ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3656/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanței de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată DGRFP Timișoara și Direcția Regională Vamală Timișoara și a solicitat anularea Deciziei nr. 1399/513 din 26.05.2014 emisă de DGRFP Timișoara și, pe cale de consecință, Decizia nr. 2908 din 25.02.2014 emisă de DRV Timișoara și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin actele contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de 3.271.012 RON reprezentând taxe vamale, comision și TVA și accesoriile acestora.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 345 din 9.12.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, să se admită acțiunea și să se anuleze Decizia nr. 1399 din 26.05.2014 emisă de DGRFP Timișoara și, pe cale de consecință, și Decizia nr. 295 din 25.02.2014 emisă de Direcția Regională Vamală Timișoara prin care a fost obligată la plata sumei de 3.271.012 RON reprezentând taxe vamale, comision și TVA cu accesorii, calculate în baza art. 148 din Legea nr. 141/1997.

În motivele de recurs s-a susținut că Decizia nr. 1399/513/2014 emisă de DGRFP Timișoara și procesul-verbal nr. x din 25.02.2014 privința stabilirea bazei de impozitare, valoarea vamală la importurile de flori din Olanda, Belgia și Italia, care a stat la baza acestei decizii datorită încălcării dispozițiilor art. 105 C. proc. fisc., sunt lovite de nulitate.

Au fost invocate prevederile art. 105 alin. (3) și (4) C. proc. fisc. și s-a arătat că în cauză, inițial, pe baza proceselor-verbale de control, a fost emisă decizia de regularizare a situației privind obligațiile fiscale suplimentare, respectiv Decizia nr. 30679 din 16.11.2009 și Decizia nr. 267 din 6.01.2009 emise de DRAOV Timișoara pentru suma de 3.264.104 RON, desființate prin Decizia nr. 3434/280 din 16.10.2013, Decizia nr. 20601 din 25.07.2007 emisă de DRAOV Timișoara pentru suma de 70.300 RON, desființată prin Decizia nr. 3551/328 din 30.10.2013, Decizia nr. 28470 din 24.09.2008 emisă de DRAOV Timișoara pentru suma de 153.406 RON a fost desființată prin Decizia nr. 3552 din 30.10.2013.

Ulterior, s-a încheiat p.v. de control nr. 2907 din 25.02.2014 care a stat la baza deciziei contestate în cauză.

Conform Normelor de aplicare a Codului de procedură fiscală pct. 102.4, decizia de reverificare a unei anumite perioade poate rezulta din efectuarea de control încrucișat cu contribuabilii din cadrul grupului, obținerea de la alți contribuabili a unor informații și date suplimentare referitoare la activitatea contribuabilului, solicitări ale organelor de urmărire penală, alte informații obținute în orice alt mod.

Or, procesul-verbal de control care a stat la baza emiterii deciziei contestate nu se bazează pe niciun document nou care să conducă la o altă stare de fapt față de constatările anterioare, ci se bazează pe simple prezumții și interpretări fără suport probator a culpei recurentei cu ocazia întocmirii declarațiilor vamale de import.

Acest nou proces-verbal de control reiterează constatările și concluziile din p.v. de control anterior, fără a ține seama de constatările și concluziile organelor de cercetare penală și ale instanțelor de judecată privind inexistența infracțiunii prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 care au stabilit că actele prezentate în vamă de către recurentă sunt reale și deci nu există prejudiciu în cauză.

Greșit reține prima instanță că soluțiile date de către organele de urmărire penală, în cauzele în care administratorul societății B. a fost cercetat pentru infracțiuni prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 nu au relevanță în cauză.

Recurenta susține că în toate cauzele în care B. a fost cercetat, s-au dat soluții de scoatere de sub urmărire penală, cu precizarea că neregulile de facturare a mărfurilor importate aparțin firmelor exportatoare, iar facturile prezentate în Vama Română au fost achitate de recurentă prin viramente bancare, facturile prezentate au fost scrise și semnate de exportatorii din Belgia, Olanda și Italia, au fost vizate de către autoritățile vamale din aceste țări cu date identice din declarațiile vamale de import.

