ÎCCJ, decizie (scj.ro #149437)

Agent de asigurare. Asigurător. Intermediar. Contract de asigurare. Consumator.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: agent de asigurare

-autorizare

-contract de agent

-consumator

Legea nr. 32/2000, art. 33 alin. 1, art. 34 alin.4

Ordinul nr. 10/2007

Agentul de asigurare, indiferent că este persoană fizică sau juridică, nu este supus autorizării Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Legea menționează existența în privința sa a unei autorizații valabile scrise din partea unui asigurător, ceea ce înseamnă că trebuie să se afle într-o relație contractuală cu acesta, prin încheierea unui contract de agent.

Reglementările legale descriu existența unei proceduri transparente, cu obligații clare ale celor chemați să exercite activitatea de asigurare în privința ținerii unei evidențe stricte a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească cei care desfășoară acest tip de activitate, sistemul fiind unul centralizat și coordonat de o autoritate administrativă supremă, procedură menită, în primul rând, așa cum s-a menționat anterior, să apere drepturile asiguraților, îndeplinind condiția de opozabilitate față de aceștia.

Raporturile dintre asigurător și intermediar sunt cele specifice mandatului cu reprezentare, deoarece primul îl împuternicește pe al doilea să negocieze și să încheie contracte de asigurare cu terții în numele său.

Una dintre obligațiile intermediarului în asigurări este aceea de a aduce la cunoștința asiguratului cu care încheie contractul de asigurare împuternicirea în temeiul căreia acționează (contemplatio domini).

Consumatorul, în virtutea dreptului său la informare și la siguranță, a dreptului de a alege, poate cere reprezentantului să facă dovada puterilor încredințate de reprezentat și, dacă reprezentarea este cuprinsă într-un înscris, să îi remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1834 din 15 mai 2018

Notă:* Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări a fost abrogată de

Legea nr. 236/2018

la 01 octombrie 2018

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ilfov – Secția civilă, la data de 23 decembrie 2013, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 1.224.922, 87 lei, reprezentând atât

damnum emergens

, cat și

lucrum cessans

pentru pierderile suferite ca urmare a împiedicării desfășurării activități de către pârâtă, calculate pentru perioada aprilie 2011 - aprilie 2013.

Prin sentința civilă nr. 2263 din 15 septembrie 2015, Tribunalul Ilfov – Secția civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei A.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 1428 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat a apelului.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că în speță, temeiul acțiunii îl constituie dispoziții referitoare la răspunderea civilă delictuală (articolul 998 C. civ. 1864) care presupune îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate și vinovăție.

S-a reținut că nu există legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, întrucât nu s-a demonstrat că omisiunea modificării în registru ar fi fost cauza imediată și necesară a pierderii suferite sau a beneficiului nerealizat, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 32/2000 nu condiționează interdicția desfășurării activității de către agent, de efectuarea modificării în registru.

Mai mult decât atât, instanța de apel a apreciat că interdicția vizează încheierea a două contracte de agent, în același timp cu doi asigurători, însă nu aceasta este situația din speță având în vedere că primul contract încetase, iar această împrejurare putea fi adusă la cunoștința potențialilor cocontractanți și de către reclamantă.

Din această perspectivă s-a constatat că singurul demers dovedit întreprins de A. este cel referitor la adresa C. (întreaga construcție a acțiunii delictuale fiind bazată pe refuzul acesteia). Totodată, s-a reținut că nici reclamanta nu a adus la cunoștința C. încetarea contractului cu B.

În continuare, instanța de apel a mai reținut că nu este necesară atribuirea unui nou cod după radierea agentului de asigurări din registru, astfel cum rezultă și din art. 2 alin. 2 din Ordinul CSA nr. 10/2007, acest cod atribuindu-se agentului de asigurări odată cu deschiderea registrului, conform art. 8 alin. 1 și 2 din Ordinul nr. 10/2007.

La data de 23 noiembrie 2016, recurenta-reclamantă A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1428 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă și a sentinței civile nr. 2263 din 15 septembrie 2015 a Tribunalului Ilfov – Secția civilă.

