ÎCCJ, decizie (scj.ro #201025)

Contract de asigurare de garanții. Acțiune în constatarea nulității absolute a garanției pentru plata avansului. Posibilitatea legală a unei societăți de asigurare de a emite scrisori de garanție în raport cu obiectul său de activitate. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de asigurare

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

scrisoare de garanție

societate de asigurare

contract de asigurare

excepția lipsei calității procesuale pasive

principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice

C. civ., art. 206, art. 2199, art. 2321

C. proc. civ., art. 36

Legea nr. 32/2000, art. 2 lit. a) pct. 1, art. 12 alin. (4) lit. f)

H.G. nr. 925/2006, art. 86, art. 90

H.G. nr. 264/2003, art. 4

Legea nr. 554/2004, art. 8 alin. (3)

Regulamentul BNR nr. 5/2012, art. 10

Asigurarea de garanții este o categorie de asigurare care se încadrează în activitatea de asigurare și este în acord cu definiția dată de legiuitor contractului de asigurare în cuprinsul art. 2199 C. civ.

Emiterea unei garanții pentru plata avansului se circumscrie unei operațiuni ce decurge direct din activitatea de asigurare în condițiile în care garanția a fost emisă în baza unui contract de asigurare, cu respectarea obiectului de activitate prevăzut de lege pentru autorizarea societăților de asigurare și prevăzut în actul constitutiv al societății emitente, înscriindu-se în limitele activității de asigurare, astfel cum este definită de art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 32/2000.

Astfel, în condițiile în care garanția pentru plata avansului a fost emisă în conformitate cu dispozițiile legale existente, în concordanță cu obiectul de activitate al societății emitente, nu există cauză de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea actului încheiat.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2416 din 16 noiembrie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 21 noiembrie 2016, ulterior declinată prin sentința civilă nr. 4454 din 5 decembrie 2017 în favoarea Tribunalului Prahova, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. (fosta C. S.R.L.), D. S.R.L., E. S.R.L. și F. S.A., a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a garanției pentru plata avansului, emisă de reclamantă la 28 ianuarie 2015, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 861 din 8 septembrie 2020, Tribunalul Prahova respinge acțiunea ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 271 din 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței primei instanțe este respins ca nefondat, apelanta-reclamantă fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii formulează recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs se afirmă că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2321 C. civ. atunci când a respins motivul de apel referitor la soluționarea de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei G. S.R.L., întrucât contractul de asigurare de garanții a fost încheiat cu G. S.R.L. și în temeiul acestui contract și a actului adițional nr. 1 din 28 ianuarie 2015, recurenta a emis garanția pentru plata avansului în favoarea S.C. F. S.A. Recurenta arată că nu există un raport juridic obligațional între aceasta și Asocierea D.-E., ca urmare, această asociere nu putea avea calitatea de ordonator și că este greșit raționamentul curții de apel fundamentat pe argumentul că pârâta G. S.R.L. nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu a semnat scrisoarea de garanție.

Autoarea căii de atac susține că decizia atacată este nemotivată în ceea ce privește respingerea motivului de apel prin care s-a susținut că sentința nu este motivată, arătând că instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a susținerilor recurentei în apel și a reluat motivarea primei instanțe. Susține că nici sentința nu este motivată și că instanța de apel ar fi trebuit să admită apelul pe acest considerent.

Recurenta-reclamantă invocă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 206, art. 2221 și art. 2321 C. civ., art. 2 lit. A) pct. 1 din Legea nr. 32/2000, art. 86 și art. 90 din H.G. nr. 925/2006, art. 4 din H.G. nr. 264/2003 și art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și susține că emiterea garanției pentru plata avansului depășește limitele obiectului de activitate constând în activitatea de asigurare, că există deosebire de regim juridic între scrisorile de garanție și contractele de asigurare garanții și că art. 206 C. civ. nu a eliminat sancțiunea nulității absolute în cazul încălcării principiului specialității capacității de folosință de către persoanele juridice cu scop lucrativ. Afirmă că nu este corectă opinia curții de apel conform căreia dispozițiile art. 86 și art. 90 din H.G. nr. 925/2006 și ale art. 4 din H.G. nr. 264/2003 reprezintă o excepție de la interdicția instituită de art. 12 din Legea nr. 32/2000 și apreciază că sancțiunea nulității absolute se aplică cu prioritate față de principiul

nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Intimatele au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Ulterior înregistrării căii de atac s-a dispus întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părților, iar, în ședința din camera de filtru din 5 octombrie 2022, recursul a fost admis în principiu fixându-se termen pentru soluționare în ședință publică.

