ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2553/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 4 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x din 6 aprilie 1990 de Notariatul de Stat Câmpina, ce privește imobilul teren, curți-construcții, în suprafață de 7450 mp, situat în com. Adunați, județul Prahova; obligarea pârâților la restituirea integrală a prețului vânzării, în sumă de 80.000 RON, actualizată; obligarea pârâților la plata sporului de valoare a terenului acumulat până la data evicțiunii, estimat la suma de 227.000 RON; obligarea pârâților la plata sumei de 1.115.000 RON cu titlu de daune-interese reprezentând contravaloarea construcțiilor edificate de către reclamanți pe terenul cumpărat, în sumă de 1.080.000 RON; cheltuieli ocazionate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui rezoluțiune au solicitat-o, în sumă de 8.500 RON, actualizată; contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți în procesul în urma căruia au fost evinși, în sumă de 26.500 RON; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința nr. 2609 din 22 septembrie 2016, Tribunalul Prahova a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca fiind promovată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A obligat reclamanții la plata către pârâți, în solidar, a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, potrivit art. 32 C. proc. civ., una dintre condițiile esențiale de exercițiu ale oricărei acțiuni civile este reprezentată de calitatea procesuală a părților litigante, ce presupune identitatea dintre acestea și subiectele raportului juridic litigios, așa cum este dedus judecății, conform art. 36 C. proc. civ.. Reclamantului care sesizează instanța îi revine, în baza art. 249 C. proc. civ., sarcina de a dovedi atât propria calitate procesuală activă, cât și legitimarea procesuală pasivă a pârâtului.

În litigiul de față, reclamanții A. și B. au solicitat prin cererea introductivă rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/06.04.1990, obligarea pârâților C. și D. la restituirea integrală a prețului vânzării, în sumă de 80000 RON, actualizată, precum și la plata sporului de valoare adus terenului până la data evicțiunii, estimat la suma de 227000 RON, respectiv la plata sumei de 1115000 RON, cu titlu de daune-interese, reprezentând contravaloarea construcțiilor edificate de reclamanți pe terenul cumpărat, cheltuieli ocazionate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a cărui rezoluțiune au solicitat-o, și cheltuieli de judecată efectuate în procesul în urma căruia au fost evinși.

Tribunalul a observat că acel contract de vânzare-cumpărare privind terenul în suprafață de 7450 mp, din care 700 mp cu destinația curți-construcții și 6750 mp fâneață, situat în comuna Adunați, județul Prahova, a fost încheiat între E., în calitate de vânzătoare, și A., căsătorită la acel moment cu F., în prezent decedat, având ca moștenitor, alături de soția supraviețuitoare, și pe reclamantul B., conform certificatului de moștenitor nr. 8/26.02.2010, emis de BNP G..

E. a decedat la data de 02.10.2002, așa cum rezultă din cuprinsul certificatului de deces aflat în copie la dosar, astfel că, în mod firesc, legitimarea procesuală pasivă în cadrul prezentului proces revine moștenitorilor săi, legali sau testamentari, în aplicarea dispozițiilor art. 38 C. proc. civ.

Pentru determinarea persoanelor care au calitatea de moștenitori ai vânzătoarei E., tribunalul a dat eficiență prevederilor art. 654 - 658 C. civ. vechi, aplicabil în prezenta cauză, conform art. 6 din noul C. civ., reținând că, pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să aibă capacitate succesorală, să nu fie nedemnă de a moșteni și să aibă vocație succesorală concretă, efectivă, utilă.

Este adevărat că ambii pârâți îndeplinesc cele trei condiții enumerate anterior, încadrându-se în noțiunea de "succesibili", fără, însă, a fi devenit moștenitori ai defunctei lor mame, întrucât nu și-au exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul legal.

În dreptul român, atât în cazul moștenirii legale, cât și în cazul moștenirii testamentare, transmisiunea patrimoniului succesoral sau a bunurilor determinate din patrimoniu operează de drept, din momentul deschiderii moștenirii, fără vreo manifestare de voință din partea succesibilului și chiar fără știrea lui.

Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moștenirii, ea nu are caracter definitiv și obligatoriu, atât timp cât, potrivit art. 686 C. civ., nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine, principiu de ordine publică incident și în prezenta cauză. Prin urmare, succesibilul are dreptul de a alege - numit drept de opțiune succesorală, între consolidarea (confirmarea) titlului de moștenitor prin acceptarea moștenirii (acceptare pură și simplă sau sub beneficiu de inventar) și desființarea acelui titlu prin renunțare la moștenire sau neacceptarea acesteia.

Conform art. 700 alin. (1) C. civ., pentru ca soarta juridică a moștenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul de opțiune trebuie exercitat în termen de 6 luni, calculat de la data deschiderii moștenirii.

Așa cum s-a statuat, în mod constant, în literatura juridică și în jurisprudență, dacă succesibilul nu și-a exercitat dreptul de opțiune, prevăzut de art. 700 C. civ., în puterea legii, se stinge dreptul de a accepta moștenirea și, odată cu acest drept, se stinge cu efect retroactiv și titlul său de moștenitor, devenind străin de moștenire. Prin urmare, stingerea prin prescripție a dreptului de opțiune atrage stingerea chiar a vocației succesorale, producând efecte absolute, astfel că poate fi invocată, la fel ca și renunțarea la moștenire, de către și față de orice persoană interesată.

Prin înscrisurile anexate întâmpinării formulate, pârâții D. și C. au demonstrat împrejurarea că nu au formulat declarații de opțiune succesorală cu privire la moștenirea rămasă de pe urma defunctei E.. În acest sens, tribunalul a reținut că nu a fost dezbătută procedura succesorală pentru defunctă, potrivit certificatului nr. 960/26.04.2016, eliberat de Camera Notarilor Publici Brașov, precum și că nu au fost identificate declarații de opțiune succesorală, conform certificatului nr. x/26.04.2016, eliberat de Registrul Național Notarial de Evidență a Opțiunilor Succesorale, dar nici testamente, donații, acte juridice de modificare sau de revocare a acestora, conform certificatului nr. x/26.04.2016, eliberat de Registrul Național Notarial de Evidență a Liberalităților.

Este adevărat că pârâții ar fi avut posibilitatea acceptării voluntare tacite a succesiunii rămase de pe urma defunctei lor mame, ce ar fi presupus îndeplinirea unor acte sau fapte pe care nu le-ar fi putut săvârși decât în calitatea lor de moștenitori și din care rezultă (indirect, dar) neîndoielnic intenția lor de acceptare a moștenirii, conform art. 689 C. civ.

În contextul în care reclamanților le revine sarcina dovedirii calității procesuale pasive a pârâților, conform art. 249 C. proc. civ., atât timp cât dovada unui fapt negativ (neacceptarea succesiunii) nu se poate realiza decât prin proba faptului pozitiv contrar, rezultă că A. și B. ar fi trebuit să prezinte probe, susceptibile a atesta efectuarea de către D. și C. a unor acte de acceptare tacită a moștenirii mamei lor.

Or, reclamanții nu au administrat asemenea dovezi indubitabile și, în plus, tribunalul nu poate face abstracție de împrejurarea că relația dintre pârâți și E. nu a fost una apropiată în contextul litigiului purtat cu aceasta pentru dezbaterea succesiunii rămase de pe urma bunicii materne H., soluționat prin sentința civilă nr. 15652/1997 a Judecătoriei Brașov.

De altfel, terenul cu suprafața de 3047 mp, atribuit prin efectul partajului lui C., I. și D., fusese anterior vândut de E. reclamanților prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluțiune s-a solicitat a fi dispusă în prezenta cauză, reclamanți ce au fost evinși prin sentința civilă nr. 2637/23.06.2015 a Judecătoriei Câmpina (pronunțată în cadrul acțiunii în revendicare).

Pe cale de consecință, instanța a dedus prezumția simplă, conform art. 329 C. proc. civ., că pârâții nu au îndeplinit acte din care să se poată desprinde concluzia clară că ar fi acceptat succesiunea rămasă de pe urma vânzătoarei, acte de acceptare care, în mod evident, nu ar fi putut viza terenul de care reclamanții au fost evinși, în privința căruia au acționat în virtutea drepturilor lor proprii, dobândite prin hotărârea de partaj de pe urma defunctei H..

Instanța nu a luat în considerare susținerile reclamanților din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reiterate la termenul de judecată din 15.09.2016, referitoare la calitatea pârâților de moștenitori sezinari, tocmai pentru că, așa cum s-a demonstrat mai sus, neacceptând succesiunea defunctei E., titlul lor de moștenitori s-a stins cu efect retroactiv, devenind străini de succesiune.

