ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3023/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanței de fond.

Prin cererea acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 10 aprilie 2014, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a solicitat anularea Ordinului Ministrului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2691/2013 privind un imobil proprietate privată care a fost clasificat ca monument istoric fostul B. din Băile Felix.

Soluția instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 216/CA/2014-PI din 11 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC "A."SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, privind anularea Ordinului nr. 2691/2013.

Calea de atac exercitată.

Împotriva sentinței civile nr. 216/CA/2014-PI din 11 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

S-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, pe cale de consecință, să se anuleze Ordinul de clasare nr. 2691 din 6.12.2013 emis de Ministerul Culturii, în subsidiar, admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Prima critică a fost aceea că hotărârea dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

S-a apreciat că, în mod nelegal, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. cu privire la anularea Ordinului de clasare nr. 2691/2013 emis de pârâtul Ministerul Culturii.

Astfel, instanța a aplicat greșit dispozițiile în materia clasării bunurilor imobile, făcând o interpretare eronată a articolelor indicate de către recurentă ca fiind nesocotite de către pârâtul Ministerul Culturii, respectiv a interpretat greșit atât conținutul, cât și efectele Adresei nr. 3553 din 01.08.2013 emisă de Ministerul Culturii, în dezacord cu stadiul procedurii de clasare și implicit cu situația juridică a imobilului în discuție.

Prin Adresa nr. x/01.08.2013 emisă de Ministerul Culturii s-a comunicat recurentei în mod neechivoc că s-a dispus "oprirea procedurii de clasare și neclasarea imobilelor în cauză, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea momentelor istorice, republicată, cu recomandarea restaurării/reconstruirii fațadelor principale ale celor două pavilioane și integrarea acestora în construcție", iar instanța de fond, în mod greșit în opinia recurentei, a apreciat că respectivul înscris nu poate fi asimilat unei comunicări de neclasare a imobilului în accepțiunea art. 15 alin. (6) din Legea bnr. 422/2001, trecând astfel, în mod nepermis și nemotivat, peste voința expresă a autorității emitente a actului invocat.

Pe cale de consecință, pentru emiterea, eventual, a unui nou ordin de clasare a imobilului cu privire la care i s-a comunicat acesteia soluția de neclasare prin Adresa nr. x/01.08.2013 era imperios necesar ca imobilul să aibă deja regim de monument istoric, regim ce putea fi conferit doar de comunicarea unei noi înștiințări de clasare către titularul dreptului de proprietate al imobilului pentru că, în sens contrar, s-ar nesocoti dispozițiile art. 14 alin. (1) și (2) din aceeași lege.

Nu există nicio dispoziție legală care să permită prin derogare de la procedura de clasare a imobilelor, după 7 luni de la momentul expirării celor 15 zile în care actul ar fi trebuit publicat în Monitorul Oficial, interval de timp în care Ministerul Culturii a emis Adresa nr. x din 01.08.2013 prin care a comunicat neclasarea imobilului, ca mod de finalizare a primei proceduri, emiterea unui nou ordin de clasare, act administrativ distinct, de sine stătător, cu efecte juridice proprii, în absența derulării unei noi proceduri de clasare a imobilului, ce impune în mod neechivoc o serie de acte preparatorii, circumscrise oricărei proceduri de clasare a imobilelor.

Deși Ministerul Culturii, în calitate de emitent al actului administrativ supus dezbaterii, era obligat să depună la dosar toate actele care au stat la baza emiterii Adresei nr. 3553 din 01.08.2013, la dosarul de fond nu se regăsesc aceste înscrisuri, fapt neobservat de instanța de fond.

Cu privire la evidenta reluare a procedurii de clasare, instanța de fond a interpretat, susține recurenta, în mod eronat dispozițiile art. 15 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 442/2001.

Instanța de fond a arătat că procedura de clasare nu a fost reluată, dar că, în acest mod, a nesocotit adresa Ministerului Culturii și prevederile legale care interzic în mod expres reluarea procedurii de clasare în termen de 3 ani de la momentul emiterii comunicării răspunsului Ministerului Culturii nr. 3553/2013 privind neclasarea.