Cu titlu prealabil, menționăm faptul că prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă art. 493 privind procedura de filtrare a recursului a fost abrogat.

Analizând motivele de recurs invocate, actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul reclamantei are la bază două motive de recurs: greșita aplicare a normelor de drept material (pct. 8) și lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea atacată (pct. 6), însă problema de drept pe care instanța supremă este chemată să o lămurească se referă la posibilitatea legală a unei societăți de asigurare, în speță reclamanta-recurentă, de a emite scrisori de garanție, în raport de obiectul său de activitate.

Recurenta consideră, în esență, că nu există reglementare legală care să permită unei societăți de asigurare să emită scrisori de garanție ori alte garanții, în speță emiterea unei garanții pentru plata avansului, întrucât depășește limitele obiectului de activitate constând în activitatea de asigurare, ipoteză care a reprezentat fundamentul legal al promovării cererii de constatare a nulității absolute a garanției pentru plata avansului din 28 ianuarie 2015.

Recurenta invocă o greșită aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2321 C. civ. referitoare la scrisoarea de garanție, aplicare ce a determinat admiterea în mod greșit a excepției lipsei calității procesuale pasive a uneia dintre pârâte, respectiv G. S.R.L.

Cu toate că aceste critici, în majoritatea lor, au fost invocate și prin motivele de apel, primind dezlegare prin hotărârea atacată, atât în fapt, cât și în drept, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale invocate, pretinsa aplicare greșită a normei de drept material fiind fundamentată însă pe o interpretate greșită de către recurentă a textului de lege.

Astfel, având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute doar a garanției pentru plata avansului, nu și a contractului de asigurare de garanții încheiat anterior, la 10 februarie 2014, întrucât G. S.R.L. este parte doar a contractului de asigurare de garanții, nu și a scrisorii de garanție ulterioare, nu se poate reține o aplicare greșită a art. 2321 C. civ., text de lege care se dovedește a fi invocat formal.

Pentru stabilirea calității procesuale pasive a uneia dintre părți, instanța de apel a avut în vedere norma de procedură aplicabilă în cauză, respectiv art. 36 C. proc. civ. care reglementează calitatea procesuală în funcție de subiectele raportului juridic existente în actul a cărui nulitate se solicită.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 206 și art. 2321 C. civ., art. 2 lit. A) pct. 1 din Legea nr. 32/2000, art. 86 și art. 90 din H.G. nr. 925/2006, art. 4 din H.G. nr. 264/2003 și art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Dincolo de această enumerare a textelor de lege a căror aplicare este considerată a fi greșită, în esență, recurenta susține că emiterea garanției a cărei nulitate a solicitat-o s-a făcut cu depășirea limitelor obiectului de activitate reprezentat de activitatea de asigurare, fiind încălcat principiul specialității capacității de folosință.

Susținerile recurentei nu pot fi reținute.

Așa cum a stabilit instanța de apel, aspect de altfel necontestat de către recurentă, față de data emiterii garanției a cărei nulitate se solicită, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod civil, care în art. 206  alin. (1) a prevăzut că persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele drepturi și obligații civile care nu pot aparține decât persoanei fizice, prin natura lor sau potrivit legii.

Față de reglementarea anterioară (Decretul-lege nr. 31/1954), Noul Cod civil elimină limitarea generică a capacității juridice a persoanei juridice la scopul său statutar, păstrând această limitare exclusiv pentru cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, care pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul constitutiv sau statut [art. 206  alin. (2) C. civ.].

În acest sens, sancțiunea unei încălcări a principiului specialității capacității de folosință nu mai este, în lumina Noului Cod civil, aceea a nulității absolute, decât dacă ar fi întrunite dispozițiile art. 206  alin. (1) sau alin. (2) C. civ., ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

De altfel, nici nu se poate vorbi despre depășirea limitelor obiectului de activitate al recurentei, astfel cum încearcă aceasta să acrediteze, astfel încât să poată fi reținută o încălcare a principiului specialității capacității de folosință care ar justifica o anulare a garanției emise de către recurentă.

Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, în forma sa în vigoare la data emiterii garanției pentru plata avansului, în art. 2 lit. a) pct. 1, definea activitatea de asigurare ca fiind activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune (etc.).

Pornind de la interpretarea dispozițiilor art. 2321 C. civ. care reglementează regimul juridic al scrisorii de garanție, care are un regim juridic autonom, distinct de contractul de asigurare, susține recurenta, aceasta consideră că pentru activitățile enumerate în cuprinsul definiției activității de asigurare nu se regăsește și emiterea scrisorilor de garanție și că nu există niciun temei pentru care să se poată considera că această activitate ar fi asimilată încheierii contractelor de asigurare.

