ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 804/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 15.03.2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 919/2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că prin cererea formulată în data de 02.03.2016 și depusă prin serviciul registratură la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, petentul A. a solicitat îndreptarea erorii judiciare strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 919 din 16.05.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, în sensul că instanța nu i s-a pronunțat asupra cererilor cu care a fost investită, respectiv nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.11.1996.

În motivarea cererii, petentul a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat ca instanța să constate, prin compararea titlurilor, că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat în str. x, sector 1, București, este preferabil titlului de proprietate al statului, respectiv, s-a solicitat compararea titlului de proprietate al lui B., care este contractul de vânzare-cumpărare cu actul de proprietate al reclamantului A. Totodată, arata că a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.11.1996 pe numele B. și autoarea C. și desființarea lui.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ. erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

S-a apreciat că în speța dedusă judecății nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale, întrucât, așa cum s-a menționat în mod expres în motivarea sentinței civile nr. 919/2011, reclamantul a solicitat inițial și anularea contractului de vânzare cumpărare emis pe numele B. și C. și desființarea lui. La termenul din 01.04.2010, tribunalul a pus în vedere reclamantului sa precizeze dacă acțiunea formulată este una în revendicare sau o contestație împotriva notificării care nu a fost soluționată, iar reclamantul personal a arătat că acțiunea este o comparare de titluri, având în vedere că revendicarea nu mai este posibilă.

La același termen, tribunalul a calificat acțiunea ca una în revendicare conform art. 480 C. civ.. Ulterior, reclamantul a făcut o nouă precizare la solicitarea tribunalului, arătând că înțelege să cheme în continuare în judecată Primăria Municipiul București și că obiectul cererii este compararea titlului său cu titlul pârâtei Primăria Municipiului București, iar dacă acest lucru nu este posibil compararea titlului său cu titlu pârâtului B.

Reclamantul personal a arătat că nu înțelege să Investească instanța și cu o acțiune prin care să solicite anularea contractului de vânzare cumpărare și ca obiectul litigiului este compararea titlului sau cu titlurile pârâților.

Prin urmare, toate susținerile petentului în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererilor cu care a fost investită, respectiv nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.11.1996 s-au apreciat ca nefondate, întrucât, așa cum s-a arătat pe larg în cuprinsul sentinței civile nr. 919/2011, pe parcursul cauzei reclamantul și-a precizat în mod ferm acțiunea, la solicitarea expresă a tribunalului, în sensul că obiectul cererii este o acțiune m revendicare și că nu își mai menține capătul de cerere inițial privind anularea contractului de vânzare cumpărare.

Pentru aceste considerente, apreciind că s-a pronunțat strict în limita învestirii, cu respectarea principiului disponibilității, Tribunalul a respins cererea de îndreptare a erorii materiale (judiciare), în ceea ce privește consemnarea greșită a obiectului cauzei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei încheieri, Ia data de 04.04.2016 a formulat apel reclamantul A.

Prin Decizia civilă nr. 390 din 02.06.2016, Curtea de Apel București, secția a II-a civilă, reținând, în esență, că tribunalul, prin încheierea apelată s-a pronunțat asupra unei cereri cu care petentul nu a înțeles să învestească prima instanță și nu a determinat corect limitele învestirii sale, situație ce echivalează cu nesoluționarea pe fond a cererii, în baza art. 297 din C. proc. civ. de la 1865, a admis apelul, a desființat încheierea atacata și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

În motivarea deciziei de casare s-a arătat, în esență, că în situația în care formulările părții sunt confuze, împiedicând determinarea obiectului cererii, instanța, în baza rolului activ, avea obligația, respectând principiile procesului civil, să solicite precizările necesare și, după caz, să pună în vedere reclamantului să-și completeze cererea, sens în care i se putea acorda și un termen.

Recursul declarat de recurentul B. împotriva, acestei decizii a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 2093 din 28.10.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția I civilă.

