ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2093/2016

Decizia nr. 2093/2016 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 13.11.2008, sub nr. x/3/2008, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, să se constate, în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate asupra imobilului situat în București, sector 1, că titlul său este preferabil celui deținut de pârâtă.

Prin sentința nr. 1889 din 18 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii civile, invocată din oficiu, și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. Prin decizia nr. 260/A din 27 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant, a desființat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 30.06.2009, sub nr. x/3/2008.

La termenul de judecată de la 29.04.2010, la solicitarea instanței de a preciza care este obiectul cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că solicită compararea titlului său cu cel deținut de pârâta Primăria Municipiului București, reprezentată prin Primarul General, iar dacă această procedură nu este posibilă, a afirmat că solicită compararea cu titlul pârâtului B., introdus în cauză urmare cererii formulate în acest sens, la data de 26.11.2009.

Prin sentința nr. 919 din 16 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, reprezentată prin Primarul General, invocată din oficiu, și a respins acțhmea formulată de reclamant, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul B., și a respins acțhmea civilă formulată împotriva acestui pârât, constatând autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 499 din 01 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a Ill-a civilă.

La data de 02.03.2016, petentul A. a formulat o cerere de îndreptare a erorilor judiciare din sentința nr. 919 din 16 mai 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în care a arătat că această instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor eu care a fost învestită, lăsând nesoluționat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-curnpărare nr. 1241/05.11.1996, încheiat de Primăria Municipiului București cu C. și B. Prin încheierea din camera de consiliu din 15 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008, Tribunalul București, secția a lV-a civilă, a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentința nr. 919 din 16 mai 2011 a aceleiași instanțe, formulată de pârâtul A. Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut că, potrivit art. 28î alin. (1) C. proc.

civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. Astfel, a apreciat ea, în cauza dedusă judecății, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea unei astfel de cereri, întrucât, deși reclamantul a solicitat, inițial și anularea contractului de vânzare-curnpărare nr. 1241 din 05 noiembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu C. și B., la tennenul de judecată de la 01.04.2010, acesta a specificat că acțiunea constă în compararea titlurilor exhibate de părți, având în vedere că revendicarea imobilului nu mai este posibilă.

Față de aceste precizări, la același termen de judecată, instanța a constatat că acțiunea dedusă judecății vizează revendicarea imobilului situat în București, sector 1, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Ulterior acestor statuări, reclamantul a menționat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu pârâta Primăria Municipiul București, reprezentată prin Primarul General, și că obiectul cererii de chemare în judecată constă în compararea titlului său cu cel al pârâtei, iar dacă această procedură nu este posibilă, a solicitat compararea titlului său cu cel al pârâtului B. Totodată, a specificat că nu a învestit instanța și cu soluționarea unei acțiuni care vizează anularea contractului de vânzare-curnpărare nr. 1241 din 05 noiembrie 1996. încheiat de Primăria Municipiului București cu C. și B. Ca atare, instanța a apreciat că susținerea petentulul cum că instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-curnpărare nr. 1241 din 05 noiembrie 1996 este nefondată, întrucât acesta a precizai acțiunea, în sensul că solicită numai revendicarea imobilului în discuție.

Pentru aceste considerente a constatat că instanța de fond s-a pronunțat în limitele învestirii sale, respectând principiul disponibilității procesului civil. Împotriva acestei încheieri, la data de 04.04.2016 a formulat apel reclamantul A., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 12.04.2016. Apelantul-reclamant a solicitat casarea încheierii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond arătând, în esență, că aceasta a reținut eronat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 499 din 01.04.2009 a Tribunalului București, secția a IIl-a civilă, și că a lăsat nesoluționat capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1241/1996, încheiat de Primăria Municipiului București cu C. și B., ignorând cererea privind compararea titluriior exhibate de părți.

La prima zi de înfățișare, respectiv la 02.06.2016, prin precizarea motivelor de apel, apelantul-reclamant a arătat că instanța de fond a schimbat obiectul cererii de îndreptare a erorilor judiciare cu o cerere de îndreptare a erorilor materiale, fără a avea acordul său. Prin decizia nr. 390/A din camera de consiliu, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008/a1, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze ca minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantid-reclamantid A. împotriva încheierii din 15.03.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a lV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Primăria Municipiului București, reprezentată prin Primarul General, și B.; a desființat încheierea apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a dispune astfel, Curtea a constatat că nu se impune o analiză distinctă a susținerilor intimatului-pârât, referitoare la inadmisibilitatea cererii de îndreptare a erorii materiale (consemnate în încheierea de Ia termenul din 05.05.2016), în condițiile în care partea nu a vizat prin această apărare un aspect procesual legat de exercitarea legală a căii de atac a apelului, ci chestiunea admisibilității examinării pretențiilor părții adverse pe calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., care urma a fi oricum analizată din perspectiva motivelor formulate în apel împotriva încheierii atacate, întrucât calificarea cererilor deduse judecății formează obiect de critică în apel.