În esență, prin soluțiile date în cauzele penale se statuează că facturile prezentate în vamă sunt reale, iar cele din evidențele exportatorilor cu date majorate, nu sunt reale, dar greșit s-a reținut că instanțele penale care au soluționat cauzele penale s-au pronunțat strict asupra existenței sau inexistenței elementelor constituite ale infracțiunii prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 referitor la persoana fizică B., dar administratorul societății acționează în numele societății, după regulile mandatului, iar actele administratorului sunt actele societății însăși și, în aceste condiții, actele de import prezentate în vamă, declarațiile vamale întocmite sunt ale societății.

Soluția primei instanțe contravine practicii CJUE privind responsabilitatea agentului economic pentru eventualele fraude comise în amonte de un alt agent economic furnizor al unor facturi fiscale.

A fost invocată de către reclamantă practica CJUE în cauzele C-80/11 și C-142/11 și că autoritatea fiscală poate refuza deducerea TVA în cazul unor nereguli la emiterea facturii furnizorului doar dacă autoritatea fiscală, având în vedere elementele obiective, face dovada că persoana impozabilă știa sau trebuia să știe că operațiunea invocată pentru justificarea dreptului de deducere, este implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul menționat.

În cauza de față, intimatele, susținând că facturile din evidențele furnizorului de flori sunt valabile, nu aduc niciun fel de elemente obiective în susținerea acestei ipoteze și nicio altă probă, iar instanța de fond a împărtășit punctul de vedere al intimatelor fără a invoca și un suport probator și fără a justifica înlăturarea ca probe a facturilor prezentate de recurentă în Vama Română.

Recurenta a apreciat că eventuala fraudă s-a comis în evidențele furnizorilor, fără a se face dovada că ar fi cunoscut sau au putut fi cunoscute aceste fraude și că aceasta rezultă din situația celor 18 importuri pentru care furnizorul, la solicitarea autorității vamale competente, și-a recunoscut culpa de a fi menționat pe documentele de livrare ca "marfa de origine", deși acest fapt nu corespunde adevărului.

Prima instanță a interpretat greșit probatoriul administrat în cauză în faza administrativ fiscală și a concluzionat greșit că facturile din evidențele furnizorilor sunt reale.

În cauză, organele de inspecție fiscală s-au limitat a obține informații de la autoritățile vamale din Belgia, Olanda și Italia, deși aceste informații nu sunt probe în sensul dispozițiilor art. 49 C. proc. fisc. și nici nu se coroborează cu nicio altă probă a cauzei.

Atât facturile din evidențele furnizorilor, cât și cele prezentate de recurentă în vamă au fost întocmite de către furnizori, semnate și ștampilate de aceștia și vizate de organele vamale străine, în majoritatea cazurilor din facturile prezentate corespund datelor din CMR, avize de însoțire a mărfii, declarațiile de conformitate și au fost achitate prin deconturi bancare.

Prețurile din aceste facturi corespundeau prețurilor medii de import practicate de alți agenți economici verificați de organele vamale și, sub aspect cantitativ, mărfurile importate au fost verificate de către organele vamale din România fără a se constata diferența în plus cu ocazia acordării liberului în vamă.

Din moment ce organele de cercetare penală au stabilit ca facturile prezentate în vamă sunt reale, concluzia primei instanțe ca facturile din evidențele furnizorilor sunt reale apare fără suport probator, iar dovada că facturile furnizorului sunt reale trebuia să fie făcută de către organele fiscale, pentru a discuta de starea de fapt reală, ceea ce nu s-a făcut.

Greșit a reținut prima instanță întreruperea cursului prescripției în condițiile art. 16 lit. c) din Legea nr. 167/1958 (art. 133 lit. a) C. proc. fisc.).

Fiind invocate prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. fisc. și pct. 80.1.1 din Normele metodologice, recurenta a arătat că există o interdependență între titlul executoriu și începerea cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită și respectiv întreruperea cursului prescripției.

În situația în care titlul executoriu este desființat, astfel cum este cazul Deciziilor nr. 3434/2013, nr. 3551/2013 și nr. 3552/2013 care au desființat cu efect retroactiv deciziile emise în perioada 2007, 2008, 2009, evident este desființat și efectul întreruptiv al prescripției invocat de instanța de fond.

