ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 695/2018

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2015, la data de 01.10.2015, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin primarul General și Muzeul Municipiului București, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul cunoscut ca "B.", situat în București, sectorul 3, înscris în Cartea Funciara nr. x a municipiului București, sector 3, compus din suprafața de teren de 2.456 mp având numărul cadastral x și construcțiile identificate cu numărul cadastral x (S+P+E), cu o suprafața construită la sol de 1.075 mp și rectificarea Cărții funciare nr. 213128 a municipiului București, sector 3, conform art. 908 C. proc. civ., în sensul notării dreptului de proprietate al reclamantei, asupra imobilului teren si construcții cunoscut ca "B." și radierii drepturilor înscrise în favoarea pârâților, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 10 septembrie 1945, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de către secția Notariat a Tribunalului Ilfov, C. (autoarea reclamantei) a cumpărat de la vânzătorul D., imobilul denumit "B.", situat la acel moment în București, compus din teren în suprafața de 2.935 mp cu toate construcțiile, împrejmuirile, instalațiile si îmbunătățirile existente. Actul de vânzare-cumpărare a fost transcris în Registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. x din 10.09.1945.

La data de 27 august 1956, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1720 din 27 august 1956, clădirea fostului B. a fost transmisă din administrarea Ministerului învățământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, pentru a fi restaurată si folosită ca sediu al Bibliotecii Centrale a Orașului București. In anul 1998, prin Hotărârea nr. 90 din 28.05.1998, Consiliul General al Municipiului București a aprobat transmiterea imobilului din administrarea Consiliului General al Municipiului București - Direcția Generala de Administrare a Fondului Imobiliar în administrarea Muzeului de Istorie si Arta al Municipiului București.

În anul 2009, prin Încheierea nr. x din 07.12.2009 emisă de Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară București sector 3, întregul imobil format din teren in suprafața de 2.456 mp si construcția "B." compus din S+P+E cu o suprafața construita la sol de 1.075 mp, a fost înscris in cartea funciara, titular al dreptului de proprietate fiind menționat Municipiul București.

Așa cum rezulta din adresa nr. x din data de 27.11.2012, emisa la cererea reclamantei, de Primăria Municipiului București-Direcția Patrimoniu-Serviciu Cadastru, există identitate intre imobilul menționat în actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de către secția Notariat a Tribunalului Ilfov ca fiind situat, la momentul dobândirii, în București, și imobilul situat în București, sectorul 3.

Prin Decretul nr. 224 publicat în Monitorul Oficial nr. 202 din 01 septembrie 1948, C. fuzionează cu C., înființându-se astfel C.

Prin Decretul nr. 387 din 1949, C. își schimbă denumirea în C. din Republica Populara Romana.

Prin Ordinul nr. 1312 din 25 aprilie 2008 emis de Ministerul Economiei si Finanțelor, publicat în Monitorul Oficial nr. 347 din 6 mai 2008, privind modificarea Ordinului nr. 425 din 14 februarie 2008 s-a statuat schimbarea imaginii și a denumirii C. în S.C. A. S.A., cu unic acționar Statul Roman prin Ministerul Finanțelor. Astfel, având in vedere situația mai sus-prezentata, reclamanta S.C. A. S.A. este succesoarea in drepturi a C., justificând în acest fel calitatea procesuala activa în prezenta cauza.

Cu privire la admisibilitatea acțiunii in revendicare și a inaplicabilității Legii nr. 10/2001 a arătat că Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă, precum si anumite termene si sancțiuni, menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

În speță, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 si Normele metodologice de aplicare unitara a acestei legi, ministerele, celelalte instituții publice ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile/societățile naționale, societățile comerciale cu capital de stat, precum și cele privatizate, potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptățite si nu fac obiectul prezentei legi. Prin urmare, având in vedere ca reclamanta S.C. A. S.A. reprezintă o banca cu capital exclusiv de stat, nu are calitatea de persoana îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001. Astfel, în cazurile in care nu exista o lege speciala de reparație, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, revendicarea se soluționează după regulile dreptului comun, respectiv in baza art. 563 C. civ.

Cu privire la temeinicia prezentei cereri s-a arătat că, în cauza dedusă judecații, ambele părți, atât reclamantul, cât și pârâții invoca titluri scrise, privind bunul revendicat.

Astfel, titlul reclamantei este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de secția Notariat a Tribunalului Ilfov, transcris in Registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. x din 10.09.1945. De asemenea, s-a învederat faptul ca nu exista niciun document/act prin care imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni in revendicare sa fi ieșit legal din proprietatea reclamantei.

