ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 124/F din data de 30 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2014, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 386 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului A., din două infracțiuni de fals în declarații, prev. de art. 326 C. pen. și două infracțiuni de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în o infracțiune de fals în declarații în formă continuată, prev. de art. 292 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. și o infracțiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

În temeiul art. 292 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. și cu referire la art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații în formă continuată.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen. și cu referire la art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 65 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcțiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți comerciale pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 33 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele susmenționate, dispunându-se ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare și pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcțiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți comerciale, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei rezultante.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 998 - 999 C. civ. anterior s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, dispunându-se obligarea inculpatului la plata sumei de 2.313.439 RON, împreună cu obligațiile fiscale și accesorii aferente, calculate de la data la care obligația de plată a devenit scadentă și până la data acoperirii integrale a prejudiciului, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 404 alin. (4) rap. la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus anularea următoarelor înscrisuri:

"Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV16", "Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV17", "Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV12".

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2015 s-a instituit măsura sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului.

Totodată, s-a dispus comunicarea hotărârii către Oficiul Național al Registrului Comerțului, la data rămânerii definitive a acesteia.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu al inculpatului, în cuantum de 260 RON, a fost lăsat în sarcina statului, urmând a se suporta din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni de fals în declarații, prev. de art. 326 C. pen. și a două infracțiuni de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În fapt, în sarcina inculpatului s-a reținut că:

Prin înregistrarea în contabilitatea societății pe care o administra, abia în luna decembrie 2006, la capitolul "cheltuieli", a facturii fictive nr. x/01.02.2006 vizând suma de 1.022.390 USD, cu titlu de contravaloare a serviciului anterior menționat, numita F. a diminuat suma impozabilă și, în consecință, impozitul pe profit datorat bugetului de stat, cu suma de 488.114 RON.

Inculpatul A. a ajutat-o astfel pe F. să săvârșească infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, prin aceea că nu a prestat în realitate serviciile de consultanță la care s-a angajat prin contract, intitulate "Analiză în vederea pregătirii strategiei de identificare și curtare a clienților pentru încheierea de contracte de asigurare de viață și alte tipuri de asigurări".

Prin înregistrarea în contabilitatea societății pe care o administra, la capitolul "cheltuieli", abia în luna decembrie 2006, a facturilor fictive nr. x/15.02.2006, în sumă de 1.511.930 USD, și nr. x/15.02.2006, vizând suma de 2.338.186 USD, cu titlu de contravaloare a serviciului anterior menționat, numitul H. a diminuat suma impozabilă și, implicit, impozitul pe profit datorat bugetului de stat, aferent anului 2005, cu suma de 1.825.325 RON.

În acest fel, inculpatul A. l-a ajutat pe H. să săvârșească infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, prin aceea că nu a prestat în realitate serviciile de consultanță la care s-a angajat prin cele două contracte, intitulate "Analiză în vederea pregătirii strategiei de identificare și curtare a clienților pentru încheierea de contracte de asigurare de viață și alte tipuri de asigurări".

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, sub nr. x/2/2014.

Prin încheierea din 18.06.2014, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății în cauza privind pe inculpatul A.

Prin cererea transmisă la dosarul cauzei la data de 19 ianuarie 2015, Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 2.313.439 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, calculate de la data la care obligația de plată a devenit scadentă și până la data executării integrale a prejudiciului.

Starea de fapt a fost expusă pe larg în actul de sesizare.

În urma analizei probelor administrate în cauză - enumerate exhausiv - prima instanță a reținut vinovăția inculpaților și a dispus condamnarea acestora conform celor arătate mai sus.

Împotriva hotărârii instanței de fond au formulat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul A. care au criticat soluția primei instanțe pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Ministerul Public a invocat, în esență, următoarele:

a) omisiunea aplicării dispozițiilor art. 404 alin. (4) raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. cu privire la cele trei contracte de consultanță semnate de inculpat și facturile fiscale emise în baza acestora;

S-a susținut, în acest sens că, raportat la acuzația de complicitate la evaziune fiscală adusă inculpatului, la caracterul fictiv al celor trei contracte de consultanță încheiate de acesta și al facturilor fiscale emise în baza lor, caracter stabilit cu autoritate de lucru judecat în dosarul în care au fost condamnați definitiv autorii infracțiunilor de evaziune fiscală (F. și H.), se impune ca în cauza pendinte să se facă aplicarea dispozițiilor art. 404 C. proc. pen. cu privire la documentele anterior menționate.