Prin raportul întocmit în cauză s-a constatat că potrivit dispozițiilor art. 483 C. proc. civ., Înalta Curte a fost sesizată cu un recurs declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1428 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, iar în ceea ce privește atacarea cu recurs a sentinței civile nr. 2263 din 15 septembrie 2015 a Tribunalului Ilfov – Secția civilă, s-a apreciat că nu are competența de a se pronunța cu privire la aceasta întrucât, sentința evocată a fost supusă controlului judiciar, Curtea de Apel București pronunțându-se asupra ei prin decizia nr. 1428/28.09.2016.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, casarea în întregime a deciziei atacate cu recurs și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Ilfov.

În cuprinsul recursului, recurenta A. a susținut că, dispozițiile privind obligativitatea radierii sunt prevăzute în vederea respectării art. 34 alin.8 din Legea nr. 32/2000, în sensul în care un agent de asigurare să nu poată încheia polițe de asigurare pentru doi sau mai mulți asigurători, transformându-se astfel într-un broker de asigurare.

În plus, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nu dispune ea însăși radierea din registrul agenților, ci societatea de asigurare cu care agentul de asigurare are contractul de intermediere încheiat.

Totodată, recurenta a mai arătat că instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 25 din Ordinul nr. 10/2007, întrucât acest articol se referă la acțiunile de control tematic care se dispun de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în temeiul art. 38¹ din Legea nr. 32/2000, iar radierea din registru la care face referire tot acel articol se referă la o radiere ca sancțiune pentru normele încălcate. Mai mult decât atât, recurenta a criticat interpretarea instanței în sensul că recurenta trebuia să aducă la cunoștință Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor toate aceste lucruri, cu atât mai mult cu cât, în opinia reclamantei, această obligație nu se afla în sarcina sa.

În continuare, recurenta a precizat că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că registrul este ținut doar pentru aducerea la cunoștința clienților a informațiilor cu privire la activitatea intermediarilor. În opinia recurentei, acest registru este public și este ținut pentru opozabilitatea înscrierilor față de terțele persoane, fie ele clienți, fie intermediari sau societăți de asigurare.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. art. 264 alin. l C. proc. civ., care prevăd examinarea de către instanță a probelor administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor.

În plus, recurenta a mai menționat că pentru perioada de după intrarea în vigoare a noului cod civil sunt aplicabile dispozițiile acestui cod, inclusiv prevederile art. 1385 alin. 1-4 și criteriile particulare de apreciere a vinovăției prevăzute de art. 1358 C. civ.

Sub acest aspect s-a subliniat că pârâta a refuzat cu rea-credință să dea curs solicitărilor reclamantei, iar pentru toată această perioadă, A. a suferit prejudicii ca urmare a faptului ca nu a mai putut gestiona și încheia asigurări pentru întreg portofoliul de asigurați gestionat de societatea reclamantă.

Recurenta-reclamantă critică raționamentul instanței de apel conform căruia este suficientă înștiințarea asigurătorilor în sensul că a încetat contractul inițial, întrucât acesta ar permite încheierea mai multor contracte în același timp, cu mai mulți asigurători, pentru aceleași clase de asigurare.

În fine, recurenta a mai susținut că au fost încălcate și dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a expus situația de fapt reținută, nefiind totodată indicate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

La data de 7 iulie 2017, intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, având în vedere că motivele invocate nu se circumscriu celor prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata a precizat, cu privire la motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. că recurenta, în cuprinsul recursului, nu a arătat care sunt argumentele în susținerea acestui motiv, ci doar l-a indicat formal la finalul cererii de recurs.

În plus, pârâta a mai învederat că, prin invocarea motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta propune o nouă analiză a fondului cauzei, susținând toate motivele de netemeinicie invocate și în faza apelului.