Curtea a reținut că instanța de fond a fost învestită de către apelantul-reclamant în cauza care a format obiectul Dosarului nr. x/3/2008, soluționată prin sentința nr. 919 din 16.05.2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cu o cerere de îndreptare a „erorilor judiciare”, în care a arătat, în esență, că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită și că a soluționat excepția autorității de lucru judecat fără a mai cerceta aspectul comparării titlurilor de proprietate exhibate în cauză, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1241/1996, încheiat de Primăria Municipiului București cu C. și B. Din conținutul încheierii apelate rezultă că această cerere a fost calificată de instanța de fond drept o cerere de îndreptare a erorilor materiale, fiind soluționată conform regulilor prevăzute de art. 281 C. proc.

civ. De asemenea, Curtea a reținut că instanța de fond, deși a apreciat ca nu sunt întrunite cerințele pentru admiterea unei cereri de îndreptare a erorii materiale, a analizat pe larg împrejurările puse în discuție de petent, privitoare la cadrul procesual cu care instanța a fost învestită prin acțiunea inițială și prin precizările făcute de reclamat în cursul procesului, calificarea dată cererii de chemare în judecată și modalitatea în care s-au respectat limitele învestirii prin raportare la cele ale procesului, determinate prin cererile deduse judecății. Astfel, a reținut, că aceste aspecte nu vizează vreo greșeală materială sau o posibila omisiune de natura celor avute în vedere de art. 281 C. proc.

civ. Ca atare, a constatat că este întemeiată critica apelantului cu privire la calificarea greșită dată cererii sale de către instanța de fond, respectiv cerere de îndreptare a erorii materiale, în condițiile în care partea a avut în vedere, fiară echivoc, existența unor erori judiciare. Văzând dispozițiile art. 84 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită, raportate la cele ale art. 129 alin. (4) și (5) din același act normativ, care reglementează rolul activ al judecătorului în procesul civil, Curtea a apreciat că instanța de fond era obligată să califice în drept cererea, mai ales în condițiile în care partea nu a fost asistată de un avocat.

Astfel, a reținut că prima instanță, cu încălcarea dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., fără a decela pretenția afirmată de apelant și scopul urmărit de acesta, s-a considerat greșit învestită cu o cerere de îndreptare a erorilor materiale. Pe de altă parte, pe calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ., a apreciat că nu pot fi remediate eventualele erori de judecată care pot fi înlăturate numai prin intermediul căilor de atac. Astfel, hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, în C. proc. civ. Principiul legalității cailor de atac este reglementat expres de prevederile art. 17 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale.

În acest sens. instanța a constatat că pentru anumite împrejurări care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii, fie din cauza unei omisiuni a instanței învestite eu soluționarea pricinii, fie pentru că s-au ivit ulterior pronunțării, s-ar recunoaște părților posibilitatea exercitării unor căi de atac de retractare, care se soluționează, de instanța care a pronunțat hotărârea atacată, dar numai în condițiile și pentru motivele limitativ stabilite de C. proc. civ., aceste căi de atac având un caracter extraordinar. Folosirea căilor de atac reprezintă, însă, doar o facultate recunoscută părții în exercitarea principiului disponibilității procesuale, fiind necesar ca cel interesat să-și manifeste expres voința în sensul formulării unei asemenea cereri, cu respectarea cerințelor impuse de lege.

Principiul disponibilității, alături de cel al dreptului la apărare, se circumscrie noțiunii de proces echitabil, prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, fiind consacrat și în prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare, ci pot determina și conținutul acestuia prin stabilirea cadrului procesuai în privința obiectului și a participanților, precum și a fazelor și etapelor pe care le-ar putea parcurge. Curtea a apreciat că, în situația în care formulările părții sunt.

confuze (ca în speța de față), împiedicând determinarea obiectului cererii, instanța, în baza rolului activ, are obligația, respectând principiile procesului civil, să solicite precizările necesare și, după caz, să pună în vedere reclamantului să completeze cererea, sens în care i se poate acorda și un termen, iar dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut, se poate pronunța chiar și suspendarea judecății, conform art. 114 alin. (4) ori a art. 155 1 C. proc. civ. (dacă pricina se află pe rolul instanței). În concluzie, a reținut că instanța de fond, priit încheierea apelată, s-a pronunțat asupra unei cereri cu care petentul nu a înțeles să învestească prima instanță și nu a determinat corect limitele învestirii sale, situație care echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei deduse judecății.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recureniul-pârăt B., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivare, a invocat nelegalitatea hotărârii instanței de apel, în care s-a reținut că tribunalul a calificat cererea introductivă de instanță ca fiind una de îndreptare a erorilor materiale, soluționată prin raportare la prevederile art. 281 C. proc. civ. Recurentul-pârât a susținut că, din moment ce instanța de fond a analizat susținerile intimatului-reclamant referitoare la nesoluționarea capătului de cerere care a vizat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, înseamnă că a judecat pricina din perspectiva dispozițiilor art. 281 2 C. proc.