Față de toate aceste argumente, în baza art. 248 alin. (1) cu aplicarea art. 36 C. proc. civ., tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâți și a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În baza art. 453 C. proc. civ., reclamanții aflați în culpă procesuală au fost obligați la plata sumei de 5000 RON către pârâți cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A. și B., înregistrat la data de 27 martie 2017 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 1386 din 14 iunie 2017, a admis apelul declarat de către reclamanți și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a luat act că pârâții au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut, referitor la primul motiv de apel, respectiv greșita stabilire a taxei judiciare de timbru, că acesta este nefondat.

Cererea de chemare în judecată a reclamanților apelanți are mai multe petite, respectiv rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare, cu repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii prețului, restituire la valoarea actualizată și totodată s-a mai solicitat suma de 227000 RON, reprezentând plata sporului de valoare a terenului, suma de 1.115.000 RON cu titlu de daune interese, sume care nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de disp. art. 3 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013.

De asemenea, Curtea a mai reținut că împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, apelanții reclamanți au formulat cerere de reexaminare care, la data de 14.03.2016, a fost respinsă de Tribunalul Prahova prin încheiere definitivă.

Referitor la critica privitoare la faptul că acțiunea a fost soluționată cu încălcarea principiului disponibilității, Curtea a reținut că prin întâmpinare intimații au susținut că, raportat la disp. art. 6 din C. civ. nou, în cauză sunt incidente disp. C. civ. vechi deoarece acesta este actul normativ în vigoare la data nașterii raporturilor juridice deduse judecății.

Astfel, succesiunea defunctei E. s-a deschis la data de 2 octombrie 2002, dată la care era în vigoare C. civ. vechi și în mod temeinic și legal instanța de fond a făcut trimitere, în motivarea sentinței, la aceste dispoziții legale.

De asemenea, cauza fiind soluționată prin admiterea excepției invocate de către intimați, nu sunt incidente în speță disp. art. 22 alin. (4) C. proc. civ. care reglementează calificarea juridică a cauzei făcută de către judecător și care instituie obligativitatea punerii acesteia în discuția părților, dat fiind faptul că în cuprinsul întâmpinării s-a făcut referire la acest aspect.

Nici critica privitoare la faptul că s-a soluționat greșit cauza prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimaților nu a fost considerată întemeiată.

Astfel, conform art. 700 C. civ. vechi, aplicabil în speță, termenul de opțiune succesorală era de 6 luni de la data deschiderii succesiunii iar intimații nu au acceptat moștenirea mamei lor nici tacit și nici expres.

Prin neacceptarea succesiunii, s-a stins cu efect retroactiv și titlul intimaților de moștenitor, neavând nici o relevanță sub acest aspect faptul că, fiind descendenți, beneficiază de sezină.

Susținerea din motivarea apelului în sensul că în baza sezinei s-au dobândit drepturi succesorale, este o susținere nefondată, instituția juridică a sezinei succesorale neavând relevanță în speță.

De asemenea, este nefondată și susținerea în sensul că sarcina probei revine intimaților, în sensul că aceștia trebuiau să facă dovada neacceptării succesiunii, deoarece în drept faptul negativ nu poate fi dovedit decât indirect prin proba faptului pozitiv contrar.

Astfel, apelanții reclamanți aveau obligația, conform art. 249 C. proc. civ., să facă dovada susținerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că intimații au calitatea de moștenitori legali ai defunctei E., calitate care ar justifica și calitatea procesuală pasivă.

Referitor la motivul de apel privind cheltuielile de judecată, Curtea a reținut că acesta este fondat, deoarece în încheierea de ședință din data de 15.09.2016, în care au fost consemnate susținerile părților, s-a menționat că apărătorul intimaților a arătat că vor fi solicitate cheltuieli de judecată pe cale separată iar acestea s-au acordat în mod eronat de către instanța de fond.