Pretinsul titlu al pârâților datează din anul 1956 si este reprezentat de Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1720 din 27 august 1956, prin care clădirea fostului B. a fost transmisă din administrarea Ministerului învățământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, pentru a fi restaurata si folosita ca sediu al Bibliotecii Centrale a Orașului București.

Prin urmare, actul exhibat de către pârât nu este unul translativ de proprietate, prin el transmițându-se doar dreptul de administrare și nici nu provine de la o persoană care deținea calitatea de proprietar, în cuprinsul deciziei menționându-se că se transmite imobilul din administrarea Ministerului învățământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei. Așadar, autorul pârâtului avea calitatea de titular al dreptului de administrate si nu de titular al dreptului de proprietate, astfel încât acesta nu putea transmite paratului dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar pe cel de administrare, în condițiile in care titularul unui drept de administrare stăpânește bunul cu intenția de a se considera doar titular al acestui drept, fără a se comporta ca un proprietar. De asemenea, Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publica nu poate constitui titlu de proprietate prin ea însăși, aceasta neregăsindu-se printre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate publica care sunt expres prevăzute de lege.

Rezultă așadar că titlului scris al reclamantei, i se opune de către pârâți, care dețin posesiunea imobilului, așa-zisul lor titlu scris, menționat în cartea funciara, iscându-se un conflict între cele două titluri scrise. In atare situație, având in vedere că titlurile emană de la autori diferiți, trebuie să se compare drepturile autorilor părților. Comparând între ele titlurile, se constată că titlul reclamantului, transcris si opozabil erga omnes datează din anul 1945, fiind un act translativ de proprietate provenind de la adevăratul proprietar, iar pretinsul titlu al paraților nu este unul translativ de proprietate și nici nu provine de la o persoana care deține calitatea de proprietar la rândul sau. Intr-o atare situație, prin compararea celor două titluri, cel provenit de la adevăratul proprietar și cel provenit de la un neproprietar, este indiscutabil preferabil titlul reclamantului.

Referitor la pârâtul Muzeul Municipiului București, reclamanta a arătat că, prin Hotărârea nr. 90 din 28.05.1998, Consiliul General al Municipiului București a aprobat transmiterea imobilului din administrarea Consiliului General al Municipiului București - Direcția Generala de Administrare a Fondului Imobiliar in administrarea Muzeului de Istorie si Arta al Municipiului București. Dreptul de administrare al Muzeului Municipiului București, constituit in baza Hotărârii nr. 90 din 28.05.1998 emisa de Consiliul General al Municipiului București, a fost înscris în cartea funciară, ca sarcină.

Având în vedere ca, pârâtul Municipiul București nu deține dreptul de proprietate asupra bunului, in virtutea principiului de drept"nemo dat quod non habet" sau "nemo plus juris ad allium transferre potest, quam ipse habet", acesta nu a transmis valabil nici dreptul de administrare, care reprezintă un drept derivat din dreptul de proprietate publica.

Cu privire la rectificarea Cărții funciare nr. x a Municipiului București, sectorul 3 a arătat că, potrivit art. 908 C. proc. civ., rectificarea intabulării o poate solicita orice persoana interesata, daca dreptul înscris a fost greșit calificat, iar înscrierea în cartea funciara nu mai este, din orice alte motive, in concordanta cu situația juridica reala a imobilului.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 563 C. civ.

Pârâtul Municipiul București, prin primarul general a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la faptul că imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni este un bun ce se află în domeniul public al Municipiului București. Prin urmare dreptul Municipiului București este un drept absolut, exclusiv si perpetuu. Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publica sunt inalienabile imprescriptibile și insesizabile, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituție și art. 11 din Legea nr. 213/1998. Cele de-al doilea motiv de inadmisibilitate este dat de faptul că reclamantul nu deține un "bun actual" în înțelesul art. 1 din Protocol nr. 1 și nici măcar o "speranță legitimă".

De asemenea, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii in revendicare formulată pe dreptul comun, apreciind că în speță reclamanta nu a formulat notificare în condițiile legii speciale în termenul legal stabilit de Legea 10/2001. Imobilul în discuție cade sub incidența Legii speciale nr. 10/2001, iar incidente în speță sunt prevederile art. 3 lit. c) și nu) prevederile art. 3 alin. (2) din această lege. în consecință, consideră că este inadmisibil ca, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, să se formuleze o acțiune în revendicare în condițiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic aplicabil acesteia, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a susținut că acțiunea în revendicare de drept comun presupune compararea a două titluri, titlul reclamantului neposesor și al pârâtului posesor, după care se dă eficientă unuia din aceste două titluri. însă în această operațiune trebuie să țină cont și de securitatea raporturilor juridice, sau, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului să se analizeze care dintre cele două părți beneficiază de un ‚’’bun" în sensul convenției. în acest sens a invocat Hotărârea Penția și Penția contra României prin care s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care actele de care se sprijină se raportau la "bunuri". Nu poate fi considerat "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mai mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.

