ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2093/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2093/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 2093/2016
Deliberând
asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea de
chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București,
secția a IV-a civilă, la data de 13.11.2008, sub nr. x/3/2008,
reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria
Municipiului București, prin Primarul General, să se constate, în
urma comparării titlurilor de proprietate exhibate asupra imobilului
situat în București, sector 1, că titlul său este preferabil
celui deținut de pârâtă.
Prin
sentința nr. 1889 din 18 decembrie 2008, Tribunalul București, secția
a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității
acțiunii civile, invocată din oficiu, și, pe cale de
consecință, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în
judecată formulată de reclamantul A.
Prin decizia
nr. 260/A din 27 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul
formulat de apelantul-reclamant, a desființat sentința și a
trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
În
rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București,
secția a IV-a civilă, la data de 30.06.2009, sub nr. x/3/2008.
La termenul
de judecată de la 29.04.2010, la solicitarea instanței de a preciza
care este obiectul cererii de chemare în judecată, reclamantul a
arătat că solicită compararea titlului său cu cel
deținut de pârâta Primăria Municipiului București,
reprezentată prin Primarul General, iar dacă această
procedură nu este posibilă, a afirmat că solicită
compararea cu titlul pârâtului B., introdus în cauză urmare cererii
formulate în acest sens, la data de 26.11.2009.
Prin
sentința nr. 919 din 16 mai 2011, Tribunalul București, secția a
IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale
pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, reprezentată
prin Primarul General, invocată din oficiu, și a respins acțhmea
formulată de reclamant, ca fiind introdusă împotriva unei persoane
fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția
autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul B., și a
respins acțhmea civilă formulată împotriva acestui pârât,
constatând autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 499 din 01 aprilie
2010 a Tribunalului București, secția a Ill-a civilă.
La data de 02.03.2016,
petentul A. a formulat o cerere de îndreptare a erorilor judiciare din
sentința nr. 919 din 16 mai 2011 a Tribunalului București, secția
a IV-a civilă, în care a arătat că această
instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor eu care a
fost învestită, lăsând nesoluționat capătul de cerere
privind constatarea nulității absolute a contractului de
vânzare-curnpărare nr. 1241/05.11.1996, încheiat de Primăria Municipiului
București cu C. și B.
Prin
încheierea din camera de consiliu din 15 martie 2016, pronunțată în Dosarul
nr. x/3/2008, Tribunalul București, secția a lV-a civilă, a
respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentința
nr. 919 din 16 mai 2011 a aceleiași instanțe, formulată de
pârâtul A.
Pentru a
dispune astfel, această instanță a reținut că,
potrivit art. 28î alin. (1) C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la
numele, calitatea și susținerile părților sau cele de
calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau
încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.
Astfel, a
apreciat ea, în cauza dedusă judecății, nu sunt întrunite
condițiile prevăzute de lege pentru admiterea unei astfel de cereri,
întrucât, deși reclamantul a solicitat, inițial și anularea
contractului de vânzare-curnpărare nr. 1241 din 05 noiembrie 1996 încheiat
de Primăria Municipiului București cu C. și B., la tennenul de
judecată de la 01.04.2010, acesta a specificat că acțiunea
constă în compararea titlurilor exhibate de părți, având în
vedere că revendicarea imobilului nu mai este posibilă.
Față
de aceste precizări, la același termen de judecată,
instanța a constatat că acțiunea dedusă judecății
vizează revendicarea imobilului situat în București, sector 1, fiind
întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Ulterior
acestor statuări, reclamantul a menționat că înțelege
să se judece în contradictoriu și cu pârâta Primăria Municipiul
București, reprezentată prin Primarul General, și că obiectul
cererii de chemare în judecată constă în compararea titlului său
cu cel al pârâtei, iar dacă această procedură nu este
posibilă, a solicitat compararea titlului său cu cel al pârâtului B.
Totodată, a specificat că nu a învestit instanța și cu
soluționarea unei acțiuni care vizează anularea contractului de
vânzare-curnpărare nr. 1241 din 05 noiembrie 1996. încheiat de
Primăria Municipiului București cu C. și B.
Ca atare,
instanța a apreciat că susținerea petentulul cum că
instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind
anularea contractului de vânzare-curnpărare nr. 1241 din 05 noiembrie 1996
este nefondată, întrucât acesta a precizai acțiunea, în sensul
că solicită numai revendicarea imobilului în discuție.
Pentru aceste
considerente a constatat că instanța de fond s-a pronunțat în
limitele învestirii sale, respectând principiul disponibilității
procesului civil.
Împotriva
acestei încheieri, la data de 04.04.2016 a formulat apel reclamantul A.,
înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a lll-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 12.04.2016.
