ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 681/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 681/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 681/2018
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2402 din 11 mai 2017,
Judecătoria Arad a admis excepția lipsei calității
procesuale active a reclamanților A. și B., invocată de
către pârâtul C.
A respins cererea
formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C.,
având ca obiect succesiune, ca fiind formulată de persoane fără
calitate procesuală activă.
A admis cererea
reconvențională formulată de reclamantul - reconvențional C.,
în contradictoriu cu pârâții - reconvenționali A. și B., având
ca obiect succesiune.
A constatat deschisă
succesiunea după defuncta D., decedată, cu ultimul domiciliu în loc.
Mănăștur, jud. Arad.
A constatat că sunt
moștenitori legali acceptanți ai defunctei numitul E. în calitate de
soț supraviețuitor și E. în calitate de fiu.
A constatat deschisă
succesiunea după defunctul E., decedat, cu ultimul domiciliu în loc. Mănăștur,
jud. Arad.
A constatat că este
moștenitor legal acceptant al defunctului numitul E. în calitate de fiu.
A constatat deschisă
succesiunea după defunctul E., decedat, cu ultimul domiciliu în loc.
Mănăștur, jud. Arad.
A constatat că este
moștenitor legal acceptant al defunctului reclamantul-reconvențional C.
în calitate de fiu.
A constatat că masa
succesorală este compusă din imobilul compus din casă și
teren intravilan înscris în C.F. Vinga (vechi Mănăștur), precum
și din imobilul constând în teren extravilan situat pe raza loc.
Mănăștur în suprafață de 5.000 mp, înscris în titlul
de proprietate din 1997 și a dispus atribuirea masei succesorale
către unicul moștenitor C.
A obligat
pârâții-reconvenționali la plata către
reclamantul-reconvențional a cheltuielilor de judecată în sumă
de 3.668,06 lei și a respins cererea reclamanților de acordare a
cheltuielilor de judecată.
Prin. Decizia nr. 929 din 10
octombrie 2017, Tribunalul Arad, secția I civilă, a respins apelul
exercitat de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C.
împotriva sentinței civile nr. 2402 din 11 mai 2017 pronunțata de
Judecătoria Arad.
A obligat apelanții
să plătească, în solidar, intimatului suma de 1.000 lei
cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii,
reclamanții A. și B. au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul
Arad, la data de 11 decembrie 2017 și transmis spre soluționare Înaltei
Curți de Casație și Justiție, Ia data de 25 ianuarie 2018.
Dosarul a fost înregistrat pe
rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I
civilă, la data de 26 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,
prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.
Prin rezoluția din data
de 30 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată Ia 28 februarie 2018, în
vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de
Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte
a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale
materiale în soluționarea recursului de față, în raport de
dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art.
483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta
Curte de Casație și Justiție constată că este
întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor
art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție
judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților
de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de
lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența
sa".
Din norma de
competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta
Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri
declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de
apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres
competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art9. 7 pct. 1 C.
proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,
ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate
împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin
excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva
altor hotărâri.
Astfel formulată, norma
în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei
Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care
a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma
de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte
soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența
altor instanțe.
O asemenea formulare de
principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum
s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul
competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în
primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat
pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea
expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a
competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1
din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun
pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este
prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu
extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în
care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de
atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge La o
regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,
rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit
cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin
modificarea normelor prezentului cod".
Constatări similare se
impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede
că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de
Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile".
Nici această normă
nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de
Casație și Justiție soluționează toate recursurile
care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,
formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat
consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru
soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei
rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică
titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îl revine prin
lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același
scop îl urmărește și recursul soluționat de alte
instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483
alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3)
se aplică în mod corespunzător.
Este incontestabil că Înalta
Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a
legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă
acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea
recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în
acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că
acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și
Justiție „potrivit competenței sale".
Din considerentele expuse
anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o
concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,
anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de
soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor
curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare
a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost
prevăzută în mod expres.
Pornind de la această
premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu
este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de
Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate
împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
N.C.P.C. păstrează
principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu
cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel
sunt competente sa soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate
de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept
aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Cum în speță,
judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea
fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,
rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.
civ., care reglementează competența în materia recursului a
instanței supreme,
O altfel de interpretare care
să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în
materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar
însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme
noi de competență, în contradicție cu dispozițiile
constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție
„competența instanțelor judecătorești și procedura de
judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.
122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai
prin modificarea normelor prezentului cod").
În aplicarea acestor norme,
competența de soluționare în cauză a recursului declarat
împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Arad
revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel
Timișoara, instanță în favoarea căreia Înalta Curte
urmează a decima competența de soluționare a recursului,
văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței
materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Decimă competența de
soluționare a recursului declarat de reclamanții A. și B.
împotriva Deciziei nr. 929 din 10 octombrie 2017 a Tribunalului Arad,
secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.
Fără cale de atac.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.