Statul Român a cumpărat clădirea fostului B., deoarece el era, ca și în prezent, acționar principal al aceleiași instituții financiare. Fondurile, prețul vânzării, au fost efectiv debitate de stat prin instituția financiară A. Prin urmare, titlul reclamantei provine de la adevăratul proprietar, autorul acesteia, care poate sa dispună în mod liber, în concordanță cu legea, de acesta, forma de transfer fiind tocmai o hotărâre a acestui organ administrativ - Consiliul de Miniștri.

Pârâtul Muzeul Municipiului București a depus la dosar întâmpinare, prin care a formulat aceleași apărări ca și pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Ulterior, prin note de ședință pârâtul Municipiul București a invocat și excepția lipsei calității procesuale active.

Prin sentința civilă nr. 936 de la 28 iunie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate. A respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că este nefondată, întrucât acțiunea reclamantei prin care solicită restituirea în natură a imobilului de la Municipiul București și Muzeul Municipiului București, nu poate fi asimilată contestației prevăzute de art. 26 din Legea 10/2001.

In acest sens sunt si prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătura cu regimul juridic al unor imobile) preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în care, din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că, după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea in natura sau prin echivalent au fost obligate sa se conformeze condițiilor, procedurii si termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita in justiție măsuri reparatorii sau in echivalent.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 si art. 3.3 din Normele metodologice de aplicare unitara a acestei legi, ministerele, celelalte instituții publice ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile/societățile naționale, societățile comerciale cu capital de stat, precum și cele privatizate, potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptățite si nu fac obiectul prezentei legi".

In speță, reclamanta S.C. A. S.A. este o banca cu capital exclusiv de stat, prin urmare, nu are calitatea de persoana îndreptățită in sensul Legii nr. 10/2001, nu are calitatea de a formula notificare, ci din contră, poate avea calitatea de unitate deținătoare obligată să soluționeze notificări, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Astfel, in cazurile in care nu exista o lege speciala de reparație, in conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, revendicarea se soluționează după regulile dreptului comun, respectiv în baza art. 563 C. civ.

Referitor la inadmisibilitatea cererii de chemare in judecata având in vedere faptul ca reclamanta nu deține un bun actual in înțelesul art. 1 Protocol 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că aspectul invocat nu este o veritabilă excepție, ci este o chestiune care poate atrage, eventual, netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Aceeași soluție se impune și în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii prin raportate la faptul că bunul aparține proprietății publice, întrucât nici unul dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate publica, nu exclude dreptul unui titular de a solicita restabilirea propriului sau drept, atunci când statul ca subiect de drept, și-a apropriat un bun. Dreptul de proprietate este ocrotit indiferent de titular si de subiectul de drept pe care îi încalcă, iar excluderea posibilității de a apăra proprietatea atunci când cel care aduce atingere dreptului este chiar statul, ar însemna încălcarea art. 44 din Constituție care apară proprietatea in mod egal, indiferent cui aparține si împotriva oricărui subiect de drept.

În consecință, tribunalul a reținut că acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nici un text de lege nu interzice formularea unei asemenea acțiuni (acțiune în revendicare împotriva statului în condițiile în care reclamantul nu are deschisă o altă procedură specială), iar respingerea acțiunii pentru acest motiv ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului la acces injustiție a reclamantului.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active precum și fondul cauzei, tribunalul a reținut că, la data de 10 septembrie 1945, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de către secția Notariat a Tribunalului Ilfov, C. (autoarea reclamantei) a cumpărat de la vânzătorul D., imobilul denumit "B.", situat la acel moment în București, B-dul x, compus din teren in suprafața de 2.935 mp cu toate construcțiile, împrejmuirile, instalațiile și îmbunătățirile existente. Actul de vânzare-cumpărare a fost transcris in Registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. x din 10.09.1945. Potrivit procesului-verbal nr. x din 26.06.1945, prețul menționat în cuprinsul actului de vânzare cumpărare sus menționat a fost achitat integral.

La data de 27 august 1956, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1720 din 27 august 1956, clădirea fostului B. a fost transmisă din administrarea Ministerului învățământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, pentru a fi restaurată și folosită ca sediu al Bibliotecii Centrale a Orașului București. în anul 1998, prin Hotărârea nr. 90 din 28.05.1998, Consiliul General al Municipiului București a aprobat transmiterea imobilului din administrarea Consiliului General al Municipiului București - Direcția Generala de Administrare a Fondului Imobiliar în administrarea Muzeului de Istorie și Artă al Municipiului București.