Apelantul-reclamant
a solicitat casarea încheierii și trimiterea cauzei, spre rejudecare,
instanței de fond arătând, în esență, că aceasta a
reținut eronat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 499 din 01.04.2009
a Tribunalului București, secția a IIl-a civilă, și că
a lăsat nesoluționat capătul de cerere privind anularea
contractului de vânzare-cumpărare nr. 1241/1996, încheiat de Primăria
Municipiului București cu C. și B., ignorând cererea privind
compararea titluriior exhibate de părți.
La prima zi
de înfățișare, respectiv la 02.06.2016, prin precizarea
motivelor de apel, apelantul-reclamant a arătat că instanța de
fond a schimbat obiectul cererii de îndreptare a erorilor judiciare cu o cerere
de îndreptare a erorilor materiale, fără a avea acordul său.
Prin decizia
nr. 390/A din camera de consiliu, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008/a1,
Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru
cauze ca minori și de familie, a admis apelul formulat de
apelantid-reclamantid A. împotriva încheierii din 15.03.2016,
pronunțată de Tribunalul București, secția a lV-a
civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Primăria
Municipiului București, reprezentată prin Primarul General, și B.;
a desființat încheierea apelată și a trimis cauza, spre
rejudecare, aceleiași instanțe.
Pentru a
dispune astfel, Curtea a constatat că nu se impune o analiză
distinctă a susținerilor intimatului-pârât, referitoare la
inadmisibilitatea cererii de îndreptare a erorii materiale (consemnate în
încheierea de Ia termenul din 05.05.2016), în condițiile în care partea nu
a vizat prin această apărare un aspect procesual legat de exercitarea
legală a căii de atac a apelului, ci chestiunea
admisibilității examinării pretențiilor părții
adverse pe calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 281 C.
proc. civ., care urma a fi oricum analizată din perspectiva motivelor
formulate în apel împotriva încheierii atacate, întrucât calificarea cererilor
deduse judecății formează obiect de critică în apel.
Curtea a
reținut că instanța de fond a fost învestită de către
apelantul-reclamant în cauza care a format obiectul Dosarului nr. x/3/2008,
soluționată prin sentința nr. 919 din 16.05.2011 a Tribunalului
București, secția a IV-a civilă, cu o cerere de îndreptare a „erorilor
judiciare”, în care a arătat, în esență, că instanța
nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită
și că a soluționat excepția autorității de lucru
judecat fără a mai cerceta aspectul comparării titlurilor de
proprietate exhibate în cauză, respectiv constatarea nulității
absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1241/1996, încheiat de
Primăria Municipiului București cu C. și B.
Din
conținutul încheierii apelate rezultă că această cerere a
fost calificată de instanța de fond drept o cerere de îndreptare a
erorilor materiale, fiind soluționată conform regulilor
prevăzute de art. 281 C. proc. civ.
De asemenea,
Curtea a reținut că instanța de fond, deși a apreciat ca nu
sunt întrunite cerințele pentru admiterea unei cereri de îndreptare a
erorii materiale, a analizat pe larg împrejurările puse în discuție
de petent, privitoare la cadrul procesual cu care instanța a fost
învestită prin acțiunea inițială și prin
precizările făcute de reclamat în cursul procesului, calificarea
dată cererii de chemare în judecată și modalitatea în care s-au
respectat limitele învestirii prin raportare la cele ale procesului,
determinate prin cererile deduse judecății.
Astfel, a
reținut, că aceste aspecte nu vizează vreo greșeală
materială sau o posibila omisiune de natura celor avute în vedere de art.
281 C. proc. civ.
Ca atare, a
constatat că este întemeiată critica apelantului cu privire la
calificarea greșită dată cererii sale de către instanța
de fond, respectiv cerere de îndreptare a erorii materiale, în condițiile
în care partea a avut în vedere, fiară echivoc, existența unor erori
judiciare.
Văzând
dispozițiile art. 84 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare
în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil
făcută chiar dacă poartă o denumire greșită,
raportate la cele ale art. 129 alin. (4) și (5) din același act
normativ, care reglementează rolul activ al judecătorului în procesul
civil, Curtea a apreciat că instanța de fond era obligată
să califice în drept cererea, mai ales în condițiile în care partea
nu a fost asistată de un avocat.
Astfel, a
reținut că prima instanță, cu încălcarea
dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., fără a decela
pretenția afirmată de apelant și scopul urmărit de acesta,
s-a considerat greșit învestită cu o cerere de îndreptare a erorilor
materiale. Pe de altă parte, pe calea procedurii prevăzute de art.
281 C. proc. civ., a apreciat că nu pot fi remediate eventualele erori de
judecată care pot fi înlăturate numai prin intermediul căilor de
atac. Astfel, hotărârea judecătorească este supusă
căilor de atac prevăzute de lege, în C. proc. civ.