Mai mult, s-a subliniat că recurenta, în cadrul acestui motiv de recurs, a susținut și încălcarea normelor de procedură constând în lipsa examinării îndeajuns a probelor, respingerea probei cu martori de către instanța de fond precum și o presupusă stăruință insuficientă a instanței de apel în administrarea probelor, aspecte care însă, în opinia pârâtei, nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În subsidiar, în cazul în care instanța va aprecia că recursul este admisibil, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a susținut că, în mod corect, instanța de apel a reținut că, în speță, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale având în vedere că fapta ilicită a pârâtei nu a adus atingere drepturilor reclamantei, existența unui prejudiciu nu a putut fi stabilită cu certitudine și că nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, întrucât recurenta și-ar fi putut relua activitatea de agent de asigurare în orice moment, fără a încălca dispozițiile legii privitoare la interdicția de a intermedia asigurări pentru mai mulți asigurători.

La data de 27 iulie 2017, recurenta-reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Referitor la criticile privind motivele recursului, recurenta a arătat că motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost detaliat îndeajuns de societatea recurentă și se încadrează în dispoziția legală prevăzută de cod. Sub acest aspect s-a susținut că motivarea instanței cuprinde atât considerente contradictorii, fiind în același timp și superficială, dar și considerente străine de natura cauzei. În acest sens, reclamanta a susținut că instanța de apel s-a mărginit să copieze considerentele hotărârii atacate, fără sa răspundă împrejurărilor criticate și fără să analizeze cauza temeinic. Practic, în opinia reclamantei, soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii apare ca nemotivată.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. s-a susținut că acesta vizează încălcarea legii de drept substanțial în ceea ce privește extinderea de către instanța de judecată a normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, precum și restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor normei de către instanța de judecată. În plus, s-a învederat că textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat de către instanța de apel o interpretare greșită.

Prin rezoluția a aflată la dosar s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante o taxă judiciară de timbru în cuantum de 7927,11 lei, conform art. 24 alin. 2 din OUG nr. 80/2013.

Prin încheierea din 17 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă a admis cererea de reexaminare formulată de petenta A. împotriva încheierii de ședință din camera de consiliu din data de 21 martie 2017, pronunțate în dosarul nr. x/x/2013/a2. A fost eșalonată plata taxei de timbru în cuantum de 7.927,11 lei, stabilită în sarcina sa în dosarul nr. x/x/2013, în 10 rate lunare, începând cu data de 15 iunie 2017.

Prin raportul întocmit la data de 28 septembrie 2017, s-a constatat că recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1428 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă este admisibil în principiu, raportat la valoarea litigiului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar punct de vedere la raport prin care a solicitat, în esență, admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

De asemenea, a formulat punct de vedere la raport și intimata-pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea din 6 martie 2018, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă B. Prin aceeași încheiere, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1428 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă și s-a stabilit termen de judecată la data de 15 mai 2018.

Analizând recursul declarat de

reclamanta A.

, raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte l-a admis, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, având în vedere următoarele considerente:

Prin contractul de mandat nr. x din 2 iunie 2006 încheiat între părțile litigiului, reclamanta, în calitate de mandatar a fost împuternicită de către pârâta-mandant să organizeze, să coordoneze și să gestioneze în numele și pe seama mandantului activitatea de asigurare în cadrul D., prin negocierea și încheierea de contracte de asigurare cu clienți persoane fizice și juridice, române sau străine.

Reclamanta a desfășurat această activitate în perioada 2 iunie 2006 – 4 aprilie 2011, când a renunțat la contractul de mandatat, cu acordul pârâtei, susținând că după momentul încetării contractului, pentru a putea încheia un alt contract de mandat, cu o altă societate, pârâta trebuia să procedeze în termen de 10 zile la radierea sa din registrul agenților de asigurare, invocând prevederile art. 6 și 27 din Ordinul CSA nr. 10/2007.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată la despăgubiri pentru prejudiciul creat pe perioada în care nu a mai putut gestiona și încheia asigurări pentru întreg portofoliul de asigurați gestionați, din culpa pârâtei, care, cu rea-credință a refuzat să-și îndeplinească obligația de radiere, deși a fost notificată în acest sens.