În motivarea acestei soluții, s-a reținut, în esență, că în mod judicios instanța de apel a apreciat că tribunalul s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost învestit și că nu a determinat în mod judicios obiectul acesteia. Instanța de fond trebuia - astfel cum corect a reținut și instanța de apel - în virtutea rolului activ consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să solicite petentului lămuriri în vederea stabilirii temeiului juridic al cererii sale, pentru a determina obiectul exact al acesteia și pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților. În caz contrar, această instanță era ținută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

Tribunalul, rejudecând cererea, a luat act că la termenul din 15.05.2017 reclamantul a precizat, Ia solicitările instanței, că cererea pe care a formulat-o inițial, nu este nici o cerere de îndreptare a erorilor materiale, nici de completare a dispozitivului și nici de lămurire dispozitiv, ci a solicitat să se rejudece fondul, astfel cum a dispus Curtea de Apel București.

La același termen, tribunalul a invocat excepția de inadmisibilitate a cererii și a rămas în pronunțare pe acest aspect.

Prin sentința civilă nr. 706 din 15.05.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității cererii formulată de reclamantul A. Aurel, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin primarul general și B.; a respins cererea formulată de reclamant Ia 02.03.2016 intitulată "îndreptarea erorilor judiciare" și precizată la termenul din 15.05.2016 ca fiind o cerere de rejudecare pe fond a cauzei, ca inadmisibilă și în baza art. 108

1

lit. a) C. proc. civ., a aplicat reclamantului sancțiunea amenzii judiciare în cuantum de 500 RON, pentru introducerea cu rea credință a unei cereri vădit inadmisibile.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, printr-o altă acțiune înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/3/2008, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se constate, prin comparare de titluri, că titlul și dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat în București, str. x, sector 1 este preferabil titlului de proprietate al statului.

Prin sentința civilă nr. 1889/2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată, ca inadmisibilă împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, cale de atac care a fost admisă prin Decizia civilă nr. 260/2009, pronunțată de Curtea de Apei București, secția a XI-a civilă, dispunându-se desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă sub nr. x/3/2008, iar la termenul din 26.11.2009 reclamantul a precizat acțiunea în sensul că a chemat în judecată și pe pârâtul B. solicitând să se constate că titlul și dreptul său de proprietate este preferabil titlului de proprietate al pârâtului B., urmând ca acesta să fie obligat să lase în deplină proprietate și posesie ap. x, situat în str. x, sector 1.

Totodată, reclamantul a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare emis pe numele B. și C. și desființarea lui. La termenul din 01.04.2010, tribunalul a pus în vedere reclamantului să precizeze dacă prezenta acțiune este una în revendicare sau o contestație împotriva notificării care nu a fost soluționată, iar reclamantul personal a arătat că acțiunea este o comparare de titluri având în vedere că revendicarea nu mai este posibilă. La același termen, tribunalul a calificat acțiunea ca una în revendicare conform art. 480 C. civ.

Ulterior, reclamantul a făcut o noua precizare la solicitarea tribunalului arătând că înțelege să cheme în continuare în judecată Primăria Municipiului București și că obiectul cererii este compararea titlului său cu titlul pârâtei Primăria Municipiului București, iar dacă acest lucru nu este posibil, compararea titlului său cu titlul pârâtului B. Reclamantul personal a arătat că nu înțelege să investească instanța și cu o acțiune prin care să solicite anularea contractului de vânzare cumpărare și că obiectul litigiului este compararea titlului său cu titlurile pârâților.

Prin sentința civilă nr. 919 din 16.05.2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei Primăria Municipiului București, prin primarul general, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului B., constatând autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 499/2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Împotriva sentinței civile nr. 919/2011 a formulat apel reclamantul A.