In anul 2009, prin Încheierea nr. x din 07.12.2009 emisa de Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară București sector 3, întregul imobil format din teren in suprafața de 2.456 mp și construcția "B." compus din S+P+E cu o suprafața construita la sol de 1.075 mp, a fost înscris în cartea funciara, titularul dreptului de proprietate fiind menționat Municipiul București.

Așa cum rezulta din adresa nr. x/15850 din data de 27.11.2012 emisa, la cererea reclamantei, de Primăria Municipiului București-Direcția Patrimoniu-Serviciu Cadastru, există identitate intre imobilul menționat in actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de către secția Notariat a Tribunalului Ilfov ca fiind situat, la momentul dobândirii, în București, b-dul x și imobilul situat în București, sectorul 3, înscris în Cartea funciara nr. x a Municipiului București, sector 3, care face obiectul prezentei acțiuni in revendicare.

Prin Decretul nr. 224 publicat în Monitorul Oficial nr. 202 din 01 septembrie 1948, C. fuzionează cu C., înființându-se, astfel, C. Prin Decretul nr. 387 din 1949, C. își schimba denumirea în C. din Republica Populara Romana. Prin Ordinul nr. 1312 din 25 aprilie 2008 emis de Ministerul Economiei si Finanțelor, publicat in Monitorul Oficial nr. 347 din 6 mai 2008, privind modificarea Ordinului nr. 425 din 14 februarie 2008, s-a statuat schimbarea imaginii si a denumirii C., în S.C. A. S.A, cu unic acționar Statul Roman prin Ministerul Finanțelor.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a reținut că, din conținutul înscrisurilor de la dosar, rezultă cu evidență că imobilul ce face obiectul cauzei a fost, la un moment dat, în proprietatea reclamantei, succesoarea în drepturi a C., astfel încât aceasta are calitatea procesuală activă de a formula o acțiune in revendicare. Reclamanta a deținut în proprietate bunul imobil ce face obiectul cauzei și fiind o persoană juridică legal înființată, aceasta are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul acționarului unic, adică al Statului Român.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, la dosar, nu există nici un înscris din care să rezulte cu certitudine în ce fel a fost preluat imobilul de către stat în perioada 1945-1989 de la reclamantă, adică prin naționalizare, expropriere, donație, act normativ individual, sau în orice alt mod. în prezent imobilul se afla în domeniul public al Municipiului București și în administrarea Muzeului Municipiului București.

Dar, chiar dacă s-ar aplica prezumția că imobilul ar fi trecut în proprietatea statului fără titlu sau pur și simplu în fapt, acțiunea este neîntemeiată pe fond, având in vedere ca în prezent imobilul este înscris în anexa Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 186/2008 la poziția 10501, ca fiind domeniu public și totodată acest imobil este înscris si la poziția B-H-m-A-18221 din Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea listei monumentelor istorice, actualizată și a listei monumentelor istorice dispărute.

Reclamanta a invocat în favoarea sa dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform cărora fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Potrivit alin. (2) al textului de lege susmenționat, bunurile preluate de stat tară un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație iar potrivit alin. 3, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Tribunalul a apreciat că aceste dispoziții legale sunt paralizate de modificările ulterioare din legislația civilă a României, respectiv noul C. civ., Legea nr. 422/2001 și Legea nr. 311/2003, care sunt legi ulterioare față de Legea nr. 213/1998 și care stabilesc un criteriu de preferință legal în favoarea pârâților, întrucât bunul revendicat - B." - este domeniu public înscris la poziția B-II-m-A-18221 din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea listei monumentelor istorice, actualizată, și a listei monumentelor istorice dispărute, având destinația de muzeu astfel că, fiind monument istoric, intra sub art. 1, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice și art. 8 și 9 al Legii muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311/2003 și art. 136 din Constituție, fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Tribunalul a motivat că, existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate publică, nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Legii nr. 213/1998, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 422/2001 și ale Legii nr. 311/2003, care privesc regimul juridic al imobilelor proprietate publică, dar care au în același timp și statutul de monument istoric.

Tribunalul a conchis că, în cazul acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate si de practica judecătoreasca pornind de la prevederile art. 563 C. civ., privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți si restituirea imobilului de la posesorul neproprietar.

În consecință, tribunalul a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată, reținând totodată, referitor la capătul de cerere privind rectificarea cărții funciare, că este accesoriu, depinzând de modul de soluționare a primului capăt de cerere.