Societatea reclamantă, în calitate de agent de asigurare, face parte din categoria mai largă a intermediarilor în asigurări, care include, conform pct. 55 a art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor (în continuare Legea nr. 32/2000), persoanele fizice sau juridice denumite broker de asigurare, asistent în brokeraj, agent de asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat, care desfășoară activitate de intermediere în asigurări în schimbul unui comision sa a unei remunerații, autorizat sau înregistrat în condițiile legii. Intermediarii mijlocesc raportul de asigurare între asigurați și asigurători.

La nivelul Uniunii Europene, activitatea intermediarilor în asigurări a fost reglementată prin Directiva 77/92/CEE, având ca principal obiectiv consacrarea principiului libertății de stabilire și de prestare a serviciilor de intermediere, urmată de Directiva nr.2002/92/CE, privind intermedierea în asigurări, ale cărei dispoziții au urmărit armonizarea legislațiilor naționale în vederea creării unei piețe unice în această materie. În sistemul nostru de drept, principala reglementare a intermediarilor în asigurări o constituie Legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare și Normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, prin Ordinul nr. 10/2007, dispoziții legale aplicabile litigiului dedus judecății.

În scopul apărării drepturilor asiguraților și al promovării stabilității activității de asigurare în România, prin Legea nr. 32/2000 a fost înființată Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (art. 4), autoritate administrativă care

autorizează

asigurătorii, reasigurătorii și brokerii de asigurare/reasigurare să desfășoare activitățile specifice de asigurare, respectiv intermediere în asigurare (art. 5 lit. b, art. 35 alin. 1) și aprobă la cererea lor, limitarea, suspendarea sau, după caz, încetarea activității, după verificarea situației financiare a acestora (art.5 lit. g). De asemenea, deschide și menține Registrul asigurătorilor/reasigurătorilor și intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări (art. 5 lit. r), registru care cuprinde codul unic alocat fiecăruia (art. 34 alin. 11 din Legea nr. 32/2000, coroborat cu art. 12 alin. 16 din lege, art. 8 din Ordinul nr. 10/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Registrul intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări).

După înregistrarea în registru, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor emite asigurătorilor și reasigurătorilor pe care i-a autorizat,

certificate de înmatriculare.

Din categoria intermediarilor în asigurări, doar brokerii de asigurare/reasigurare sunt supuși autorizării, ceilalți intermediari, printre care și agentul de asigurare persoană juridică – situația reclamantului din speță - sunt supuși

înregistrării

la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (art. 33 alin. 1 din Legea nr. 32/2000) și își desfășoară activitatea în baza unui

certificat de înregistrare

eliberat de asigurătorul cu care are încheiat contractul de agent. (art. 14 alin. 6 din Ordinul nr. 10/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Registrul intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări). Asigurătorii nu pot exercita activități de asigurare prin intermediari neautorizați și/sau neînregistrați (art. 33 alin. 2).

Așadar, agentul de asigurare, indiferent că este persoană fizică sau juridică nu este supus autorizării Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Legea menționează existența în privința sa a unei autorizații valabile scrise din partea unui asigurător, ceea ce înseamnă că trebuie să se afle într-o relație contractuală cu acesta, prin încheierea unui contract de agent.

Importanța pe care legiuitorul o acordă autorizării/înregistrării intermediarilor în asigurări/reasigurări, care are la bază fie un certificat de înmatriculare, fie un certificat de înregistrare, după categoria intermediarului în cauză, este dată de necesitatea asigurării stabilității în materie, protecției drepturilor asiguraților, care trebuie informați corespunzător, iar această importanță se reflectă inclusiv în: reglementarea obligației de a pune la dispoziția clienților, în scris, înainte de încheierea, modificarea ori reînnoirea contractului de asigurare sau de reasigurare, pe lângă alte date, și

registrul în care a fost înscris agentul respectiv,

precum și modalitățile prin care se poate verifica această înscriere (art. 33 alin. 3 din lege), obligația de a face publică pe pagina de internet a societăților de asigurare ori a brokerilor,