Prin Decizia civilă nr. 91/2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul, iar această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 2754/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

În raport de această situație de fapt, tribunalul a constatat ca cererea petentului. așa cum acesta a fost precizată oral Ia termenul din 15.05.2017, este inadmisibilă, deoarece nici un text de lege nu dă posibilitatea formulării unei asemenea acțiuni, întrucât nu există un text de drept material care să permită reclamantului formularea unei asemenea acțiuni, în contextul în care fondul cauzei s-a judecat deja, fiind pronunțată sentința civilă nr. 919/2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă.

Tribunalul a constatat că hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, conform reglementării acestora prin C. proc. civ., respectiv că principiul legalității căilor de atac este reglementat expres prin prevederile art. 17 din Legea nr. 304/2004, în consecință, în raport de considerentele arătate, Tribunalul a apreciat ca întemeiată excepția in admisibilității cererii de rejudecare a fondului, întrucât împotriva unei sentințe nu se pot exercita decât căile de atac prevăzute de lege, ordinare sau extraordinare, astfel că eventualele neregularități ale unei hotărâri trebuie a fi invocate în primul rând pe calea apelului, calea de atac devolutivă, iar ulterior pe calea recursului.

Așadar, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a soluționat acțiunea formulată de către reclamant, în sensul menționat prin sentința civilă nr. 919/2011, reclamantul nu mai poate solicita din nou rejudecarea pe fond a acesteia, și nu poate ignora efectele acestei sentințe privită ca realitate juridică, iar părților le incumbă obligația generală a oricărei subiect de drept de a respecta raporturile juridice pe care aceste hotărâri judecătorești le consacră.

S-a arătat că sentința civilă sus-menționată este opozabilă reclamantului, atât în sensul restrâns, reclamantul fiind parte în dosar, dar este opozabilă și în sensul general al noțiunii de opozabilitate, care presupune respectarea situației juridice consacrate printr-o hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât sentința este irevocabilă, reclamantul exercitând căile de atac prevăzute de lege împotriva acesteia.

În cauză există o autoritate și o putere de lucra judecat, în sensul efectului pozitiv al sentinței civile nr. 919/2011 care determină respingerea cererii reclamantului de rejudecare pe fond a cauzei ca inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Tribunalul a reținut totodată, incidența în cauză a art. 723 C. proc. civ., aplicabil în cauză, fiind vorba de un litigiu soluționat potrivit codului de procedură anterior, drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute, iar potrivit art. 108

1

lit. a) C. proc. civ., formularea cu rea credință a unei cereri vădit netemeinice se sancționează cu amenda judiciară de la 500 RON la 700 RON.

În speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat că formularea prezentei acțiuni reprezintă un abuz de drept incalificabil și denotă intenția evidentă a petentului de a aglomera inutil activitatea instanțelor de judecată, acesta având în opinia primei instanțe, o atitudine sfidătoare la adresa magistraților, redactează cererile într-un limbaj total nejuridic și de neînțeles, fiind aproape imposibilă orice comunicare a judecătorului cu petentul, împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., solicitând casarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei la Tribunalul București pentru continuarea judecății, astfel cum a stabilit Curtea de Apel București.

Prin Decizia nr. 930/A din data de 9 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant împotriva sentinței civile nr. 706 din 15.05.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. S-a calificat drept cerere de reexaminare - apelul formulat împotriva amenzii judiciare și s-a declinat soluționarea acestei cereri, în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în raport de prevederile art. 294 și art. 295 din C. proc. civ., având în vedere și statuările intrate în putere de lucru judecat inserate în Decizia civilă nr. 390/A din 02.06.2016, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2093 din 28.10.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, următoarele:

În ceea ce privește cererea apelantului de exonerare a acestuia de la plata amenzii judiciare aplicate prin sentința civilă apelată, s-a arătat că legea procesual civilă stabilește într-o atare situație o cale de atac specială.

În acest sens, prevederile art. 1085 din C. proc. civ. de la 1865, incident în cauză și prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012, conferă părții în sarcina căreia s-a aplicat sancțiunea amenzii judiciare o procedură clară, precisă și specială de contestare a acestei sancțiuni.

