ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7690/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 24 martie 2011, petentul H.D.C. a solicitat Tribunalului Vrancea recunoașterea certificatului de divorț care atestă desfacerea căsătoriei, încheiată la data de 04 iunie 1990 între el și L.G.P., prin sentința definitivă din 25 martie 2001 a Curții Superioare Camera Familiei, districtul Longueuil, Provincia Quebec, Canada, înregistrată sub nr. 505-12-022466-000. În motivarea acțiunii, întemeiată pe prevederile art. 165 din Legea nr. 105/1992, reclamantul a arătat că fosta sa soție a solicitat divorțul și că el este de acord cu hotărârea pronunțată, care a și produs efecte juridice în România, prin sentința civilă 10.945 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București fiind obligat la plata pensiei de întreținere pentru fiul său.

Prin sentința civilă nr. 296 din 07 aprilie 2011, Tribunalului Vrancea a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că întrucât în speță este vorba despre o hotărâre referitoare la alt proces decât cele la care face referire art. 166 din Legea nr. 105/1992, instanța este datoare să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 167 din aceeași lege pentru a se putea stabili dacă hotărârea poate fi recunoscută în România, statul de cetățenie al părților. Astfel, hotărârea a cărei recunoaștere se solicită trebuie să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, sens în care aceasta trebuie să poarte apostila conform Convenției privind suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 05 octombrie 1961 și la care România a aderat prin Legea nr. 121/2005, în cazul în care și Canada, statul în care a fost pronunțată această hotărâre, ar fi aderat la această convenție.

Constatând că statul care a pronunțat hotărârea a cărei recunoaște se solicită, respectiv Canada nu a semnat Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, tribunalul a reținut că se impune ca toate actele oficiale emise de acest stat și prezentate instanței române pentru recunoaștere să fie supralegalizate (certificatul de divorț, hotărârea de divorț), această procedură a supralegalizării fiind diferită de simpla certificare a conformității cu originalul (actele de la dosar cuprinzând această certificare), Cu privire la susținerea reclamantului în sensul că în cuprinsul sentinței civile 10945 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București se fac referiri la hotărârea din 15 martie 2001 a Curții Superioare a Camerei de familie Provincia Quebec, ceea ce reprezintă o recunoaștere implicită a existenței acestei hotărâri, tribunalul a reținut că, deși această susținere corespunde realității ea este lipsită de relevanță în condițiile în care în cuprinsul sentinței nu se face nicio analiză a îndeplinirii condițiilor de recunoaștere a hotărârii de divorț, nici pe cale directă și nici pe cale incidentală, ceea ce ar fi făcut inutilă și lipsită de interes prezenta acțiune, ca urmare a existenței autorității lucrului judecat.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat apel. Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 144/A din 6 iulie 2011 a menținut sentința tribunalului prin respingerea apelului ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită în cauza nu face parte din categoria celor la care se referă art. 166 din Legea nr. 105/1992, astfel că în mod corect tribunalul a apreciat că pentru a fi primită cererea dedusă judecății, este necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 167 din același act normativ. Constatând ca și tribunalul că statul care a pronunțat hotărârea, respectiv Canada nu a semnat Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, instanța de apel a reținut că toate actele oficiale emise de acest stat și prezentate instanței române pentru recunoaștere, trebuie să fie supralegalizate.

Și în faza de apel reclamantul a susținut că ar fi încercat să supralegalizeze actele, transmițându-le Ministerului Afacerilor Externe Canadian care, însă, i le-a restituit în aceeași formă. Sub acest aspect instanța de apel a reținut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă a demersurilor întreprinse nici înainte de introducerea acțiunii și nici chiar după pronunțarea hotărârii în primă instanță.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că este lipsită de relevanță împrejurarea că în cuprinsul sentinței civile nr. 10945 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care reclamantul a fost obligat la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului rezultat din căsătoria sa cu pârâta se fac referiri la hotărârea din 15 martie 2001 a Curții Superioare a Camerei de familie Provincia Quebec, „recunoașterea implicită" a existenței acestei hotărâri a instanțelor canadiene de către o instanță românească nefiind prevăzută de legiuitor ca o premisă, un argument sau o condiție suficientă prin ea însăși pentru a justifica recunoașterea oficială a unei hotărâri străine.