Conform art. 141 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 din Codul vamal, datoria vamală ia naștere la data înregistrării declarației vamale la autoritatea vamală și pentru că înregistrarea datoriei vamale și respectiv declararea liberului în vamă a avut loc în perioada 2004-2006, apare evident că a survenit prescripția executării silite, deoarece în baza art. 161 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 autoritatea vamală avea dreptul de a efectua controlul vamal ulterior în termen de 5 ani de la data acordării liberului în vamă și, de aceea, s-a invocat excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită.

Problema valabilității facturilor fiscale prezente de recurentă în vama română a fost tranșată definitiv prin procesele penale în care a fost implicat administratorul cercetat pentru infracțiunea prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997.

În conformitate cu dispozițiile art. 430 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se soluționează sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident de la pronunțarea autorității de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Or, instanțele penale sesizate de intimate s-au pronunțat asupra valabilității facturilor fiscale prezentate în vama română, astfel că nu există vreun motiv probatoriu sau prevedere legală care să asigure prevalența informațiilor furnizate de către autoritățile vamale din țara furnizorului, în raport de documentele existente în vama română și în evidențele importatorului.

Intimata DGRFP Timișoara a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului care a fost comunicat astfel cum s-a dispus prin încheierea din 9.12.2015.

Prin încheierea din 1.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și s-a fixat termen pentru judecata recursului, cu citarea părților.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu acțiunea în anulare a deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 2905 din 25.02.2014 emisă de Direcția Regională Vamală Timișoara pentru suma de 3.271.012 RON reprezentând TVA, taxe vamale, comision și dobânzi, majorări de întârziere și penalități aferente și a Deciziei nr. 1399/513 din 26.05.2014 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și a Deciziei nr. 2908 din 25.02.2014 emisă de DRV Timișoara, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin actele contestate s-a reținut că S.C. A. S.R.L., prin administrator B., în cadrul importurilor de flori și alte plante ornamentale din Belgia, Olanda și Italia a folosit în vamă facturi false, în sensul că în aceste facturi, prețurile plantelor erau mai mici decât cele din evidențele exportatorului, facturi pe care există mențiunea - marfă de origine -, iar în evidențele exportatorului nu există o astfel de mențiune.

În aceste condiții, reclamanta S.C. A. S.R.L. ar fi beneficiat de regim vamal preferențial cu ocazia importurilor, iar suma de 3.271.012 RON e stabilită ca fiind datorată bugetului de stat.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei reținând că, în urma suspiciunilor privind valoarea în vamă declarată de S.C. A. S.R.L., autoritatea vamală din România a solicitat autorităților vamale din țările furnizoare, respectiv Olanda, Belgia și Italia, verificarea facturilor emise de firmele exportatoare, în conformitate cu dispozițiile privind asistența mutuală internațională.

Motivele care au determinat suspiciunea organelor vamale au avut la bază verificarea declarațiilor vamale de import, a documentelor de însoțire, a datelor existente în evidența contabilă a petentei, precum și compararea prețurilor de achiziție a mărfurilor cu descrierea "Flori și alte plante ornamentale" importate de S.C. A. S.R.L. cu cele aflate în baza de date pe suport informatic, existențe la nivel național, respectiv cu prețurile practicate de alte societăți comerciale la importul de marfă identică provenită de la furnizori din aceleași țări.

Reclamanta, a arătat instanța de fond, nu a făcut dovada că documentele prezentate în vamă de exportatori cu privire la același operațiuni vamale, nu sunt conforme cu realitatea.

Criticile recurentei sunt nefondate.

Prima critică din recurs a vizat nulitatea Deciziei nr. 1399/513 din 26.05.2014 emisă de DGRFP Timișoara și a procesului-verbal de control nr. x/25.02.2014 pentru că au fost încălcate prevederile art. 105 C. proc. fisc.

Potrivit art. 105 alin. (3) și (4) C. proc. fisc., în forma în vigoare la data întocmirii primelor acte fiscale:

"(3) Inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepție, conducătorul inspecției fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecției fiscale și până la data împlinirii termenului de prescripție, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influențează rezultatele acestora.

(4) În situația în care din instrumentarea cauzelor penale de către organele competente nu rezultă existența prejudiciului, reverificarea dispusă în temeiul alin. (3) nu este urmată de emiterea deciziei de impunere."