Față de aceste considerente, Curtea în temeiul disp. art. 480 C. proc. civ., a admis apelul declarat de reclamanți și în consecință, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a luat act că pârâții au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată din apel, Curtea le-a compensat în totalitate, având în vedere că doar critica privind greșita acordarea a cheltuielilor de judecată a fost admisă, iar acest fapt nu poate fi în vreun fel imputabil părții adverse, ci reprezintă o eroare a instanței de fond, în drept fiind aplicabile dispozițiile art. 453 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanții A. și B., înregistrat la data de 18 august 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Prima critică de nelegalitate vizează greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1700 - 1702 C. civ. și a dispozițiilor art. 3 alin. (2) teza a II-a și art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, încadrată de parte în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, a susținut, în esență, că instanța de fond, în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, a pus în vedere reclamanților să achite, cu titlu de taxă judiciară de timbru, suma de 23.105 RON, reținând incidența prevederilor art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și faptul că trebuie timbrate individual fiecare din cele 4 capete de cerere, întrucât au o natură juridică și finalitate diferită.

Instanța de apel, învestită cu critica de nelegalitate a acestei măsuri dispuse de judecătorul fondului, a reținut, pe de o parte, că acele capete de cerere referitoare la sporul de valoare al terenului sau la plata de daune interese, reprezintă cereri ce nu pot fi încadrate în ipoteza reglementată de art. 3 alin. (2) lit. a) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013.

Pe de altă parte, a constatat că reclamanții au formulat o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

Acest din urmă considerent este nelegal, apreciază recurenții, întrucât instanțele de control judiciar nu au nici o interdicție legală de a cenzura modul de stabilire a taxei judiciare de timbru de către instanțele inferioare.

Cea de-a doua critică formulată prin cererea de recurs vizează greșita aplicare, de către instanța de fond, a prevederilor art. 22 alin. (2) și (4) și art. 224 C. proc. civ., în sensul că a schimbat temeiul de drept al acțiunii, fără ca, în prealabil, să pună în discuția părților acest aspect.

Deși această eronată aplicare a textelor de lege susarătate a reprezentat un motiv de apel distinct, instanța de prim control judiciar a considerat că incidența vechiul C. civ. asupra raportului juridic dedus judecății a fost relevată de către pârâți, prin întâmpinare.

Or, procedând astfel, instanța de apel a confundat temeiul juridic aplicabil acțiunii în rezoluțiune contract de vânzare-cumpărare cu normele legale incidente unei chestiuni incidentale, anume excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâți.

Aceste critici de nelegalitate ale deciziei pronunțate în apel au fost încadrate de recurenți în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ.

În subsidiar, recurenții au susținut că, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților, soluție menținută de către instanța de apel, au fost încălcate dispozițiile art. 1100 - 1129 din Noul C. civ., precum și art. 249 C. proc. civ.

În condițiile în care nu există o declarație autentică de renunțare la moștenire, coroborat cu împrejurarea că fiii vânzătoarei au beneficiul sezinei, s-a pus problema acceptării tacite de către pârâți a succesiunii mamei lor. În acest context, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat proba cu interogatoriul pârâților și, ulterior, prin cererea de apel, pentru dovedirea aceleiași împrejurări au solicitat administrarea probei cu martori.

Cum nici una dintre instanțele de fond nu au luat în discuție cererile de probatorii formulate, în mod nelegal și cu încălcarea art. 249 C. proc. civ. s-a reținut că reclamanții nu și-au îndeplinit obligația de a-și proba susținerile.

În consecință, în temeiul art. 496 și art. 498 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și a deciziei pronunțate în apel, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond, respectiv Tribunalul Prahova.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia pronunțată în apel este legală. Au reiterat apărările formulate prin întâmpinarea formulată în apel, susținând, în esență, că prin formularea cererii de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamanții au epuizat căile de atac puse la dispoziția lor de către legiuitor.

Au relevat, de asemenea, că și criticile referitoare la modalitatea în care a fost schimbată calificarea juridică a faptelor deduse judecății nu pot fi primite, întrucât pârâții au invocat, prin întâmpinare, incidența vechiul C. civ.

În sfârșit, cu privire la o eventuală acceptare tacită a succesiunii mamei lor de către pârâți au arătat că, contrar celor susținute prin cererea de recurs, reclamanții nu au solicitat administrarea de probe.

Conform dispozițiilor art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit și comunicat părților raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22 martie 2018, a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la criticile formulate de partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a unei taxei judiciare de timbru într-o fază procesuală anterioară (în etapa judecării fondului), critici care au ca scop diminuarea acestei obligații, constată că nu pot fi primite. Astfel, așa cum a reținut și instanța de apel, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, contestând caracterul timbrabil al unor capete de cerere accesorii, reclamanții au formulat cerere de reexaminare, în condițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, cerere respinsă printr-o încheiere definitivă (încheierea din 14 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Prahova).

Așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie pronunțată în recurs în interesul legii (decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 137 din 24 februarie 2015), în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Deși Legea nr. 146/1997 a fost abrogată și înlocuită de O.U.G. nr. 80/2013, dezlegarea dată acestei probleme de drept de către instanța supremă își păstrează actualitatea și în ceea ce privește interpretarea și aplicarea art. 39 din actul normativ nou, din moment ce soluția adoptată de legiuitor, respectiv soluționarea cererii de reexaminare de către un alt complet al instanței respective, prin încheiere definitivă, a rămas neschimbată. Astfel, principalele argumente care au condus la adoptarea soluției, respectiv inexistența vreunui temei legal care să limiteze obiectul controlului în calea de atac a reexaminării și să excludă problema caracterului timbrabil al cererii și incidența puterii de lucru judecat a încheierii pronunțate în reexaminare asupra aspectelor dezlegate, care împiedică repunerea în discuție a acelorași chestiuni prin căile de atac în reformare exercitate împotriva hotărârii pronunțate cu privire la fondul litigiului, subzistă și sub imperiul legii noi.

Așadar, constată că nu sunt incidente prevederile art. 518 C. proc. civ., potrivit cărora decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale ce a făcut obiectul interpretării. Concret, norma legală ce a făcut obiectul deciziei nr. 7/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost înlocuită de o prevedere similară cuprinsă în actul normativ ce a abrogat și înlocuit vechea lege ce reglementa taxele judiciare de timbru.

În consecință, în condițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate rămâne în continuare obligatorie pentru instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, Partea I și, ca atare, criticile relative la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, odată respinse prin încheierea definitivă pronunțată în cererea de reexaminare, nu pot fi reiterate și cenzurate pe calea de atac a apelului și nici prin intermediul recursului de față.

Cât privește criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând schimbarea calificării juridice a faptelor deduse judecății și stabilirea unui alt temei de drept al cererii de chemare în judecată de către instanța de fond, fără a pune în discuția contradictorie a părților, în prealabil, aceste aspecte și, ca atare, încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și alin. (4) și ale art. 224 C. proc. civ., încălcare nesancționată de către instanța de apel, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, deși reclamanții pârâți au solicitat, în principal, rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare perfectat cu pretinsa autoare a pârâților, în anul 1990, cu repunerea părților în situația anterioară și daune interese, au invocat, drept temei un alt drept al acțiunii, dispozițiile noului C. civ. (art. 1282 alin. (1), art. 1672, art. 1695 - 1706 C. civ., art. 963, art. 964, art. 975 C. civ.).

Prin întâmpinare, așa cum a reținut și instanța de apel, pârâții au arătat că raportul juridic dedus judecății nu poate fi guvernat de prevederile Noului C. civ., invocând în acest sens, dispozițiile art. 6 C. civ.. Totodată, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, arătând că vânzătoarea din contractul a cărui rezoluțiune se solicită a decedat la data de 2 octombrie 2002 și că sunt străini de succesiunea mamei lor, prin neacceptarea moștenirii înăuntrul termenului de opțiune succesorală.

Așadar, instanța de fond s-a supus regulii instituite de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. de a se pronunța mai întâi, asupra excepției de fond care făcea inutilă cercetarea în fond a cauzei. În acest context, nu avea obligația să pună în dezbaterea contradictorie a părților o eventuală schimbare a temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv incidența prevederilor vechiul C. civ., și nu ale Noului C. civ., în raport de data perfectării contractului de vânzare-cumpărare și de dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Câtă vreme pârâții au invocat, în apărare, o excepție de fond, a cărei soluționare avea precădere în raport cu cererea principală, temeiurile de drept invocate de autorii excepției sunt cele care au fost puse în discuția părților și au fundamentat, ulterior, soluția.

