ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 342/2016

Decizia nr. 342/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 7039 din 6 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2013 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă s-a admis acțiunea formulată de reclamanta CNADNR împotriva pârâtei Societatea A. SA cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 93.930.037,02 RON, cu titlu de garanție și 955.749,36 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 805 din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Societatea A. SA.

Împotriva acestei decizii și a încheierilor de ședință din data de 27 iunie 2014 și 26 septembrie 2014 a declarat recurs pârâta Societatea A. SA, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 497 C. proc. civ. precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată potrivit art. 451 - art. 453 C. proc. civ.

Invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată în dezvoltarea criticilor că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 86 - art. 90 din H.G. nr. 925/2006, art. 2321 C. civ., precum și ale art. 1270 C. civ. și art. 1266 - art. 1269 C. civ.

În această privință, susține recurenta prin primul motiv de recurs, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 89 - art. 90 din H.G. nr. 925/2006, stabilind pentru garanția de bună execuție același regim juridic ca pentru scrisoarea de garanție autonomă.

Astfel, sintagma „instrument de garantare" de la art. 90 din hotărârea de guvern menționată este generică, se poate referi la orice instrument de garantare, alegerea acestuia fiind lăsată la latitudinea părților și căruia i se aplică regimul juridic al instrumentului prin care s-au constituit.

Prin urmare, având în vedere că polițele de asigurare reprezintă instrumente de garantare, instanța de apel trebuia să stabilească cu prioritate natura juridică a polițelor și ulterior să aplice regulile specifice instrumentul de garantare respectiv, contractului de asigurare.

În speță însă, prin decizia recurată s-a confundat sintagma „instrument de garantare" din art. 90 al H.G. nr. 925/2006 cu instituția scrisorii de garanție autonomă reglementată de art. 2321 C. civ., excluzându-se posibilitatea ca părțile să fi constituit garanția printr-un contract de asigurare.

În aceste condiții, susține recurenta, este eronată concluzia instanței de apel, potrivit căreia, polițelor nu le sunt aplicabile dispozițiile din materia contractului de asigurare, în special mecanismul stipulației pentru altul, ci cele din materia instrumentului de garantare, astfel încât acestea cad sub incidența art. 2321 alin. (3) C. civ.

O altă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 86 alin. (3) din hotărârea de guvern și respectiv ale art. 2321 alin. (3) C. civ. deoarece o garanție de bună execuție condiționată de culpă nu poate fi constituită printr-o garanție autonomă.

În mod concret, recurenta invocă faptul că instanța de apel nu a observat că cele două tipuri de garanție de bună execuție prevăzute de art. 86 din H.G. nr. 925/2006 nu sunt echivalente și nu pot fi confundate cu cele două tipuri de scrisori de garanție autonomă reglementate de art. 2321 C. civ. Aceste din urmă instrumente de garantare sunt întotdeauna independente de culpa persoanei garantate și de raportul fundamental și pot fi folosite doar în ipoteza constituirii unei garanții de bună execuție necondiționată, în temeiul art. 86 alin. (2) lit. b) din hotărârea de guvern și nu al unei garanții condiționate de culpă, conform art. 86 alin. (2) lit. a), cum este cea din speță și care nu putea avea un caracter autonom.

Totodată, instanța de apel a confundat caracterul condiționat al garanției de bună execuție cu caracterul documentar al scrisorii de garanție autonomă, încălcând și sub acest aspect dispozițiile art. 2321 alin. (3) C. civ., deoarece nu a observat că aceste dispoziții legale și respectiv dispozițiile art. 86 alin. (1) lit. a), nu sunt compatibile și se exclud reciproc.

Un alt motiv de nelegalitate constă în încălcarea art. 89 din hotărârea de guvern menționată, derivat din concluzia eronată a instanței de apel că neprelungirea duratei garanției de bună execuție reprezintă o obligație neexecutată ce intră în noțiunea de risc asigurat.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, obligația beneficiarului de a prelungi perioada de valabilitate nu rezultă nici din dispozițiile legale anterior menționate, care se referă la obligația constituirii unei astfel de garanții și nici din Contractul nr. 617/2008 astfel încât neprelungirea poliței nu reprezintă un eveniment asigurat.