Din probele depuse la dosar și astfel cum și părțile recunosc, inițial, în baza proceselor-verbale de control, au fost emise de organele fiscale decizii de regularizare a situației privind obligațiile fiscale suplimentare, respectiv Decizia nr. 30679 din 11.11.2007 și Decizia nr. 267 din 6.01.2009, emise de DRAOV Timișoara pentru suma de 3.264.104 RON, ce au fost desființate prin Decizia nr. 3431/280 din 16.10.2013, Decizia nr. 20601 din 25.07.2007, emise de DRAOV Timișoara pentru suma de 70.300 RON, desființată prin Decizia nr. 3551 din 30.10.2013 și Decizia nr. 28470 din 24.09.2009 emisă de DRAOV Timișoara pentru suma de 153.406 RON, desființată prin Decizia nr. 3552 din 30.10.2013.

După desființarea acestora s-a întocmit procesul-verbal de control nr. x/2014.

Recurenta susține că sesizarea organelor de urmărire penală și soluțiile date de către aceste organe nu ar putea constitui împrejurări noi, în sensul Codului de procedură fiscală, care să justifice reverificarea aceleiași perioade, însă aceste susțineri nu pot fi reținute.

Așa cum chiar recurenta a arătat, în condițiile în care au fost sesizate organele de urmărire penală pentru constatarea sau nu a existenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 178 din Legea nr. 141/1997, se impune să se determine situația de fapt reală pentru că celelalte decizii pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal datau din anii 2007, 2009.

Practic nu s-a procedat la o nouă reverificare, așa cum susține recurenta, ci, soluționând plângerea administrativă prin Deciziile nr. 3434 din 16.10.2013, nr. 3551 din 30.10.2013 și nr. 3552 din 30.10.2013, au fost desființate primele decizii privind regularizarea și s-a dispus un nou control pentru determinarea situației de fapt reale.

De aceea, nu se impune analiza incidenței în cauză a dispozițiilor art. 105 alin. (3) și (4) C. proc. fisc., pentru că nu a fost, în speță, dispusă o nouă reverificare, ci s-a procedat la reluarea controlului ca urmare a desființării primelor decizii, control ce a vizat aceeași perioadă și aceleași operații vamale, dar care au fost conexate.

A doua critică vizează susținerile instanței de fond referitoare la lipsa relevantă în cauză a soluțiilor date de către organele de urmărire penală în cauzele în care administratorului B. a fost cercetat pentru infracțiunea prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997.

Așa cum rezultă din actele depuse, prin Rezoluția din 24.02.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad s-a dispus, în baza art. 249, art. 10 lit. d) și art. 11 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, scoaterea de sub urmărirea penală a numitului B. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 178 din Legea nr. 141/1997, cu motivarea că diferența dintre facturile care au ajuns în România și cele care au fost evidențiate în contabilitatea firmei din Olanda a fost urmare a unor nereguli la această din urmă firmă.

Prin Rezoluția din 8.06.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului B. pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni, în baza acelorași prevederi și s-a arătat că nu s-a putut stabili mai presus de orice dubiu, că învinuitul a avut cunoștință de conținutul facturilor fiscale eliberate de societatea comercială din Italia.

În baza art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. civ., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul B. pentru săvârșirea infracțiunii de folosire de acte falsificate prevăzută de art. 274 din Legea nr. 89/2006, prin Rezoluția din 30.12.2009 și s-a precizat că soluția a fost adoptată pentru că nu au fost cunoscute de către făptuitor împrejurări nereale atestate pe facturi de firma olandeză "C.".

Din toate aceste rezoluții rezultă că scoaterea de sub urmărire penală sau neînceperea urmăririi penale s-a dispus pentru că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul hotărârii subiective.

Or, în condițiile în care organele de urmărire penală nu au stabilit că nu există o faptă săvârșită de învinuit sau făptuitor, ci că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii subiective, în mod corect organele fiscale au procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina societății.