S-a arătat că neanularea celor trei contracte și a facturilor aferente în cauza în care au fost condamnați autorii infracțiunilor de evaziune fiscală nu reprezintă un impediment pentru desființarea acestora în prezenta cauză, având în vedere că inculpatul este complice la evaziune fiscală și că documentele menționate sunt false.

b) greșita reținere în favoarea inculpatului a circumstanțelor atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (2) C. pen. din 1969;

Critica a fost argumentată pe aspectul că, raportat la gradul de pericol social concret al faptelor comise, urmările lor, ansamblul împrejurărilor în care au fost săvârșite, precum și persoana inculpatului, faptul nedobândirii de către acesta a vreunui folos material în urma activității infracționale desfășurate în calitate de complice, rolul său așa-zis secundar în planul activităților evazioniste decurgând din faptul că nu a fost inițiatorul planului infracțional, precum și împrejurarea că nu s-a folosit de calitatea de secretar de stat pentru a obține vreun avantaj pentru cele două societăți al căror administrator era, nu pot fi valorificate în cauză ca circumstanțe atenuante judiciare.

Aceasta deoarece, în situația în care inculpatul ar fi obținut un folos patrimonial din activitatea de evaziune fiscală și/sau s-ar fi folosit de calitatea de secretar de stat pentru a obține un avantaj pentru cele două societăți comerciale, aceste împrejurări ar fi fost de natură să-i agraveze răspunderea penală, ipotezele contrare neavând însă aptitudinea de a o atenua.

Apelantul-inculpat A. a solicitat, în esență, următoarele:

a) în principal, achitarea sa pentru infracțiunile care fac obiectul judecății, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., întrucât nu au fost săvârșite cu vinovăția prevăzută de lege, cu consecința firească, în latură civilă, a respingerii acțiunii civile formulate de ANAF;

În acest sens, cu privire la infracțiunea de fals în declarații, s-a arătat că, la momentul completării celor două declarații de interese, inculpatul nu cunoștea faptul că era în continuare administratorul celor două societăți comerciale, întrucât, pe de o parte, una dintre firme era inactivă, iar ambele se aflau în curs de dizolvare, neavând activitate; pe de altă parte, inculpatul cesionase anterior părțile sociale pe care le deținea la SC B. SRL

S-a mai susținut că declarațiile de interese în care inculpatul a omis, din culpă, să-și declare calitatea de administrator în cele două firme, nu au servit vreunui scop și nu au condus la producerea unor consecințe juridice pentru acesta sau pentru altul, nefiind, prin urmare, îndeplinită condiția privind săvârșirea faptei cu intenție directă, calificată prin scop.

Referitor la infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, s-a susținut că inculpatul, care nu a fost inițiatorul celor trei contracte de consultanță, nu a cunoscut, la momentul încheierii acestora, scopul lor real. Practic, inculpatul a cunoscut doar faptul că cele trei contacte vor fi încheiate în calitatea sa de reprezentant al D., desemnat de I., în vederea derulării unei afaceri cu o valoare de sute de milioane de euro, prețul fiind raportat la cifra de afaceri scontată în urma executării obiectului convențiilor.

S-a mai arătat că inculpatul știa că obiectul contractelor nu se rezuma la întocmirea celor trei studii, ci presupunea o prestație complexă, cu executare succesivă, motiv pentru care prețul stabilit nu poate fi catalogat ca fiind exagerat. Acest preț al efectuării studiilor a fost de 5.000 dolari, depunerea acestora la societățile beneficiare neconstituind o executare a contractelor în integralitatea lor.

Analizele, în varianta remisă societăților beneficiare, nu au conținutul celor pe care le-a întocmit inculpatul împreună cu grupul de studiu, astfel că acestuia nu i se poate imputa copierea, în cuprinsul acestora, a unui studiu al C.S.P., I. fiind persoana care a gestionat variantele finale ale documentelor în discuție.

S-a susținut și că inculpatul nu a semnat facturile emise în baza celor trei contracte de consultanță, aspect confirmat de concluziile expertizei grafoscopice efectuate în cauză. Actele financiar-contabile au fost întocmite și semnate de către I., singura persoană interesată să încheie contracte bilaterale între D. și SC E. SRL, respectiv, SC G. SA.

În consecință, în condițiile în care nu a cunoscut scopul real pentru care au fost încheiate contractele de consultanță și nu a semnat facturile care constituie obiectul infracțiunii de evaziune fiscală săvârșită de autorii F. și H., activitatea inculpatului constând exclusiv în întocmirea și semnarea celor trei convenții și a studiilor realizate în baza acestora, nu constituie acte de ajutor la săvârșirea infracțiunii susmenționate, lipsind, prin urmare, atât latura subiectivă, cât și elementul material al complicității la evaziune fiscală.