registrul

corespunzător categoriei de intermediari care își desfășoară activitatea de intermediere în numele și contul acestora (art. 26 alin. 1 din Norme), cât și prin obligația afișării la toate sediile, la loc vizibil, a copiilor după certificatul de înmatriculare emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pentru brokerii de asigurare și/sau de reasigurare, ori după certificatul de înregistrare emis de asigurători/reasigurători, pentru agenții de asigurare/reasigurare, persoane juridice (art. 33 alin. 14, coroborat cu art. 34 alin. 4¹ din lege).

În acest scop, potrivit art. 34 alin. 4 din Legea nr. 32/2000, asigurătorii sunt obligați să deschidă și să mențină un registru, denumit

Registrul agenților de asigurare

, în sistem computerizat, cu

arhivarea obligatorie a tuturor modificărilor

și actualizarea periodică a tuturor datelor (art. 34 alin. 4³), registru care face parte din Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor și intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări, prevăzut la art. 5 lit. r. Forma și conținutul acestui registru sunt stabilite prin art. 1 alin. 1 lit. a, prin raportare la art. 2 alin. 1 care face trimitere la anexele nr. 1 și nr. 2 din Ordinul nr. 10/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Registrul intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări (în continuare Norme).

Toate aceste modificări survenite și arhivate obligatoriu trebuie transmise mai departe, pentru a fi operate în registrul deschis și menținut de autoritatea administrativă. Astfel, art. 27 din Norme, prevede că asigurătorii și brokerii de asigurare și/sau de reasigurare au

obligația de a transmite

în format electronic Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,

orice modificări survenite în registrul

agenților proprii, respectiv în registrul personalului propriu și Jurnalul asistenților în brokeraj.

Datele înscrise în registru și transmise Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt accesibile publicului în permanență și sunt verificate periodic de această autoritate, care reglementează și supraveghează activitatea de asigurare și de intermediere a asigurărilor.

Prin urmare, toate aceste reglementări legale descriu existența unei proceduri transparente, cu obligații clare ale celor chemați să exercite activitatea de asigurare, în privința ținerii unei evidențe stricte a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească cei care desfășoară acest tip de activitate, sistemul fiind unul centralizat și coordonat de o autoritate administrativă supremă, procedură menită, în primul rând, așa cum s-a menționat anterior, să apere drepturile asiguraților, îndeplinind condiția de opozabilitate față de aceștia.

În acest context se remarcă importanța, decurgând de altfel dintr-o obligație legală, a menținerii actualității înscrierilor din registru, așadar, inclusiv a radierii unui agent de asigurare, căruia i-a încetat autorizația (contractul de agent), indiferent de cauză: nu mai îndeplinește prevederile Legii 32/2000, solicită acest lucru în scris ori conducătorul și personalul care se ocupă cu distribuția produselor de asigurare nu obține certificatul de pregătire profesională, conform normelor în vigoare.

Instanța de apel a analizat condiția privitoare la fapta ilicită dintr-o perspectivă greșită, prin invocarea art. 25 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 10/2007, reținând că pârâta nu a săvârșit nicio faptă ilicită de vreme ce însăși reclamanta putea sesiza Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pentru luarea măsurilor legale.

Potrivit acestui text legal, „

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate dispune în urma acțiunilor de control măsurile ce se impun pentru remedierea abaterilor constatate în activitatea de intermediere, inclusiv radierea din registru a persoanelor în cauză

”.