Împotriva sentinței tribunalului, reclamanta a declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 441/A din 12 mai 2017, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, având în vedere art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică și art. 44 alin. (1) din Constituția României, reiese că nu se face distincție între protecția acordată de stat proprietății publice și cea acordată proprietății private, astfel încât ambele proprietăți pot face obiectul acțiunii în revendicare de drept comun, în baza art. 563 C. civ.

Imobilul din litigiu, identificat cu B., situat în Municipiul București, compus din suprafața de 2935 mp și construcții s-a aflat în proprietatea C., persoană juridică română cu capital integral de stat, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10.09.1945 de către secția Notariat a Tribunalului Ilfov iar în prezent se află inventariat în domeniul public al Municipiului București, în baza Hotărârii nr. 186 din 8 mai 2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București (figurând în anexă la nr. 10501) și în administrarea Muzeului Municipiului București.

Reclamanta S.C. A. S.A. este o bancă cu capital exclusiv de stat cu personalitate juridică, continuatoare în drepturi a C., aspect necontestat în cauză.

Nici Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, nici Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice și nici Legea nr. 311/2003 privind muzeele și colecțiile publice, nu conțin norme care să interzică revendicarea bunurilor aflate în proprietatea publică a statului, iar faptul că bunurile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, nu împiedică exercitarea acțiunii în revendicare de către cel ce se consideră titularul dreptului.

Din interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 și art. 8 alin. (2) din Legea nr. 311/2003, respectiv Legea muzeelor și a colecțiilor publice, reiese că imobilul în litigiu, intrat în patrimoniul muzeal și al monumentelor istorice, chiar dacă are regimul juridic de monument istoric și se află în patrimoniul muzeal al Muzeului Municipiului București, aflat în proprietatea publică a Municipiului București, poate fi revendicat, de vreme ce astfel de bunuri se pot afla atât în proprietatea publică, cât și în proprietatea privată a statului sau a altor persoane juridice de drept public și privat.

Cu privire la criticile reclamantei, în sensul că tribunalul nu a comparat titlurile părților, instanța de apel a reținut că normele interne (inclusiv prevederile art. 563 C. civ., care reglementează acțiunea în revendicare de drept comun), trebuie să fie interpretate prin prisma art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ("Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cază de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional") și jurisprudența în materie.

Analizând jurisprudența în materie, referitor la restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare, se poate reține că s-au conturat mai multe principii.

Un prim principiu a fost acela că prin textul de lege susmenționat nu se garantează de către curte dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun neexercitat o perioadă îndelungată de timp (cauza Kopeki contra Slovaciei).

Cel de-al doilea principiu este acela că protecția convenției se aplică numai cu privire la bunurile actuale, adică în privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.

Un al treilea principiu este acela că se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului cu privire la care cel ce formulează o asemenea pretenție este titularul lor actual, calitate ce i-a fost recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptată de statul în cauză, sau acesta are cel puțin o speranță legitimă de redobândire a bunului în discuție în materialitatea lui.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că reclamantul nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale. Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României și cauza Gratyinger și Grantzicerova împotriva Cehiei).

Când interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanțelor el nu poate fi considerat o valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este reactualizat printr-o legislație care generează un nou drept de proprietate, ori când este confirmat printr-o jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (cauza Koperki împotriva Slovaciei). Simpla speranță de a obține restituirea unui bun nu constituie o speranță legitimă.

Un al patrulea principiu este cel ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor Convenției, curtea statuând că nu poate să examineze o cerere decât în măsura în care ea se raportează la evenimentele care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției sau după caz după ratificarea acesteia. Cum privarea de proprietate este un act instantaneu care nu creează o situație continuă de privare de proprietate, nu poate fi vorba de o încălcare continuă a convenției.

Ca urmare, Convenția Europeană nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii sale.

Transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării bunului este condiționată de adoptarea unei legislații de restituire. Convenția nu poate impune statelor nici o restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor în materie de restituire a bunurilor.

Or, nici prin Legea nr. 10/2001 și nici printr-o altă lege cu caracter special din legislația internă, nu s-a reglementat o obligație în sarcina statului, în sensul de a restitui un bun de natura celui ce face obiectul litigiului. De asemenea, nu există o jurisprudența internă bine stabilită a instanțelor judecătorești de restituire a astfel de bunuri către foștii proprietari.