În plus, în cadrul procesului penal nu s-a făcut dovada că inculpatul ar fi avut vreun interes în acordarea unui sprijin autorilor infracțiunii de evaziune fiscală, neobținând vreun beneficiu din activitatea desfășurată.

b) în subsidiar, apelantul-inculpat a solicitat reindividualizarea pedepselor, în sensul reducerii cuantumului acestora sub minimul special și suspendării executării sub supraveghere a pedepsei rezultante, urmare a unei juste evaluări a circumstanțelor reale și a celor vizând persoana inculpatului, respectiv: întinderea redusă în timp a perioadei infracționale, lipsa antecedentelor penale, împrejurarea că inculpatul nu a beneficiat de produsul infracțional, nivelul ridicat de instrucție și situația familială a acestuia - unic întreținător de familie și tatăl unui minor de 15 ani.

Totodată, apelantul-inculpat a solicitat reformarea soluției dispusă pe latura civilă a cauzei, în sensul respingerii acțiunii formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu argumentarea că daunele materiale invocate în cauza pendinte au fost solicitate și în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului București, urmând, prin urmare, ca recuperarea acestora să se realizeze în respectiva cauză.

Învestită în cel de-al doilea grad de jurisdicție, în conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la reascultarea nemijlocită a inculpatului A., precum și a martorei F., la termenul din 27 ianuarie 2017 constatând imposibilitatea audierii martorei J., probă a cărei administrare fusese încuviințată inculpatului la data de 9 decembrie 2016.

La același termen de judecată, 9 decembrie 2016, instanța de apel a încuviințat, la solicitarea inculpatului, administrarea probei cu înscrisuri, constând în: contractul de garanție reală mobiliară aferent contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni B.I.R., încheiat între D. și SC E. SRL la data de 04.12.2006, hotărârile nr. 3, 7, 11, 32, 46, 49, 58 și 74 ale Adunării Generale a Acționarilor D., minuta ședinței din 04.07.2006 a D., prin care se solicită autorităților din Statele Unite ale Americii refacerea statutului companiei (în limbă engleză) și copii ale unor acțiuni ale B.I.R. având drept titular SC K. SRL.

Totodată, a respins celelalte probe testimoniale solicitate în cauză, precum și solicitarea inculpatului privind supunerea sa unei testări poligraf, considerentele avute în vedere fiind expuse detaliat în încheierea întocmită la data anterior menționată.

Prin Decizia penală nr. 37/A din data de 10 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2014, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței penale nr. 124/F din 30 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

A desființat, în parte, sentința penală atacată și rejudecând:

A înlăturat dispoziția privind anularea următoarelor înscrisuri:

"Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV16", "Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV17" "Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV12".

În baza art. 404 alin. (4) rap. la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desființarea declarațiilor de interese din 26.06.2009 și 01.10.2009 întocmite de inculpatul A.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

II. A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași hotărâri judecătorești.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului declarat de parchet a dispus să rămână în sarcina statului.

A obligat apelantul intimat inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., în cuantum de 100 RON, a dispus să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a apreciat că situația de fapt a fost corect reținută de către prima instanță, în urma unei evaluări judiciare a întregului probatoriu administrat atât în faza de urmărire penală, cât și pe parcursul cercetării judecătorești, încadrarea juridică a faptelor este corect, ca și pedepsele aplicate inculpatului.

Ca urmare, criticile formulate de inculpat, în principal, s-a constatat a fi neîntemeiate ca și cele vizând soluția dată laturii civile a cauzei.

În acest sens, s-a reținut că, prin săvârșirea, în baza aceleiași rezoluții infracționale a celor două acte de complicitate la evaziune fiscală, inculpatul A. a ajutat la producerea, în bugetul statului a unui prejudiciu total de 2.313.439 RON, conform legii civile, acesta fiind ținut a răspunde, în solidar cu fiecare dintre autorii infracțiunii și în limitele prejudiciului efectiv produs prin fiecare infracțiune, pentru acoperirea acestuia.

În consecință, soluția dată laturii civile a cauzei, de obligare a inculpatului A. la plata prejudiciului total cauzat prin săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală la care a participat în calitate de complice, este temeinică și legală, părții civile recunoscându-i-se, astfel, prin două titluri diferite, dreptul de a-și recupera daunele materiale de la participanți, în mod evident, numai în limita prejudiciului efectiv produs de fiecare dintre ei.