Așadar, instanța de fond nu a încălcat nici principiile disponibilității și contradictorialității, reglementate de art. 9 și, respectiv, de art. 14 alin. (5) C. proc. civ., punând în discuția părților mijlocul de apărare invocat de pârâți prin întâmpinare, anume excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, excepție fundamentată de autorii excepției pe prevederile vechiul C. civ., în condițiile art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009. Concret, moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii. Așadar, câtă vreme succesiunea defunctei E. s-a deschis la data de 2 octombrie 2002, iar noul C. civ. (Legea nr. 287/2009) a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, conform art. 220 alin. (1) din Legea nr. 7/2011,instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 91 din actul normativ susarătat.

În consecință, câtă vreme instanța de fond a respectat pe deplin principiile disponibilității, contradictorialității și dreptului la apărare al părților, în mod corect instanța de apel a respins criticile subscrise pretinsei încălcări a prevederilor art. 22 alin. (2) și (4) și art. 224 C. proc. civ., pronunțând o soluție legală, a cărei reformare nu se impune, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În sfârșit, deși cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, de către instanța de fond, soluție menținută prin decizia pronunțată în apel, recurenții invocă incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că nu s-a formulat nici o critică concretă relativă la încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor C. civ. din 1864 (art. 653, art. 689, art. 700 alin. (1).

Ceea ce se invocă, în realitate, prin cererea de recurs, este doar faptul că recurenții au solicitat admiterea de probe, pentru a dovedi acceptarea tacită a moștenirii mamei lor, de către cei doi pârâți, respectiv îndeplinirea de acte pe care nu ar fi putut să le facă decât în calitate de moștenitori și din care ar fi rezultat, intenția clară a acestora de a accepta. Astfel, recurenții susțin că au solicitat proba cu interogatoriul pârâților, prin cererea de chemare în judecată, precum și proba testimonială, prin cererea de apel, dar că ambele instanțe de fond au omis a analiza și a se pronunța asupra cererilor de probatorii, astfel că le-au fost încălcate drepturile procesuale și le-a fost obstrucționat dreptul de a-și proba pretențiile.

Aceste critici, referitoare la încălcarea unor reguli de procedură, a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității, nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci doar motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Fără a mai verifica dacă acest motiv de nulitate a fost, mai întâi, invocat în termen, în fața instanței unde s-a produs pretinsa neregularitate, în condițiile art. 247 alin. (2) C. proc. civ., instanța de recurs constată că susținerile recurenților sunt vădit nereale. Astfel, prin cererea introductivă de instanță s-a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul pârâților, pentru dovedirea capătului de cerere principal (rezoluțiune contract) și a capetelor de cerere accesorii, în despăgubiri.

Cum abia prin întâmpinare s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în dovedirea căreia pârâții au administrat proba cu înscrisuri, deși reclamanții aveau dreptul la proba contrară cu privire la același aspect, nici prin răspunsul la întâmpinare și nici la termenul din 15 septembrie 2016, când judecătorul fondului a pus în discuția reclamanților posibilitatea administrării probelor, reclamanții nu au formulat vreo solicitare în acest sens. Dimpotrivă, mandatarul avocat al acestora a precizat explicit "că nu este nevoie de nici un alt probatoriu".

De asemenea, nici prin cererea de apel, în condițiile art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (4) C. proc. civ. și nici ulterior, în cursul dezbaterilor, apelanții reclamanți nu au propus probe noi.

Prin urmare, nu poate fi pusă în discuție încălcarea, de către instanțele de fond, a vreunei norme procedurale referitoare la încuviințarea sau administrarea probelor, din moment ce, în fazele procesuale anterioare, reclamanții nu au solicitat dovedirea faptului că pârâții ar fi acceptat tacit succesiunea mamei lor.

Constată, așadar, că recurenții nu pot invoca, în prezenta cale de atac, omisiunea instanțelor de fond și de apel de a ordona din oficiu probe pe care ei nu le-au propus și administrat în condițiile legii, o atare critică fiind prohibită de dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. - și de principiul potrivit căruia cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească (art. 249 C. proc. civ.).

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Constată că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia din urmă cheltuieli de judecată. Așadar, având în vedere că intimatul-pârât D. a făcut dovada că a efectuat cheltuieli, în faza procesuală a recursului, în cuantum de 7110 RON, constând în onorariu avocat, potrivit chitanței nr. 1152 din 19 octombrie 2017) și a solicitat obligarea părții adverse la plata acestora, instanța va încuviința această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1386 din 14 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 7.110 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât D..

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 iunie 2018.