În interpretarea noțiunii de bun actual, în jurisprudența s-a mai statuat că un reclamant poate pretinde că deține un bun actual, doar dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, instanțele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În speță, în raport de principiile susmenționate, reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a cărui restituire în natură o solicită este un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 sau că poate pretinde că ar avea cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Nici legislația internă și nici convenția nu pot renaște un drept de proprietate neexercitat o perioadă îndelungată de timp, singur legiuitor român ar fi putut să o facă printr-o legislație care să împletească interesul general al societății cu drepturile fundamentale consacrate prin convenție, dar nu a făcut-o referitor la genul bunurilor în care se include și cel din litigiu.

Instanța de apel a reținută că, întrucât reclamantul nu poate pretinde că este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței în materie, în speță nu se mai impune compararea titlurilor de proprietate.

În cadrul acțiunii în revendicare reclamantul trebuie să facă în primul rând dovada dreptului său și numai apoi lipsa dreptului de proprietate al pârâtului posesor. în cazul neîndeplinirii primei condiții nu se mai impune verificarea dreptului pârâtului, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 563 C. civ. se respinge, ca nefondată.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta a declarat recurs, întemeiat, în drept, pe art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că decizia pronunțata în apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și cu încălcarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și a art. 563 C. civ.

Astfel, instanța de apel a reținut principiul potrivit căruia prin art. 1 din Protocolul 1 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se garantează de către curte dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, neexercitat o perioada îndelungata de timp.

Aplicarea acestui principiu este nelegala, întrucât prin aplicarea lui a fost încălcat caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, consacrat de art. 563 alin. (2) C. civ. potrivit căruia "Dreptul la acțiunea in revendicare este imprescriptibil cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel", text de lege care nu vine în conflict nici cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, nici cu vreo altă normă de drept internațional.

Cel de-al doilea principiu reținut de instanța de apel este acela că protecția Convenției se aplica numai cu privire la bunurile actuale, adică in privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde ca i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor. Or, instanța de apel a reținut că bunul revendicat nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, nu a intrat niciodată, legal sau ilegal în proprietatea statului, nu a fost niciodată înstrăinat printr-un act sub semnătura privată sau lege, el intrând doar în administrarea pârâților. Prin urmare, nici acest principiu nu poate fi reținut.

Al treilea principiu invocat de instanța de apel este ca se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în proprietatea statului, numai dacă cel care formulează o asemenea pretenție este titularul lor actual, calitate ce i-a fost recunoscută fie printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative adoptate de statul în cauză, sau dacă acesta are cel puțin o speranța legitima de redobândire a bunului în materialitatea lui, reamintind reclamantei ca nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului decât in măsura in care hotărârile pe care le critică se refera la bunurile sale.

Recurenta-reclamantă a arătat că este evident ca acest principiu nu are nicio legătura cu speța, întrucât nu a pretins o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu s-a adresat cu o cerere Curții Europene a Drepturilor Omului, criticând hotărârile instanțelor naționale, ci a formulat o simplă acțiune în revendicare întemeiata pe dreptul comun.

Al patrulea principiu reținut de instanța de apel este cel al aplicării in timp a Convenției, statuând că nu poate să examineze o cerere decât in măsura în care se raportează la evenimentele ce s-au produs după intrarea in vigoare a Convenției, sau după caz, după ratificarea acesteia. Prin urmare, curtea nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat in orice mod de autoritățile statale înainte de intrarea in vigoare a Convenției, decât în măsura in care statul si-a asumat o asemenea obligație concretizata cel puțin într-o speranța legitima de redobândire a bunului sau a contravalorii sale.

Recurenta-reclamantă a susținut că nici acest principiu nu poate fi reținut întrucât, prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Statul Roman a stabilit că pot fi revendicate bunurile aflate in domeniul public, potrivit dreptului comun, dându-i astfel o speranță legitimă de redobândire a bunului.

Or, chiar instanța de apel a reținut că imobilul în cauza nu a făcut obiectul unor legi speciale de reparație, prin urmare, potrivit legislației interne, mijlocul legal pentru redobândirea imobilului este acțiunea în revendicare prevăzută de art. 563 C. civ.

De asemenea, instanța de apel a mai invocat jurisprudența internă în interpretarea noțiunii de bun actual, potrivit căreia un reclamant poate pretinde ca deține un bun actual doar dacă, printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă, instanțele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar si daca au dispus in mod expres restituirea bunului.

Recurenta-reclamantă a susținut că nu se află într-o astfel de situație, întrucât bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul său, acțiunea în revendicare fiind întemeiată pe dreptul comun.