Este adevărat că potrivit Codului procedura penală, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea cu privire la existenței faptei, a persoanei care săvârșit-o și a vinovăției acesteia, dar soluția de scoatere de sub urmărire penală s-a dispus pentru să fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, dar aceasta nu înseamnă că nu puteau exista încălcări ale legislației fiscale care să ducă la stabilirea de obligații fiscale în sarcina recurentei, iar, în speță, nu se poate vorbi de incidența dispozițiilor Codului de procedura penală, pentru că prin rezoluția Parchetului nu s-a stabilit cu nu a fost săvârșită o faptă penală, ci s-a spus că fapta există, dar nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Mai mult, CJUE, în jurisprudența sa, chiar dacă se referă la TVA, principiul este aplicabil în materie fiscală în general, a precizat că:

"chiar dacă o normă de drept național ar califica frauda fiscală drept infracțiune penală, nu rezultă că o astfel de normă s-ar opune ca instanța investită să aprecieze legalitatea unei decizii de rectificare prin care se contestă deducerea TVA aferentă de o persoană impozabilă să se poată întemeia pe elemente obiective prezentate de administrația fiscală pentru a stabili existența unei fraude" (C-18/13, paragraf 38).

De aceea, chiar dacă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea unei fapte a administratorului societății reclamante, instanța de contencios administrativ poate analiza legalitatea actelor fiscale prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare reprezentând taxe vamale, TVA și alte obligații.

A treia critică a vizat încălcarea de către instanța de fond a practicii CJUE privind responsabilitatea agentului economic pentru eventualele fraude comise în amonte de un alt agent economic furnizor al unor facturi fiscale.

Într-adevăr, CJUE, în cauzele conexate C-80/11 și C-142/11, a stabilit că:

"Art. 167, art. 168 lit. (a), art. 178 lit. (a), art. 220 pct. 1 și art. 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i‑au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârșit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într‑o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații" și că " Art. 167, art. 168 lit. (a), art. 178 lit. (a) și art. 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s‑a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat".

Însă, în speță, nu este aplicabilă hotărârea CJUE, deoarece organele fiscale nu au refuzat dreptul de deducere a TVA pentru reclamantă, ci, ca urmarea unui control ulterior efectuat conform prevederilor Codului vamal, a stabilit valoarea taxelor vamale, a comisionului și a TVA aferentă importurilor efectuate.

Referitor la criticile aduse hotărârii instanței de fond care ar fi interpretat greșit probatoriul administrat, se constată că acestea sunt nefondate.

Mai întâi, se poate observa că recurenta a reluat aceleași critici ca și în acțiunea formulată și nu a prezentat argumente raportat la referirile instanței de fond la prevederile Codului vamal și a actelor subsecvente incidente în cauză, la cele ale Regulamentului Comisiei nr. 515/1997 privind asistența reciprocă între autoritățile administrative ale statelor membre și cooperarea dintre acestea din urmă și Comisie în vederea asigurării aplicării corecte a legislației din domeniul vamal și agricol.

Potrivit art. 77 din Codul vamal al României - Legea nr. 141/1997, procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul privind aplicarea art. VII al Acordului general pentru tarife și comerț încheiat la Geneva, ratificat prin Legea nr. 133/1994, iar art. 17 din Acordul privind evaluarea mărfurilor în vamă recunoaște că pentru aplicarea Acordului GATT, administrațiile vamale ar putea avea nevoie să se informeze în ceea ce privește exactitatea sau adevărul oricărei afirmații, documente sau declarații prezentate în scopul stabilirii valorii în vamă.

Regulamentul Comisiei (CE 515/1997) privind asistența reciprocă către autoritățile administrative ale statelor membre și cooperarea dintre acestea din urmă și Comisie în vederea asigurării aplicării corecte a legislației din domeniul vamal și agricol, în art. 12, prevede că rezultatele, certificatele, informațiile documentele, copiile legalizate și toate informațiile ce sunt obținute de personalul autorității solicitate și comunicate autorității solicitante pe parcursul asistenței prevăzută în art. 4-11, pot fi invocate ca dovezi de către organele competente ale statelor membre ale autorității solicitante, iar prin art. 60 din Ordinul ANAF nr. 7521/2006 de aplicare a Normelor metodologice privind realizarea supravegherii și controlului vamal ulterior s-a prevăzut că documentele obținute în baza acordurilor sau convențiilor internaționale trimise de administrațiile vamale ale altor state sau cele obținute în baza recomandării Consiliului de Cooperare Vamală din cadrul Organizației Mondiale a Vămilor, pot constitui mijloace de probă pentru determinarea stării de fapt.

