à la demande du requérant, le pourvoi de son avocat faisant défaut.
11.
Il ressort du dossier que l’affaire est actuellement pendante devant la Cour de cassation.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
13.
La période à considérer a débuté le 20
novembre 2000 avec l’arrestation du requérant et n’a pas encore pris fin. Elle a donc déjà duré plus de sept ans, pour trois instances.
A.
Sur la recevabilité
14.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
15.
Le Gouvernement affirme que la durée de la procédure n’a pas été excessive et que les autorités judiciaires compétentes ont agi avec célérité, alors que le requérant a demandé à deux reprises l’ajournement de la procédure.
16.
Le requérant s’oppose à cette thèse.
17.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
18.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir
Dalidis c. Grèce
, nº
26763/04, §§ 12-16, 21
septembre 2006).
19.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, la Cour note que l’affaire n’était pas particulièrement complexe et qu’en tout état de cause aucun élément du dossier ne justifie le délai de plus de quatre ans qu’a connu la procédure en appel. Certes, le requérant a sollicité à une reprise l’ajournement des audiences devant la cour d’appel et la Cour de cassation, ce qui a entraîné au total un retard de neuf mois environ. Toutefois, même si l’on excepte cette période qui ne peut être imputée au Gouvernement, il n’en demeure pas moins que la durée globale que connaît à ce jour la procédure ne saurait être considéré comme raisonnable.
20.
Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
21.
Le requérant se plaint enfin que sa détention provisoire entre les 20
et 22 novembre 2000 n’a pas été légale au sens de la Convention. Il invoque à cet égard l’article 5 §§ 1, 3 et 4, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
(...)
c)
s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci
;
(...)
3.
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
4.
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
»
22.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que «
dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive
». Cette règle constitue un facteur de sécurité juridique (voir
De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique
, arrêt du 28 mai 1970, série A nº 12, pp. 29-30, § 50) tout en répondant également au besoin de laisser à l’intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d’apprécier l’opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu (
Iordache c. Roumanie
(déc.), nº 55092/00, 23 mars 2004). Ainsi, elle marque la limite temporelle du contrôle exercé par la Cour et signale, à la fois aux individus et aux autorités de l’Etat, la période au-delà de laquelle ce contrôle n’est plus possible (voir
Walker c. Royaume-Uni
(déc.), nº 34979/97, CEDH 2000-I ;
Kadiķis c. Lettonie
(nº 2) (déc.), nº
62393/00, 25 septembre 2003).
23.
Dans le cas d’espèce, la Cour note que la détention provisoire du requérant a pris fin le 22
novembre 2000, soit cinq ans environ avant la date d’introduction de la présente requête.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
24.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
25.
Le requérant réclame 210
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
26.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
27.
La Cour estime que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du «
délai raisonnable
» a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle lui alloue 4
000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.
B.
Frais et dépens
28.
Le requérant ne présente pas de demande de remboursement de ses frais et dépens.
29.
Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
30.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 §
2 de la Convention, 4
000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 mars 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Greffier
Présidente