Recurenta-reclamantă a conchis că decizia instanței de apel a fost fundamentată pe jurisprudența Curții Europene și pe principiile care s-au conturat în cadrul acestei jurisprudențe, dar cu încălcarea normelor de drept, respectiv al art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, a art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 și a art. 563 C. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că deține un bun actual în sensul art. 1 Protocol 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că bunul revendicat - B. - este un bun care nu a ieșit niciodată din patrimoniul său, nu a intrat niciodată legal sau nelegal in proprietatea statului, nici înainte de anul 1989, si nici după aceasta data.

A arătat că, autoarea sa, C., a dobândit bunul prin Actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de către secția Notariat a Tribunalului Ilfov, de la vânzătorul D. Actul de vânzare-cumpărare a fost transcris în Registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. 15074 din 10.09.1945.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1720 din 27 august 1956, "clădirea fostului B." a fost transmisa din administrarea Ministerului învățământului in administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, iar prin Hotărârea nr. 90 din 28.05.1998, Consiliul General al Municipiului București a aprobat transmiterea Imobilului din administrarea Consiliului General al Municipiului București - Direcția Generala de Administrare a Fondului Imobiliar in administrarea Muzeului de Istorie și Arta al Municipiului București.

Având in vedere că, prin hotărârile menționate se transmite doar un drept de administrare, pârâții neindicând un alt titlu de proprietate și nefăcând nici dovada ca titlul reclamantei ar fi fost desființat, este evident ca imobilul a rămas pana în prezent in proprietatea sa, întrunind toate trăsăturile unui bun actual in sensul art. 1 Protocol 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că cererea sa nu se află sub incidența Hotărârii-pilot dată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, invocată de instanța de apel în cadrul expunerii principiilor aplicate, care definește noțiunea de bun actual ca fiind un bun asupra căruia s-a dispus fie printr-o hotărâre judecătoreasca, fie printr-un act translativ de proprietate, cum ar fi un apartament/clădire vândut in baza Legii nr. 112/2015.

Recurenta-reclamantă a arătat că bunul pe care îl revendică nu a ieșit niciodată din patrimoniul său, nu a intrat niciodată legal sau ilegal în proprietatea statului și nu a fost niciodată înstrăinat printr-un act sub semnătura privată sau lege, el intrând doar în administrarea pârâților.

Înscrierea acestui bun în cartea funciara pe numele pârâtului Municipiul București, nu conferă acestuia un drept de proprietate, ci asigură doar opozabilitatea față de terți.

A mai susținut că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publica oferă calea legala de a redobândi proprietatea și posesia asupra acestui bun întrucât nu face obiectul unei legi speciale de reparație, astfel că poate fi revendicat pe calea dreptului comun, acțiunea în revendicare fiind imprescriptibilă.

Recurenta-reclamantă a susținut că, fața de titlul valabil pe care îl are, a făcut dovada că deține un "bun" în sensul Convenției și că poate invoca, în favoarea sa, normele de protecție conținute de art. 1 Protocol 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publica și art. 563 C. civ.

Instanța de apel a încălcat art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică și art. 563 C. civ., aplicând principii rezultate din practica Curții Europene a Drepturilor Omului, deși trebuia sa procedeze la compararea titlurilor exhibate de parți.

Cu privire la compararea titlurilor, a arătat următoarele:

Titlul său este reprezentat de Actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de secția Notariat a Tribunalului Ilfov, transcris in Registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. x din 10.09.1945.

Pretinsul titlu al intimatelor datează din anul 1956 si este reprezentat de Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1720 din 27 august 1956, prin care "clădirea fostului B." a fost transmisă din administrarea Ministerului învățământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, pentru a fi restaurată și folosită ca sediu al Bibliotecii Centrale a Orașului București.

Prin urmare, actul exhibat de către pârât nu este unul translativ de proprietate, prin el transmițându-se doar dreptul de administrare, și nici nu provine de la o persoana care deține calitatea de proprietar, la rândul sau, în cuprinsul deciziei menționându-se că se transmite imobilul din administrarea Ministerului învățământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei.

Așadar, autorul pârâtului avea calitatea de titular al dreptului de administrare și nu de titular al dreptului de proprietate, astfel încât acesta nu putea transmite pârâtului dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar pe cel de administrare, în condițiile în care titularul unui drept de administrare stăpânește bunul cu intenția de a se considera doar titular al acestui drept, fără a se comporta ca un proprietar.

Actele in baza cărora a fost înscris in Cartea funciara dreptul de proprietate al pârâtului (Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1720 din 27.08.1956), nu reprezintă titlu de proprietate.

Prin urmare, pârâtul nu deține un titlu de proprietate asupra bunului.

Comparând titlurile exhibate de părți, se poate constata că doar reclamanta are un titlu de proprietate, în vreme ce titlul pârâților conferă doar un drept de administrare, situație în care se impune admiterea acțiunii în revendicare.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate si trimiterea spre rejudecare la instanța de apel, precum si obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele care succed.