Pentru că ordinul nepublicat nu a produs efecte juridice, fiind ca și inexistent, un alt ordin de clasare, fiind un act administrativ distinct, putea fi emis doar după parcurgerea integrală a etapelor prevăzute de lege, astfel cum impune art. 8 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, adică o procedură de clasarea distinctă, aferentă noului act și nu în baza unei vechi proceduri de clasare.

Interpretarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001, în sensul propus de pârâtul Ministerul Culturii de-a lungul judecății prezentei cauze are drept consecință unică nesepararea principiului clarității și preciziei legii, contrar art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție și contrar art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Dreptului Omului ce consacră principiul securității raporturilor juridice.

A doua critică a vizat faptul că motivarea hotărârii atacate este superficială, aproape inexistentă, iar puținele motive ale acesteia sunt contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.)

Recurenta consideră că, prin sentința atacată, Curtea de Apel Oradea a creat o aparență a îndeplinirii obligației motivării hotărârii, pentru că în realitate, motivarea este extrem de sumară, instanța neoferind motivele pertinente care i-au format convingerea că acțiunea reclamantei este neîntemeiată.

Pe lângă motivarea extrem de precară a hotărârii, există o vădită contradicție între puținele argumente oferite de instanță.

Astfel, deși Curtea de Apel Oradea a reținut în mod judicios că actul administrativ este distinct și de sine stătător, ulterior contrazice această ipoteză, precizând că Ordinul nr. 2691/2013 a fost emis de fapt în continuarea procedurii inițiale de clasare.

S-a apreciat că instanța de fond nu a întemeiat în mod pertinent necesitatea emiterii unui nou ordin de clasare și nici nu oferă argumente cu privire la legalitatea actului administrativ, nu a oferit motive pertinente printre care lipsa de relevanță juridică a Răspunsului nr. 3553/2013 al Ministerului Culturii, prin care se comunică recurentei soluția de "oprire" a procedurii de clasare și de neclasare a imobilului.

Prin modul în care a nesocotit analizarea situației de fapt și de drept deduse judecății, instanța a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) N. C. proc. civ. și art. 6 paragraf 1 din CEDO, fiind invocată jurisprudența instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Intimatul Ministerul Culturii a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și prin încheierea din 11.11.2015 s-a dispus comunicarea acestuia.

Prin încheierea din 6.04.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a Ordinului Ministrului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2691/2013.

Prin acest ordin, imobilul "Fostul B." din localitatea Băile Felix, comuna Sânmartin, județul Bihor a fost clasat ca monument istoric, categoria de arhitectură în baza prevederilor Legii nr. 422/2001 privind monumentele istorice.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, dar criticile recurentei sunt nefondate.

Pentru a putea analiza criticile formulate de recurentă se impune o precizare a situației de fapt ce a dus la emiterea ordinului contestat.

Inițial, prin Ordinul nr. 2361/2011 al Ministrului Culturii, imobilul,, Fostul B." din localitatea Băile Felix, sat Sânmartin, județul Bihor a fost declarat monument istoric, iar reclamanta a formulat acțiune în anulare a acestuia.

Acțiunea reclamantei a fost respinsă definitiv și irevocabil prin sentința nr. 260/CA/2011 a Curții de Apel Oradea și Decizia nr. 4823/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Clasarea unui imobil ca monument istoric începe odată cu anunțarea proprietarului bunului despre acest fapt (art. 15 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul 2260/2008) și se finalizează prin publicarea Ordinului în Monitorul Oficial al României (art. 13 alin. (3) Legea nr. 422/2001).

Ulterior, în Monitorul Oficial al României partea I a fost publicat Ordinul nr. 2691 din 6 decembrie 2013 al Ministrului Culturii prin care imobilul "Fostul B." a fost clasat ca monument istoric.

Instanța de fond a respins criticile reclamantei ce au vizat nerespectarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 2260/2008 și ale art. 15 alin. (6) din Legea nr. 442/2001.