Atât prin motivele de apel, cât și prin motivele de recurs, recurenta își fundamentează această susținere și pe dispozițiile art. 12 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate autoriza desfășurarea activității de asigurare în cazul îndeplinirii cumulative a unor condiții, printre care și cea conform căreia societatea va desfășura exclusiv activitatea de asigurare.

Înalta Curte reține, în deplin acord cu susținerile instanței de apel, că emiterea garanției pentru plata avansului se circumscrie unei operațiuni ce decurge direct din activitatea de asigurare, în condițiile în care garanția a fost emisă în baza unui contract de asigurare, cu respectarea obiectului de activitate prevăzut de lege pentru autorizarea societăților de asigurare și prevăzut în actul constitutiv al societății recurente, înscriindu-se în limitele activității de asigurare, astfel cum este definită de art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 32/2000.

Asigurarea de garanții este o categorie de asigurare care se încadrează în activitatea de asigurare pe care o desfășoară recurenta și este în acord cu definiția dată de legiuitor contractului de asigurare în cuprinsul art. 2199 C. civ.

De altfel, exista un cadru legal pentru emiterea instrumentelor de garantare nu doar de către societățile bancare, ci și de către societățile de asigurări cu mult anterior încheierii contractului de asigurare de garanții privind restituirea avansului din prezenta cauză și anterior emiterii de către recurentă a garanției pentru plata avansului.

Astfel, prin H.G. nr. 925/2006, așa cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 834/2009, era reglementată posibilitatea constituirii garanției de participare printr-un instrument de garantare emis de o societate bancară ori de o societate de asigurări.

Potrivit Regulamentului nr. 5 din 8 martie 2012 emis de B.N.R., polițele de asigurare care au ca obiect garantarea/preluarea riscului de neplată se asimilează scrisorilor de garanție emise de instituțiile de credit (art. 10).

Menționăm, de asemenea, și H.G. nr. 636/2011 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 264/2003 privind stabilirea acțiunilor și categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor și limitelor pentru efectuarea de plăți în avans din fonduri publice, act normativ prin care ordonatorul de credite are obligația de a solicita contractorului un instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară ori de o societate de asigurări. Amintim în acest context și H.G. nr. 834/2009.

Cu alte cuvinte, posibilitatea societăților de asigurări de a emite instrumente de garantare are o reglementare legală cu mult anterioară emiterii garanției pentru plata avansului de către recurentă, emiterea acestor garanții fiind circumscrisă unei operațiuni ce decurge direct din activitatea de asigurare.

În aceste condiții, este de neînțeles concluzia recurentei potrivit căreia dispozițiile art. 86 și art. 90 din H.G. nr. 925/2006 și art. 4 din H.G. nr. 264/2003 nu pot fi interpretate în sensul că ar permite societăților de asigurare să emită instrumente de garantare care să aibă natura scrisorilor de garanție, ci doar că autoritățile contractante au posibilitatea să aleagă între a solicita ofertantului o scrisoare de garanție emisă de o instituție bancară sau un contract de asigurare de garanții emis de o societate de asigurări.

În concluzie, niciuna dintre alegațiile recurentei, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținută, garanția pentru plata avansului fiind emisă în conformitate cu dispozițiile legale existente, în concordanță cu obiectul său de activitate, neexistând vreo cauză de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea actului încheiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că instanța de apel a procedat la o veritabilă rejudecare a cererii de chemare în judecată, încercând să acopere lipsurile hotărârii primei instanțe prin completarea considerentelor acesteia cu propriile motive; instanța de apel nu a motivat două dintre motivele invocate în fața instanței de fond.

Criticile recurentei nu pot fi reținute. Dimpotrivă, instanța de apel nu doar că a răspuns tuturor motivelor de apel, însă a prezentat o motivare care se remarcă prin raționamente juridice logice, concrete, concise, răspunzând tuturor cererilor și apărărilor formulate în baza probelor administrate.

Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul are caracter devolutiv, adică provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, devoluțiunea operând cu privire la întreaga cauză, având în vedere soluția de respingere a acțiunii pronunțată de prima instanță.

Cazurile în care instanța de apel trimite o cauză spre rejudecare primei instanțe sunt prevăzute în art. 480 alin. (3) și (4) C. proc. civ., suplimentarea motivării instanței de fond nefiind un caz care să impună o asemenea soluție, astfel cum pretinde recurenta.

Față de cele mai sus reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat și a obligat recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă E. S.R.L. reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor aflate la dosar și având în vedere dispozițiile art. 453 C. proc. civ.