Prin Hotărârea nr. 186 din 08.08.2008 a Consiliului General al Municipiului București, emisă în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, s-a atestat că imobilul revendicat în speță de reclamantă, B., face parte din domeniul public al Municipiului București (poziția 10501 - 1.6.2), fiind Muzeu - Monument istoric.

Potrivit Ordinului ministrului culturii și cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, și a monumentelor istorice dispărute, publicată sub forma Anexelor nr. 1 și nr. 2 în Monitorul Oficial Partea I, nr. 646 bis din 16.07.2004, B. din București, este monument istoric, fiind menționat la poziția 499; B-II-m-A-18221 a "Listei monumentelor istorice 2004 Municipiul București."

Regimul juridic al bunului revendicat de reclamantă, astfel configurat, implică soluționarea raportului juridic dedus judecății prin prisma Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice și Legii nr. 311/2003 a muzeelor și colecțiilor publice, nemaiputând avea relevanță modul în care reclamanta (al cărei acționar unic a fost statul, încă de la înființarea sa în anul 1865 și până în prezent) a încetat să aibă posesia acestuia.

Astfel, în acest context, este de reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcții și terenuri situate pe teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura și civilizația națională și universală. Potrivit art. 2 din lege, monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural național și sunt protejate prin lege iar potrivit art. 4 alin. (1) "monumentele istorice aparțin fie domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice."

Totodată, conform art. 4 alin. (2), monumentele istorice proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile; aceste monumente istorice pot fi date în administrare instituțiilor publice, pot fi concesionate, date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică sau închiriate, în condițiile legii, cu avizul Ministerului Culturii și Cultelor sau, după caz, al serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor.

Incidență în speța au totodată și prevederile art. 9 al Legii muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311/2003, care, la lit. a), statuează că "Pot face obiectul unui patrimoniu muzeal bunurile imobile de valoare excepțională, arheologică, istorică, etnografică, artistică, documentară, memorialistică, științifică și tehnică", art. 8 alin. (2) și (3) dispunând că bunurile care alcătuiesc patrimoniul muzeal pot face obiectul dreptului de proprietate publică a statului și/sau a unităților administrativ-teritoriale, iar regimul juridic al dreptului de proprietate publică și/sau privată asupra bunurilor care se află în patrimoniul muzeal este reglementat conform dispozițiilor legale în vigoare.

Or, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la care face trimitere art. 8 alin. (3) din Legea nr. 311/2003, respectiv potrivit art. 861 C. civ., bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, în acord cu prevederile art. 136 alin. (4) din Constituție, conform cărora "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile", fiind scoase din circuitul civil general și fiind totodată interzisă dobândirea acestora de către terți, prin oricare din modurile de dobândire reglementate de lege.

Astfel fiind, chiar și în ipoteza în care imobilul ar fi trecut în proprietatea statului fără titlu, având în vedere că B. este monument istoric, cu destinația de muzeu și că face parte din domeniul public al Municipiului București, cadrul legal este definit, prioritar, de prevederile din Legea nr. 422/2001 și din Legea nr. 311/2003 în raport de cele conținute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 ("Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație"), invocată de reclamantă ca temei de drept al acțiunii în revendicare.

Astfel, deși reclamantei nu-i este negat dreptul de acces injustiție pentru a revendica un bun ce face parte din domeniul public al pârâtei, triumfului acțiunii în revendicare i se opune statutul bunului de monument istoric, reglementat de legi speciale, iar în acest context nu se mai impune, așa cum solicită recurenta-reclamantă, compararea titlurilor părților și analizarea susținerilor privind existența unui bun actual.

Având în vedere aceste considerente, care substituie motivarea deciziei pronunțate de instanța de apel, înalta Curte constată că criticile recurentei-reclamante, întemeiate pe art. 488 pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite, așa încât recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei nr. 441/A din data de 12 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA I CIVILĂ

Încheiere Dosar nr. x/3/2015

Ședința publică din 14 februarie 2018

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei nr. 441/A din 12 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

La apelul nominal s-au prezentat recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. reprezentată de avocat E. și intimații-pârâți Municipiul București prin primarul general reprezentat de avocat F. și Muzeul Municipiului București reprezentat de avocat G.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul asistent face referatul cauzei și arată că prin încheierea din 6.12.2017 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei nr. 441/A din 12 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Recursul a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru de 24.006 RON, astfel cum s-a consemnat în încheierea din 6.12.2017.

Avocat E. învederează