Singura cale de atac care poate fi exercitată, de lege lata împotriva amenzii judiciare aplicate de o instanță de judecată, de către partea litigantă sancționată este cererea de reexaminare, C. proc. civ., reglementând expres că, în acest caz competența de soluționare a acestei cereri de reexaminare revine instanței care a aplicat amenda judiciară.

Modul de reglementare a căilor de atac nu constituie o îngrădire a drepturilor consacrate constituțional și nici o încălcare a legislației europene, atâta vreme cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în repetate rânduri că dreptul la un tribunal, consacrat de art. 6 din Convenție, nu impune accesul la toate gradele de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislația națională, dacă posibilitatea de a accede la un tribunal este efectivă.

Totodată, potrivit art. 84 din C. proc. civ.:

"Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită".

Așa fiind, în aplicarea art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., la termenul de judecată din data de 09.11.2017, Curtea a pus în discuția apelantului natura căii de atac pe care acesta a înțeles să o exercite în cauza împotriva amenzii judiciare în sumă de 500 lei, aplicată prin sentința apelantă și competența de soluționare a acesteia.

Câtă vreme, în temeiul art. 129 alin. (5) coroborat cu art. 84 din C. proc. civ., instanța are obligația de a da calificarea corectă cererilor deduse analizei sale, Curtea a calificat drept cerere de reexaminare - apelul formulat împotriva amenzii judiciare și, în temeiul art. 159 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 108 5 alin. (3) din C. proc. civ., a declinat soluționarea acestei cereri, în favoarea Tribunalului București.

In ceea ce privește restul argumentelor invocate de apelantul reclamant în susținerea cererii sale de apel, s-a reținut caracterul nefondat al acestora pentru următoarele argumente:

În speță, în aplicarea dezlegărilor obligatorii statuate în cauză prin Decizia civilă nr. 390 din 02.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, devenită irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 2093/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, la termenul din 15.05.2017, Tribunalul a solicitat apelantului pârât să precizeze obiectul cererii de față.

Așa cum s-a luat act în încheierea de la termenul menționat, pretenția concretă a apelantului, dedusă judecății prin cererea datată 02.03.2016, a fost aceea de rejudecare a fondului acțiunii in revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2008, în opinia acestuia, soluție dispusă prin hotărârile judecătorești pronunțate în acest dosar, de respingere a acestei acțiuni, fiind rezultatul unei erori judiciare.

Or, dat fiind principiul disponibilității procesului civil. Tribunalul era ținut de limitele învestirii sale, determinate prin cererea formulată la data de 02.03.2016, astfel cum aceasta a fost precizată la termenul din 15.05.2017, prima instanță neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

În ceea ce privește determinarea de către tribunal a obiectului cererii de față, în apel, nu se contestă statuarea primei instanțe, dimpotrivă, susținerea apelantului fiind în sensul că, dat fiind că apartamentul ce a fost revendicat de acesta în Dosarul nr. x/3/2008 a fost preluat abuziv, acesta trebuia să beneficieze de o soluție favorabilă, în cauză, prezentul său demersul judiciar tinzând la îndreptarea pretinselor erori judiciare săvârșite în soluționarea fondului acțiunii în revendicare, în urma cărora, acțiunea sa cu acest obiect a fost respinsă irevocabil.