Procedura recunoașterii hotărârilor străine este expres prevăzută de lege, condițiile care trebuie îndeplinite în acest sens fiind obligatorii. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamantul a declarat recurs. În esență, recurentul reclamant în motivarea recursului, reiterează criticile din apel, susținând că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel a reținut greșit că sentința din 25 martie 2001 a Curții Superioare Camera Familiei, districtul Longueuil, Provincia Quebec, Canada trebuia supralegalizată fără să țină cont de faptul că el a înaintat toate actele Ministerului Afacerilor Externe Canadian, acte care i-au fost restituite fără ca procedura supralegalizării să fie finalizată.

Mai susține că întrucât în cuprinsul sentinței civile nr. 10.945 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care a fost obligat la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului rezultat din căsătorie, se face referire la hotărârea a cărei recunoaștere o solicită, există o recunoaștere pe cale incidentală a hotărârii instanțelor canadiene astfel că nu se mai impune supralegalizarea acesteia pentru recunoașterea ei pe teritoriul României. Mai mult, arată că prin sentința civilă nr. 5717, pronunțată în Dosarul nr. 29047300/2010, Judecătoria sectorului 2 recunoaște că schimbările de nume urmare a divorțului sunt legale, nefiind necesară supralegalizarea actelor.

Recursul este nefondat pentru considerentele care urmează: Pentru recunoașterea efectelor unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un alt stat decât România este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții de formă și de fond, condiții deduse din interpretarea prevederilor Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Astfel, potrivit art. 167 din Legea nr. 105/1992, hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată; instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul; există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

În afară de condițiile impuse de art. 167 din Legea nr. 105/1992, prin art. 162 alin. (1) din aceeași lege s-a prevăzut, ca o condiție de formă necesară pentru recunoașterea efectelor actului, și condiția supralegaiizării actului.

Acest text stabilește că "actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în fața instanțelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică și în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor și sigiliului". Scutirea de supralegalizare este permisă doar în condițiile prevăzute de Convenția de la Haga din 05 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerințelor supralegaiizării actelor oficiale străine, caz în care singura formalitate necesară pentru atestarea vericității semnăturii, calității în care a acționat semnatarul actului, elementele sigiliului și a ștampilei de pe act, fiind aplicarea apostilei, astfel cum este aceasta este definită în art. 4 din Ordonanța nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenție.

Aplicarea Convenției este posibilă doar dacă atât România, cât și statul care a pronunțat hotărârea au aderat la aceasta. În speță, hotărârea a cărei recunoaștere se solicită a fost pronunțată în Canada, or, această țară nu se regăsește pe lista statelor semnatare ale Convenției de la Haga din 5 octombrie 1951 și nici nu face parte dintre statele cu care România a încheiat tratate sau convenții bilaterale de asistență juridică în materie civilă care prevăd scutirea de supralegalizare. În aceste condiții, în mod corect atât tribunalul cât și instanța de apel au reținut că actele oficiale emise de acest stat și prezentate instanței române pentru recunoaștere trebuie să fie supralegalizate, conform art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992.

Susținerea recurentului în sensul că actele transmise Ministerului Afacerilor Externe Canadian pentru supralegalizare i-au fost restituite în aceeași formă nu are nici o relevanță, atât timp cât în cauză nu este îndeplinită condiția obligatorie a supralegalizării. Pe de altă parte, așa cum în mod corect au reținut și instanțele de fond, este lipsit de relevanță că în cuprinsul sentinței civile nr. 10945 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București se fac referiri la hotărârea din 15 martie 2001 a Curții Superioare a Camerei de familie Provincia Quebec, recunoașterea efectelor unei hotărâri judecătorești pronunțate în Canada pe teritoriul României fiind posibilă numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 105/1992, independent de împrejurarea că o instanță din România a înțeles să valorifice efectele respectivei hotărâri.

Această împrejurare putea fi analizată exclusiv în cadrul controlului de legalitate al hotărârii pronunțate în România și nu exonerează partea interesată de dovedirea întrunirii condițiilor de fond și de formă necesare recunoașterii hotărârii străine. În raport de considerentele prezentate, Înalta Curte constată că instanța de apel, confirmând sentința tribunalului în care s-a reținut că că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru recunoașterea hotărârii instanței canadiene de divorț, cu referire la supralegalizarea acesteia, a pronunțat o decizie legală. În consecință, Înalta Curte, constatând că recursul declarat în cauză este nefondat, îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de petentul H.D.C. împotriva deciziei nr. 144/A din 6 iulie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2012.