Textul se coroborează cu dispozițiile din lege care reglementează atribuțiile acestei entități juridice și care prevăd la art. 5 lit. h¹ că „

în vederea aplicării principiilor de supraveghere prudențială și preventivă, exercită un control permanent asupra activității asigurătorilor, reasigurătorilor și a brokerilor de asigurare și/sau de reasigurare prin analiza și evaluarea, prin direcțiile de specialitate la sediul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, a informațiilor cuprinse în rapoartele, informările și documentele transmise acesteia în conformitate cu prevederile prezentei legi, ale normelor emise în aplicarea acesteia, precum și în conformitate cu avizele și deciziile emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

”, precum și la lit. h² că „

în vederea

protejării intereselor asiguraților și a potențialilor asigurați, efectuează controale periodice sau inopinate la sediile asigurătorilor, reasigurătorilor și ale intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări, persoane juridice, face investigații detaliate privind condițiile de desfășurare a activității de către aceștia, între altele prin colectarea de informații și solicitarea de documente privind activitatea lor

”

.

Este vorba, deci, de radierea din registru cu titlu de sancțiune a persoanelor supuse controlului exercitat de autoritatea învestită cu astfel de atribuții prin lege, pentru abaterile săvârșite în activitatea întreprinsă.

Radierea prezintă importanță și din perspectiva dispozițiilor art. 34 alin. 8 din Legea nr. 32/2000, care prevăd că „

un agent de asigurare persoană fizică sau juridică nu poate intermedia aceleași clase de asigurări decât pentru un singur asigurător

”.

Astfel, se reține că raporturile dintre asigurător și intermediar sunt cele specifice mandatului cu reprezentare, deoarece, primul îl împuternicește pe al doilea să negocieze și să încheie contracte de asigurare cu terții în numele său.

Una dintre obligațiile intermediarului în asigurări este aceea de a aduce la cunoștința asiguratului cu care încheie contractul de asigurare, împuternicirea în temeiul căreia acționează (

contemplatio domini

).

Consumatorul, în virtutea dreptului său la informare și siguranță, a dreptului de a alege, poate cere reprezentantului să facă dovada puterilor încredințate de reprezentat și, dacă reprezentarea este cuprinsă într-un înscris, să îi remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate.

Obligativitatea prezentării calității de intermediar în asigurări este prevăzuta și în Ordinului nr. 23/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind informațiile pe care asigurătorii și intermediarii în asigurări sunt obligați să le furnizeze clienților, precum și alte cerințe pe care trebuie să le cuprindă contractul de asigurare, care, la art. 8 pct. 1 lit.b prevede că înainte de încheierea unui contract agentul de asigurare trebuie să prezinte numărul de înregistrare în registru, modalitatea de verificare și codul unic și care fac dovada față de terți a calității de intermediar în asigurări.

Or, cum un agent de asigurare, pentru aceeași clasă de asigurări, nu poate fi mandatarul decât al unui asigurător, rezultă importanța pe care o prezintă radierea înregistrării.

Din această perspectivă se impune reexaminarea cauzei, pentru a se stabili în ce măsură a fost afectat patrimoniul reclamantei prin neefectuarea de către pârâtă a mențiunilor privitoare la radierea înregistrării, deoarece, așa cum s-a reținut, instanța de apel a efectuat analiza dintr-o perspectivă greșită, prin interpretarea eronată a prevederilor legale incidente.

Urmează a se stabili dacă reclamanta a fost împiedicată să desfășoare, din culpa pârâtei, după încetarea raporturilor contractuale cu aceasta, activități de intermediere pentru aceeași clasă de asigurări și să se examineze îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale, pornind de la dezlegarea din prezenta decizie, conform căreia efectuarea radierii și evidențierea ei în registru constituie o obligație atribuită de legiuitor celor care deschid, mențin și gestionează astfel de registre în sistemul de asigurări.

În baza acestor considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. 1 pct.8 C. proc. civ. a fost admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1428 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă care a fost casată, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În ceea ce privește motivul invocat ulterior, referitor la nealcătuirea legală a completului de judecată care a soluționat cauza în primă instanță, motiv prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. se va reține că sunt incidente prevederile alin. 2 al aceluiași articol, conform căruia „

Motivele prevăzute la alin. 1 nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor

”.

Reclamanta a putut invoca această critică pe calea apelului, fiindu-i cunoscută, încă de la data pronunțării hotărârii din prima instanță, componența completului de judecată.

Prin urmare, acest motiv de recurs a fost respins.