Criticile formulate de parchet s-a constatat că sunt neîntemeiate, cu excepția celei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 404 alin. (4) raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., acuzarea susținând că instanța de fond trebuia să dispună și anularea celor trei contracte de consultanță întocmite de inculpat și a facturilor fiscale emise în baza acestora.

Astfel, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, prin ipoteză, repararea prejudiciului se realizează prin echivalent, respectiv prin plata unei sume de bani corespunzătoare prejudiciului cauzat bugetului de stat, și nu "în natură", prin modalitatea desființării de înscrisuri, chiar dacă unele dintre aceste acte au fost utilizate de autori în vederea denaturării conținutului evidențelor contabile.

Aceasta deoarece, concretizându-se în absența unei sume de bani de la bugetul de stat, prejudiciul cauzat prin evaziune este susceptibil a fi reparat numai prin plata sumei echivalente, desființarea de înscrisuri fiind inaptă a produce un atare efect.

Din această perspectivă, desființarea atât a celor trei contracte de consultanță indicate de procuror în apel, cât și a celor trei analize menționate în sentință, nu se circumscrie specificului și finalității modalității de reparare în natură prev. de art. 25 alin. (3) teza finală C. proc. pen., impunându-se modificarea hotărârii apelate sub acest aspect. Totodată, în condițiile în care obiectul judecății nu a inclus, în cauza de față, eventuale acuzații de falsificare a acestor înscrisuri, nu se justifică desființarea lor, nici prin raportare la teza I a normei de procedură evocate.

În schimb, textul de lege instituie obligația instanței investite cu judecarea cauzei de față de a dispune desființarea celor două declarații de interese necorespunzătoare adevărului -obiect material al infracțiunii de fals în declarații pentru care a fost condamnat inculpatul A.

În consecință, apreciind întemeiate criticile formulate de procuror numai în limitele anterior precizate, Înalta Curte s-a pronunțat prin Decizia penală nr. 37/A din 10.02.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva Deciziei penale nr. 37/A din 10.02.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, la data de 20.10.2017, a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A.

În motivarea recursului în casație, inculpatul a solicitat, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 17 alin. (2) și art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale recurate și a sentinței pronunțate de prima instanță și, în rejudecare, achitarea sa.

S-a arătat că recursul în casație se întemeiază pe cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la infracțiunea de fals în declarații, recurentul a susținut că instanța de fond a omis să analizeze latura subiectivă a acestei infracțiuni.

Probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și al judecății, în opinia inculpatului, se rezumă doar la a proba existența laturii obiective a acestei infracțiuni fără să se facă vorbire de latura subiectivă. Astfel, recurentul susține că probele administrate în dosar nu dovedesc faptul că ar fi acționat cu intenție și că ar fi urmărit un scop clar, determinat, acela de a produce consecințe juridice pentru sine sau pentru altul prin ascunderea calității de administrator în cele două societăți comerciale, SC B. SRL, și SC C. SRL cu ocazia completării declarațiilor de interese, ci se rezumă la a-l acuza pentru faptul că nu ar fi declarat această calitate.

Față de împrejurarea că infracțiunea de fals în declarații este lipsită de latura sa subiectivă întrucât a lipsit interesul personal de a-și ascunde calitatea de administrator, a solicitat să se rețină culpa ca modalitate a elementului subiectiv al săvârșirii faptei și, în consecință, să se dispună achitarea sa în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Cu privire la infracțiunile de complicitate la evaziune fiscală, recurentul a apreciat că instanța de apel, deși a analizat probatoriul administrat în faza cercetării judecătorești, nu l-a valorificat suficient în cauză.

În acest sens, a arătat, în esență, că, din analiza situației de fapt, reiese cu claritate atât lipsa laturii subiective a infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală sub forma intenției cât și elementul material al infracțiunii constând în sprijinul acordat făptuitorilor în scopul evidențierii în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale.

Inculpatul a arătat că, așa cum rezultă din declarația martorului L. susținută și de înscrisurile depuse la dosar, nu avea calitatea de beneficiar real al societății D., fiind doar un reprezentant al societății în relațiile cu registrul din Registrul din M.

Faptul că în cadrul dosarului penal nu s-a făcut dovada că ar fi avut vreun interes să acționeze în sensul acuzațiilor ce i se aduc și că nu a avut nici un beneficiu, în opinia inculpatului nu reprezintă doar o circumstanță atenuantă, așa cum a reținut instanța de fond, ci o situație de fapt dovedită prin probe certe care ar fi trebuit să conducă la achitarea sa.