Instanța de recurs nu va reține criticile recurentei referitoare la greșita interpretare a conținutului și efectelor Adresei nr. 3553/2013 emisă de Ministerul Culturii și înregistrată sub nr. 9554 din 17.09.2013 la sediul recurentului, întrucât nu se poate susține că prin această adresă s-ar fi primit un răspuns privind neclasarea acestui imobil, în sensul art. 15 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, potrivit cărora "la data comunicării răspunsului privind neclasarea, regimul de monument istoric al bunului, încetează".

Nu poate fi acceptat un asemenea punct de vedere și să se considere că prin această adresă s-ar fi dispus neclasarea acestui imobil în condițiile în care acțiunea în anulare a Ordinului MCPN nr. 2361 din 01.06.2011 emis conform prevederilor art. 13 alin. (1) pct. 2 lit. e) alin. (3) și art. 33 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările și completările ulterioare a fost respinsă prin sentința civilă nr. 260 din 05.12.2011 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă prin Decizia nr. 4823 din 16.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În condițiile în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care se stabilește că ordinul de clasare este legal și pentru că nu s-au prezentat elemente noi pe baza cărora să se poată stabili o altă situație decât cea avută în vedere la emiterea Ordinului nr. 2361 din 01.06.2011, nici nu se poate considera că Adresa nr. x/2013 ar reprezenta un ordin de neclasare.

Așa, după cum rezultă din prevederile Legii nr. 422/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și pentru a se dispune "neclasarea" se parcurge o procedură, iar răspunsul motivat privind neclasarea, potrivit art. 13 alin. (4) din lege, se comunică "proprietarului și titularilor altor drepturi reale, precum și autorității administrației publice locale de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor în termen de cel mult 30 de zile de la data primirii lor de la minister...".

Or, în speță, nu s-a făcut dovada că ar fi fost derulată vreo procedură de neclasare care să fie finalizată cu Adresa nr. x/2013, pentru ca aceasta să fie considerată răspuns privind neclasarea, pentru că în acest caz nu se emite ordin de "neclasare".

Din contră, cu privire la acest imobil a fost derulată procedura de clasare, finalizată prin emiterea Ordinului nr. 2361 din 01.06.2011 și contestat de recurentă conform art. 15 din lege.

Practic, în urma soluționării irevocabile a acțiunii în anulare a Ordinului nr. 2361/2011 se impunea, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, publicarea lui în Monitorul Oficial, Partea I.

Intimatul Ministerul Culturii a susținut că nu a fost posibilă publicarea acestui ordin în Monitorul Oficial datorită modificărilor intervenite, între momentul emiterii și momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de respingere a acțiunii în anulare, cu privire la semnatarul acestui ordin și, de aceea, s-a procedat la emiterea Ordinului nr. 2691 din 6.12.2013 de către Ministerul Culturii, în funcție la acel moment, pentru a putea fi publicat ordinul de clasare în Monitorul Oficial și a fi finalizată astfel procedura de clasare a imobilului "fostul B." Băile Felix.

Aceste aspecte nu au fost contestate de către recurentă, respectiv cele referitoare la schimbarea persoanei ce deținea funcția de ministru la cele două momente.

Pentru că s-a stabilit că Adresa nr. x/2013 a Ministerului Culturii nu reprezintă un "ordin de neclasare", vor fi respinse și criticile recurentei referitoare la "reluarea procedurii de clasare".

Potrivit art. 15 alin. (6) din Legea nr. 422/2001:

"La data rămânerii definitive a comunicării de declasare sau de la data comunicării răspunsului privind neclasarea, regimul de monument istoric al bunului, încetează, iar reluarea procedurii de clasare sau de declasare nu poate interveni înainte de 3 ani, în absența descoperirii unor elemente noi care să o justifice".

Din interpretarea acestui text rezultă că termenul stabilit de art. 15 alin. (6) teza a II-a din lege este aplicabil numai în cazul în care s-ar fi comunicat un răspuns privind neclasarea, răspuns care să fie definitiv, or, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru că nu s-a comunicat un răspuns privind neclasarea, așa cum s-a arătat anterior.