civ. Cât privește modul de analiză al cauzei efectuat de curtea de apel, recurentul-pârât a opinat că judecarea apelului s-a făcut în mod superficial și tendențios, prin substituirea în raționamentul instanței de fond și prin adăugarea la încheierea apelată. În acest sens, a apreciat că reproducerea integrală a dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. nu are semnificația calificării cererii, ci a unei analize a temeiului de drept invocat de către petent. Or, în motivarea încheierii, instanța de fond nu a precizat că a calificat cererea ca fiind una de îndreptare a erorii materiale, curtea adăugând, astfel, la hotărârea apelată. Că este așa o dovedesc aspectele reținute Ia finalul considerentelor deciziei recurate (care nu au fost analizate, deși sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii) în care tribunalul a arătat că a examinat dacă instanța fondului s-a pronunțat sau nu asupra tuturor capetelor de cerere, în limitele învestirii sale.

Or, o astfel de aserțiune nu și-ar mai fi avut rostul dacă instanța de fond ar fi încadrat cererea în dispozițiile art. 281 C. proc. civ., iar acest aspect atestă faptul că a dat curs unei calificări în raport de prevederile art. 281 2 din acest act normativ, în conformitate cu care a soluționat pricina. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în raport de motivele de recurs invocate, încadrate de recurentul-pârât în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte reține că, deși a fost invocat în susținerea recursului, acesta nu este dezvoltat.

Recurentul-pârât confundă noțiunea de act juridic cu aceea de interpretare a normelor legale aplicabile cererii de „îndreptare a erorilor judiciare”, calificarea juridică dată acesteia de către instanța de fond și modalitatea de soluționare a apelului formulat în cauză. Criticile invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu conduc la incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acest text de lege se referă la situația concretă în care un act juridic sau clauzele acestuia au făcut obiectul interpretării instanței de apei, conform regulilor determinate de C. civ., ceea ce nu este cazul în speță. În cauză, de asemenea, recurentul-pârât B. a susținut, în esență, că.

decizia instanței de apel este rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale incidente cererii deduse judecății, care a soluționat pricina superficial, substituindu-se raționamentului instanței de fond și adăugând la hotărârea acesteia. Recurentul-pârât a criticat și modalitatea în care instanța de apel a analizat motivele de apel invocate, referitoare la omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere cu soluționarea cărora a fost învestită, și Ia faptul că, în mod greșit a reținut că această instanță a judecat cererea de îndreptare a erorilor judiciare din perspectiva dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ. Or, față de faptul că motivele de recurs formulate de recurentul-pârât se referă, de fapt, la greșita soluționare a apelului formulat împotriva încheierii din camera de consiliu din 15.03.2016.

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, rezultată din interpretarea și aplicarea eronată a normelor juridice la situația de fapt dedusă judecății, înalta Curte constată că acestea determină analiza incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Critica este însă nefondată.

Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 02.03.2016, în Dosarul nr. x/3/2008, pelentul A. a solicitat îndreptarea erorilor judiciare din cuprinsul sentinței civile nr. 919 din 16 mai 2011, pronunțată în aceiași dosar de aceeași instanță, invocând nesoluționarea capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1241 din 05 noiembrie 1996 (încheiat între Primăria Municipiului București, pe de o parte, și C. și B., pe de altă parte), menționat în acțiunea civilă având ca obiect revendicarea imobilului situat în municipiul București, sector 1. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 15.03.2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a soluționat cererea de îndreptare a erorilor judiciare din perspectiva dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc.

civ., în dispozitivul acestei încheieri fiind făcută mențiunea „respinge cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 919/2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în ceea ce privește obiectul cauzei, formulată de petentut A. (...), ca neîntemeiată”. În speță, aceste prevederi legale, în raport de care a fost judecată cererea formulată de petentul A., reglementează posibilitatea îndreptării din oficiu sau la cerere a erorilor sau omisiunilor cu privire la numele, calitatea și susținerile părților, a celor de calcul, precum și a greșelilor materiale din hotărâri sau încheieri, aspecte care nu au fost, de fapt, invocate în cauză.

În realitate, petentul a susținut că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1241 din 05 noiembrie 1996, încheiat de Primăria Municipiului București cu C. și B., împrejurare care vizează completarea sentinței nr. 919 din 16.05.2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și nu îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul acesteia. În exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța, de apel a apreciat că tribunalul s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost învestită și că nu a determinat în mod judicios obiectul acesteia.

Instanța de fond trebuia - astfel cum corect a sesizat și instanța de apel - în virtutea rolului activ consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să solicite petentului lămuriri în vederea stabilirii temeiului juridic ai cererii sale, pentru a determina obiectul exact al acesteia și pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților. În caz contrar, această instanță era ținută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății. Față de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât nu s-a intrat în cercetarea fondului, ceea ce face inaplicabil, în speță, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de care s-a prevalat recurentul-pârât în susținerea recursului. Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 390/A din 2 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 390/A din 2 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2016.