Sumele de bani care fac obiectul infracțiunii de evaziune fiscală nu au intrat în conturile societății D. și chiar dacă ar fi intrat, inculpatul nu avea împuternicire pe conturile societății, fiind doar un reprezentant în relațiile cu Registrul din M. mandatat să semneze contractele cu E. și G.

Având în vedere motivele recursului în casație pe larg prezentate în memoriul depus la dosar, recurentul a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să efectueze o analiză temeinică a faptelor de care acesta este acuzat, urmând să se constate că nu au fost săvârșite cu forma de vinovăție cerută de lege și, în consecință, să se dispună achitarea sa.

A mai precizat, de asemenea, că nu a acționat nici un moment cu intenția de a ajuta factorii din conducerea SC G. SA și E. SRL de a săvârși infracțiunile de evaziune fiscală pentru care aceștia au fost condamnați.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost declarată în termen legal și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 434 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. b) și art. 437 alin. (1) lit. a) teza I, b), c) și d) C. proc. pen., prin încheierea din 22 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, l-a admis, în principiu, dispunând trimiterea cauzei la Completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

La data soluționării recursului în casație, respectiv 2 martie 2018, Înalta Curte a consemnat concluziile orale, acestea fiind detaliate, redate în practicaua prezentei hotărâri.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prev. de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului în casație, inculpatul A. a susținut, cu privire la motivul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", că au fost comise greșeli de către instanța de apel cu privire la situația de fapt reținută, arătând care sunt greșelile comise de această instanță, cu intenția de a dovedi cu privire la infracțiunea de fals în declarații, reținută în sarcina sa, că îi lipsește latura subiectivă, respectiv interesul personal de a-și ascunde calitatea de administrator, iar cu privire la infracțiunile de complicitate la evaziune fiscală - lipsa intenției, cât și a sprijinului acordat făptuitorilor în scopul evidențierii în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale.

În practicaua prezentei decizii au fost expuse pe larg motivele recursului în casație, astfel cum au fost susținute de apărător, solicitându-se, în final, admiterea căii extraordinare de atac, să se constate că decizia atacată este nelegală sub aspectul stabilirii vinovăției inculpatului și, în consecință, achitarea în baza art. 16 lit. b) din C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să nu evalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În consecință, Înalta Curte constată că sfera controlului judiciar pe calea recursului în casație a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a putea analiza și netemeinicia deciziei atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate, prin raportare la cazul de casare prevăzută de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., referitor la condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, ci, practic, solicită achitarea în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu motivarea că faptele ce i se impută nu au caracter penal.

Așa cum s-a arătat, în procedura recursului în casație se verifică legalitatea pedepsei aplicate în raport de încadrarea juridică și de circumstanțele de fapt reținute, în mod definitiv, de instanța care a judecat apelul.

Înalta Curte, cu privire la invocarea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., că inculpatul, practic, solicită o reevaluare a probelor administrate, situație nepermisă în calea de atac a recursului în casație, întrucât aspectele solicitate de inculpat vizează critici de netemeinicie, or, în cadrul recursului în casație nu pot fi invocate decât aspectele de nelegalitate, astfel cum sunt prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin urmare, solicitarea apărării privind achitarea inculpatului în temeiul art. 16 lit. b) din C. proc. pen., întrucât faptele ce i se impută acestuia nu au caracter penal excede, în mod evident, cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen al situației de fapt, nu poate reevalua conținutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator și nu poate stabili o altă situație de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și de apel.

Limitarea obiectului judecății în cadrul recursului în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Instanța de casare nu judecă pe fond procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă, exclusiv, dacă din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este necorespunzătoare.

Scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În consecință, Înalta Curte reține că inculpatul A., deși formal a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., criticile formulate nu se încadrează în această situație, întrucât inculpatul nu a fost condamnat pentru o faptă care să nu fi fost prevăzută de legea penală, așa cum s-a susținut, criticându-se, de fapt, modalitatea în care a fost reținută de către instanță starea de fapt, pe baza probatoriului aflat la dosarul cauzei și interpretării acestuia, aspecte care, așa cum s-a arătat, nu pot fi reevaluate pe calea recursului în casație.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 37/A din data de 10 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de către recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 37/A din data de 10 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 65 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 2 martie 2018.

Procesat de GGC - ED