Este adevărat că Ordinul nr. .2361/2011, rămas definitiv în urma hotărârii judecătorești, nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 15 zile de la rămânerea lui definitivă, astfel cum prevede art. 16 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, dar aceasta nu atrage sancțiunea nulității lui sau lipsa producerii de efecte juridice (așa cum reține recurenta) pentru că legea nu prevede o asemenea sancțiune și, pe de altă parte, intimatul a justificat depășirea acestui termen prin schimbarea titularului semnăturii pe acel ordin, ceea ce făcea imposibilă publicarea în Monitorul Oficial.

Nu poate produce efecte juridice o adresă emisă prin care s-ar dispune "oprirea procedurii de clasare", în condițiile existenței unei proceduri finalizată printr-o hotărâre judecătorească.

Chiar dacă recurenta susține că noul ordin emis (Ordinul nr. 2691/2013) ar fi un act administrativ distinct, din actele depuse la dosar rezultă că, în fapt, prin acest ordin a fost, practic, finalizată procedura de clasare a imobilului "fostul B." Băile Felix, s-a putut proceda la publicarea lui în Monitorul Oficial Partea I și au fost respectate prevederile legale.

Recurenta, în motivele de recurs, a apreciat că interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 422/2001 ar avea drept consecință nerespectarea principiului clarității și preciziei legii și deci, a dispozițiilor Constituției și art. 6 paragraf I din CEDO, dar aceste susțineri nu pot fi reținute.

Dispozițiile din Legea nr. 422/2001 sunt clare și precise, iar interpretarea legii se face de către instanțele judecătorești.

Faptul că recurenta nu împărtășește modul de interpretare al prevederilor legale cu incidență în prezenta cauză nu înseamnă că ar fi încălcate art. 11 coroborat cu art. 20 din Constituție, prin raportare la Jurisprudența CEDO privind necesitatea respectării condițiilor de claritate și previzibilitate a legii și a dispozițiilor art. 1 alin. (3), (5) din Constituție.

Toate acestea dovedesc faptul că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material și nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, se impune precizarea că, în raport cu jurisprudența CEDO în Cauza Beian împotriva României, pentru ca instanța supremă să nu pronunțe soluții contrare în cauze identice, soluția în prezenta cauză este concordantă cu cea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2014, având în vedere că prin Decizia nr. 1282 din 20.04.2016, a fost menținută soluția pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 174 din 2.10.2014, prin care a fost respinsă acțiunea în anulare a Ordinului Ministrului Culturii nr. 2692/2013 privind clasarea ca monument istoric a Fostului C. din Băile Felix.

În Hotărârea pronunțată în Cauza Beian, CEDO a subliniat că divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, parag. (59), CEDO 1999-VII) și că în loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, D. împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, parag. (97), CEDO 2002-VII și Păduraru citat anterior, parag. (98), în cazul în care s-ar pronunța soluții contrare în spețe identice.

Referitor la criticile ce vizează incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că și acestea sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) C. proc. civ. prevede obligația pentru instanță de a indica, în considerentele hotărârii, obiectul cererii, susținerile părților, pe scurt, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de drept la care se referă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reprezintă premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă susținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Într-adevăr, prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a fost interpretat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, așa cum a subliniat și recurenta.

Conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse.

În speță, în raport și de această jurisprudență, nu se poate reține că hotărârea instanței de fond este nemotivată, chiar dacă aproape 9 pagini din cele 11 ale hotărârii reprezintă reluări ale susținerilor părților, deoarece instanța de fond a motivat respingerea motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată.

Nu poate fi considerată nemotivare nici faptul că instanța nu ar fi oferit argumente pertinente pentru care lipsește de relevanță juridică Adresa nr. x/2013 a Ministerului Culturii, deoarece instanța a prezentat punctul său de vedere, iar recurenta a putut să invoce în motivele de recurs critici cu privire la consecințele acestei adrese.

Apreciind că soluția instanței de fond a fost motivată și că a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.A. împotriva sentinței nr. 216/CA/2014-PI din 11 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2016.