Principiul
legalității cailor de atac este reglementat expres de prevederile
art. 17 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora hotărârile
judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în
căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform
dispozițiilor legale.
În acest
sens. instanța a constatat că pentru anumite împrejurări care nu
au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii, fie din cauza unei
omisiuni a instanței învestite eu soluționarea pricinii, fie pentru
că s-au ivit ulterior pronunțării, s-ar recunoaște
părților posibilitatea exercitării unor căi de atac de
retractare, care se soluționează, de instanța care a
pronunțat hotărârea atacată, dar numai în condițiile
și pentru motivele limitativ stabilite de C. proc. civ., aceste căi
de atac având un caracter extraordinar.
Folosirea
căilor de atac reprezintă, însă, doar o facultate
recunoscută părții în exercitarea principiului
disponibilității procesuale, fiind necesar ca cel interesat
să-și manifeste expres voința în sensul formulării unei
asemenea cereri, cu respectarea cerințelor impuse de lege.
Principiul
disponibilității, alături de cel al dreptului la apărare,
se circumscrie noțiunii de proces echitabil, prevăzut de
dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
și Libertăților Fundamentale, fiind consacrat și în
prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora
părțile pot determina nu numai existența procesului prin
declanșarea procedurii judiciare, ci pot determina și conținutul
acestuia prin stabilirea cadrului procesuai în privința obiectului și
a participanților, precum și a fazelor și etapelor pe care le-ar
putea parcurge.
Curtea a
apreciat că, în situația în care formulările părții
sunt. confuze (ca în speța de față), împiedicând determinarea
obiectului cererii, instanța, în baza rolului activ, are obligația,
respectând principiile procesului civil, să solicite precizările
necesare și, după caz, să pună în vedere reclamantului
să completeze cererea, sens în care i se poate acorda și un termen,
iar dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu
sunt îndeplinite în termenul prevăzut, se poate pronunța chiar
și suspendarea judecății, conform art. 114 alin. (4) ori a art. 155
1
C. proc. civ. (dacă pricina se află pe rolul instanței).
În concluzie,
a reținut că instanța de fond, priit încheierea apelată, s-a
pronunțat asupra unei cereri cu care petentul nu a înțeles să
învestească prima instanță și nu a determinat corect
limitele învestirii sale, situație care echivalează cu
nesoluționarea fondului cauzei deduse judecății.
Împotriva
acestei decizii a formulat recurs recureniul-pârăt B., întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
În motivare,
a invocat nelegalitatea hotărârii instanței de apel, în care s-a
reținut că tribunalul a calificat cererea introductivă de
instanță ca fiind una de îndreptare a erorilor materiale,
soluționată prin raportare la prevederile art. 281 C. proc. civ.
Recurentul-pârât
a susținut că, din moment ce instanța de fond a analizat
susținerile intimatului-reclamant referitoare la nesoluționarea
capătului de cerere care a vizat constatarea nulității absolute
a contractului de vânzare-cumpărare, înseamnă că a judecat
pricina din perspectiva dispozițiilor art. 281
2
C. proc. civ.
Cât
privește modul de analiză al cauzei efectuat de curtea de apel,
recurentul-pârât a opinat că judecarea apelului s-a făcut în mod
superficial și tendențios, prin substituirea în raționamentul
instanței de fond și prin adăugarea la încheierea apelată.
În acest
sens, a apreciat că reproducerea integrală a dispozițiilor art.
281 C. proc. civ. nu are semnificația calificării cererii, ci a unei
analize a temeiului de drept invocat de către petent. Or, în motivarea
încheierii, instanța de fond nu a precizat că a calificat cererea ca
fiind una de îndreptare a erorii materiale, curtea adăugând, astfel, la
hotărârea apelată.
Că este
așa o dovedesc aspectele reținute Ia finalul considerentelor deciziei
recurate (care nu au fost analizate, deși sunt esențiale pentru
dezlegarea pricinii) în care tribunalul a arătat că a examinat
dacă instanța fondului s-a pronunțat sau nu asupra tuturor
capetelor de cerere, în limitele învestirii sale.
Or, o astfel
de aserțiune nu și-ar mai fi avut rostul dacă instanța de
fond ar fi încadrat cererea în dispozițiile art. 281 C. proc. civ., iar
acest aspect atestă faptul că a dat curs unei calificări în
raport de prevederile art. 281
2
din acest act normativ, în
conformitate cu care a soluționat pricina.
Examinând
recursul prin prisma criticilor formulate și în raport de motivele de
recurs invocate, încadrate de recurentul-pârât în dispozițiile art. 304
pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce
privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit
căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când instanța a
interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat
natura ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al
acestuia, Înalta Curte reține că, deși a fost invocat în
susținerea recursului, acesta nu este dezvoltat.