Astfel, în concret, în cauza de fața, reclamantul A. a arătat că înțelege să solicite îndreptarea erorii judiciare pretins săvârșite prin modul de soluționare a acțiunii civile care a tăcut obiectul Dosarului nr. x/3/2008 al Tribunalului București, prin sentința civilă nr. 919 din 16.05.2014, devenită irevocabilă prin respingerea apelului exercitat împotriva acesteia de același apelant prin Decizia civilă nr. 91/A din 19.03.2014, pronunțata de Curtea de Apel București, secția a X-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2754 din 16.10.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

În formularea cererii de reluare a judecății în vederea îndreptării pretinselor erori judiciare, reclamantul nu a înțeles să invoce împrejurări de fapt de natură a releva incidența unui caz de revizuire sau de contestație în anulare, din cele expres și limitativ prevăzute de art. 322 din C. proc. civ., respectiv ari. 317 și art. 318 din C. proc. civ., singura sa susținere neechivocă fiind aceea că judecata realizată anterior prin sentința civilă nr. 919/2011 nu este corectă și nici realizată conform legii.

Or, în aceste limite, soluția adoptată de Tribunal prin sentința civilă nr. 706 din 15.05.2017, este legală și temeinică.

Astfel, acțiunea în revendicare formulată de reclamantul apelant, în pricina pendinte, a primit deja o soluționare, petitul formulat de acesta în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București fiind respins ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar petitul formulat în contradictoriu cu pârâtul B., pentru autoritate de lucru judecat, sentința civilă nr. 919/2011 pronunțată de Tribunalul București fiind definitivă și irevocabilă.

Potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 304/2004:

"Hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale".

Or, în acest context, solicitarea adresată Tribunalului de către reclamantul apelant de reluare a judecății aceleiași cereri de chemare în judecată având ca obiect revendicarea apartamentului nr. x situat în București str. x, sector 1 - în condițiile în care această hotărâre nu a fost anulată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege la îndemâna apelantului reclamant, ci validată, iar petentul nu a înțeles să formuleze o cale de atac extraordinară sau să invoce unul dintre cazurile care ar face admisibilă o atare cale de atac extraordinară - a fost corect apreciată ca fiind inadmisibilă, prezentul demers al reclamantului tinzând la ignorarea autorității de lucra judecat de care se bucură această hotărâre judecătorească, ceea ce nu poate fi validat, în raport de prevederile art. 1200 coroborat cu art. 1201 din C. civ. de la 1864.

S-a considerat că, în mod judicios a apreciat Tribunalul, că apelantul reclamant nu poate pretinde săvârșirea unor erori de judecată și reluarea judecății unei cauze soluționate deja irevocabil, decât în cazurile și condițiile prevăzute expres și limitativ de lege - respectiv doar prin intermediul căilor de atac și numai în condițiile expres reglementate de lege, în caz contrar - cum este și situația cererii ce face obiectul prezentei analize, recunoașterea unei atare posibilități, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

S-a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente nici prevederile art. 504 C. proc. pen. și nici cele ale alin. (4) și (6) din art. 96 al Legii nr. 303/2004, potrivit cu care răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor materiale este antrenată doar dacă printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, câtă vreme litigiu! în raport de care se invocă pretinsa eroare judiciară are natură civilă, iar reclamantul nu a probat că printr-o hotărâre judecătorească s-ar fi constatat aspecte care să atragă răspunderea disciplinară/penală a unui magistrat din cei învestiți cu soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamant, pentru fapte de natura celor expres menționate de norma legală anterior evocată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs fiară a indica temeiul de drept.

Prin criticile formulate recurentul reclamant prezintă istoricul cauzei exprimându-și totodată nemulțumirea, într-un mod personal, față de modul de soluționare al cauzei.

La termenul de judecată din data de 15 martie 2018, instanța a acordat cuvântul pe excepția nulității recursului, în raport de imposibilitatea încadrării criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Recursul este nul pentru considerentele la care ne vom referi în continuare, Conform art. 302

1

lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 din C. proc. civ., iar articolul 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.

Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile

9 privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc. civ.

Or, în speță, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunțate în apel, care face obiectul recursului și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea sau care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greșit, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță, în fundamentarea acesteia.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, într-o înșiruire de afirmații și impresii personale, care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de an. 304 C. proc. civ.

Față de cele expuse mai sus, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) din C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 930/A din data de 9 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2018.