În baza tuturor acestor prevederi, Autoritatea Națională a Vămilor din România a solicitat date despre evidențele firmelor exportatoare din Olanda, Belgia și Italia și s-au făcut o serie de constatări.

Astfel, reclamanta a importat "Flori și alte plante ornamentale" în perioada 2003-2004 din Olanda, iar pentru 18 operațiuni de import a solicitat și a obținut regimul tarifar preferențial - taxe vamale reduse și scutire de la plata comisionului vamal aferent originii comunitare a bunurilor importate, fiind prezentată declarația pe factură, ca dovadă a originii preferențiale a mărfii.

Însă, din documentele transmise de autoritățile vamale din Olanda rezultă că, atât în evidența biroului vamal de export, cât și în evidența exportatorului furnizor rezultă că pe facturile de export nu este menționată dovada de origine.

Pentru operațiunile de export din Belgia și Italia rezultă, tot din documentele transmise de autoritățile vamale din aceste țări, că prețul de vânzare al mărfii la export a fost mai mare decât cel declarat de reclamantă la import (pentru exportul din Belgia) sau că există neconcordanță între valorile facturate/declarate în vamă și cele prezentate de către importator, respectiv cu privire la cantitatea de flori achiziționată, prețul per bucată și, deci, valoarea mărfurilor.

Ca urmare a acestor solicitări de informații s-a constatat că documentele prezentate la birourile vamale de export sunt identice cu cele prezentate și existente în contabilitatea firmelor exportatoare diferențele constatându-se numai față de facturile prezentate de importator în fața autorităților vamale române.

Controlul ulterior, în cazul operațiunilor vamale se efectuează tocmai pentru a se verifica concordanța între documentele vamale de export, documentele contabile ale exportatorului, declarațiile vamale de import și documentele contabile ale importatorului.

În speță, s-a constatat că există diferență și, în mod corect, organele fiscale au procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare.

Așa cum s-a arătat anterior, informațiile furnizate de autoritățile vamale din celelalte state constituie probe pentru a se determina starea de fapt, astfel că nu se poate susține că organele fiscale nu au făcut dovada că facturile furnizorului nu ar fi reale, așa cum susține recurenta.

Mai mult, față de cele susținute de instanța de fond, în raport de cele consemnate în actele fiscale, recurenta nu a putut demonstra că cele transmise de autoritățile vamale din Olanda, Belgia și Italia nu ar fi reale.

Organele de urmările penală au dispus soluția de scoatere de sub urmărire penală sau neînceperea urmăririi penale pentru că s-a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru că lipsește latura subiectivă, dar nu pentru că au considerat că facturile prezentate de recurentă ar fi reale.

În privința greșitei soluții a instanței de fond dată întreruperii cursului prescripției, se constată că sunt nefondate criticile recurentei, deoarece în speță, cursul prescripției a fost întrerupt.

Chiar dacă deciziile pentru regularizarea situației au fost întocmite în anii 2007, 2008 și 2009, contestațiile formulate împotriva acestora au fost suspendate în baza art. 214 C. proc. fisc., până la soluționarea laturii penale în condițiile plângerii penale formulate împotriva administratorului B.

După emiterea rezoluțiilor de către Parchet și soluționarea plângerilor formulate de către instanța de judecată a fost reluată procedura administrativă și, după desființarea inițială a deciziilor, a fost întocmită decizia privind regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal contestate în prezenta cauză la 25.02.2014.

Conform art. 92 alin. (1) C. proc. fisc., termenele prevăzute de art. 91 se întrerup și se suspendă în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea și suspendarea termenului de prescripție a dreptului de acțiune potrivit dreptului comun.

Conform art. 2541 alin. (6) Noul C. civ., referitor la întreruperea prescripției extinctive:

"în cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit Art. 2537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripția a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanței penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea".

Față de aceste dispoziții se constată că decizia din 2014 a fost emisă în termenul de prescripție și nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Apreciind că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea prevederilor legale și, de aceea, în baza art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 345 din 09 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2016.