Recurentul-pârât
confundă noțiunea de act juridic cu aceea de interpretare a normelor
legale aplicabile cererii de „îndreptare a erorilor judiciare”, calificarea
juridică dată acesteia de către instanța de fond și
modalitatea de soluționare a apelului formulat în cauză.
Criticile
invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu conduc la incidența
motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acest text
de lege se referă la situația concretă în care un act juridic
sau clauzele acestuia au făcut obiectul interpretării instanței
de apei, conform regulilor determinate de C. civ., ceea ce nu este cazul în
speță.
În
cauză, de asemenea, recurentul-pârât B. a susținut, în
esență, că. decizia instanței de apel este rezultatul
interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale
incidente cererii deduse judecății, care a soluționat pricina
superficial, substituindu-se raționamentului instanței de fond
și adăugând la hotărârea acesteia. Recurentul-pârât a criticat
și modalitatea în care instanța de apel a analizat motivele de apel
invocate, referitoare la omisiunea instanței de fond de a se pronunța
asupra tuturor capetelor de cerere cu soluționarea cărora a fost
învestită, și Ia faptul că, în mod greșit a reținut
că această instanță a judecat cererea de îndreptare a
erorilor judiciare din perspectiva dispozițiilor art. 281
2
C.
proc. civ.
Or,
față de faptul că motivele de recurs formulate de
recurentul-pârât se referă, de fapt, la greșita soluționare a
apelului formulat împotriva încheierii din camera de consiliu din 15.03.2016.
pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a
civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, rezultată din interpretarea și
aplicarea eronată a normelor juridice la situația de fapt dedusă
judecății, înalta Curte constată că acestea determină
analiza incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Critica este
însă nefondată.
Înalta Curte
reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
București, secția a IV-a civilă, la data de 02.03.2016, în Dosarul
nr. x/3/2008, pelentul A. a solicitat îndreptarea erorilor judiciare din
cuprinsul sentinței civile nr. 919 din 16 mai 2011, pronunțată
în aceiași dosar de aceeași instanță, invocând nesoluționarea
capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute
a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1241 din 05 noiembrie 1996
(încheiat între Primăria Municipiului București, pe de o parte,
și C. și B., pe de altă parte), menționat în acțiunea
civilă având ca obiect revendicarea imobilului situat în municipiul București,
sector 1.
Prin
încheierea din camera de consiliu din data de 15.03.2016, pronunțată
în Dosarul nr. x/3/2008, Tribunalul București, secția a IV-a
civilă, a soluționat cererea de îndreptare a erorilor judiciare din
perspectiva dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., în
dispozitivul acestei încheieri fiind făcută mențiunea „respinge
cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentința
civilă nr. 919/2011 a Tribunalului București, secția a IV-a
civilă, în ceea ce privește obiectul cauzei, formulată de
petentut A. (...), ca neîntemeiată”.
În
speță, aceste prevederi legale, în raport de care a fost
judecată cererea formulată de petentul A., reglementează
posibilitatea îndreptării din oficiu sau la cerere a erorilor sau
omisiunilor cu privire la numele, calitatea și susținerile
părților, a celor de calcul, precum și a greșelilor
materiale din hotărâri sau încheieri, aspecte care nu au fost, de fapt,
invocate în cauză.
În realitate,
petentul a susținut că instanța de fond a omis să se pronunțe
asupra capătului de cerere referitor la constatarea nulității
absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1241 din 05 noiembrie
1996, încheiat de Primăria Municipiului București cu C. și B.,
împrejurare care vizează completarea sentinței nr. 919 din 16.05.2011,
pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a
civilă, și nu îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul
acesteia.
În
exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate, Înalta Curte
constată că în mod judicios instanța, de apel a apreciat că
tribunalul s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost
învestită și că nu a determinat în mod judicios obiectul
acesteia.
Instanța
de fond trebuia - astfel cum corect a sesizat și instanța de apel -
în virtutea rolului activ consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (4)
și (5) C. proc. civ., să solicite petentului lămuriri în vederea
stabilirii temeiului juridic ai cererii sale, pentru a determina obiectul exact
al acesteia și pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale
părților.
În caz
contrar, această instanță era ținută de limitele
învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, ea
neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii
deduse judecății.
Față
de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că decizia
atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor
art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu s-a intrat în cercetarea
fondului, ceea ce face inaplicabil, în speță, cazul de modificare
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de care s-a prevalat
recurentul-pârât în susținerea recursului.
Prin urmare,
în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul
declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 390/A din 2 iunie 2016, pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 390/A din 2 iunie
2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2016.