În egală măsură, arată recurenta, instanța de apel a ignorat principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans și art. 89 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006 deoarece reclamanta a acceptat prelungirea Contractului nr. 617/2008 fără a solicita executantului extinderea garanției de bună execuție, fiind nesocotite astfel și clauzele convenționale stabilite de părți prin art. 12 referitoare la sancțiunile aplicabile în ipoteza neîndeplinirii culpabile a obligațiilor asumate.

Reluând parțial criticile formulate prin primul motiv de recurs se invocă printr-o altă critică încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. și ale regulilor de interpretare stabilite prin art. 1266 - art. 1269 C. civ. aplicabile polițelor de asigurare.

În această privință se susține că instanța de apel trebuia să analizeze separat polițele nr. 2130 și nr. 2318, care nu conțin ca anexă parte integrantă o scrisoare de bună execuție și respectiv polițele nr. 2570 și nr. 2505, care conțin ca anexă, parte integrantă o astfel de scrisoare.

Activarea garanției de bună execuție constituită prin polițele de asigurare funcționează potrivit regulilor contractului de asigurare reglementat de art. 2199 C. civ., în ale condițiilor generale stabilite de părți și care se impun acestora în conformitate cu art. 1270 C. civ.

Părțile au intenționat să încheie un contract de asigurare astfel cum rezultă în mod expres din titlul polițelor și al condițiilor generale de asigurare, precum și din modul de reglementare a obiectului și a riscului asigurat, iar regimul contractului de asigurare este perfect compatibil cu cel al garanției de bună execuție condiționate.

În aceste condiții, arată recurenta, instanța de apel trebuia să observe că nicio dispoziție din H.G. nr. 925/2006 nu se opune calificării polițelor/scrisorilor ca fiind contracte de asigurare, în timp ce art. 86 alin. (1) lit. a) contrazice calificarea acestora ca fiind garanții autonome emise în temeiul art. 2321 C. civ. Pe de altă parte, polițele de asigurare funcționează pe baza mecanismului stipulației pentru altul, iar cel al scrisorii de garanție autonomă și nu cel al garanției de bună execuție este incompatibil cu regulile specifice stipulației pentru altul.

În privința polițelor de asigurare nr. 2570 și nr. 2505, părțile au stabilit în mod expres că scrisorile de garanție fac parte integrantă clin polițe, fiind evidentă voința acestora de a avea un singur negotium indiferent de numărul și forma instrumentelor care îl materializează.

Această mențiune, susține recurenta, impune concluzia că scrisorile de garanție se subsumează condițiilor de plată prevăzută în polițele de asigurare, iar instanța trebuia să stabilească în funcție de convenția părților, dacă acestea au constituit o garanție autonomă sau accesorie.

Hotărârea recurată este nelegală, susține recurenta și din perspectiva aplicării dispozițiilor Publicației nr. 758 a Camerei de Comerț Internațional de la Paris care se aplică numai în măsura în care nu contravine prevederilor contractuale agreate de părți, și pe de altă parte, permite asigurătorului să refuze plata dacă beneficiarul nu a atașat cererii sale documentele necesare, conform art. 15 din Publicația nr. 758.

Instanța de apel, arată recurenta printr-un alt motiv de recurs, a încălcat regulile specifice contractului de asigurare stabilite prin art. 2199 și art. 2214 C. civ., care aplicate corect ar fi condus la respingerea cererilor de plată pentru neîndeplinirea condițiilor necesare antrenării răspunderii sale.

Astfel, deși instanța de apel a arătat care sunt condițiile cumulative ce trebuiau îndeplinite pentru plata polițelor argumentând că atât polițele cât și scrisorile care fac parte integrantă din polițe sunt instrumente de garantare condiționate de îndeplinirea anumitor cerințe agreate de asigurător - garantat - beneficiar și respectiv, dacă există o încălcare a obligațiilor contractuale care a produs un prejudiciu, ignoră aceste cerințe precum și împrejurarea că prejudiciul este eventual și are un cuantum nedeterminat.

Procedând astfel, prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 1532 C. civ., hotărârea pronunțată cuprinzând și motive contradictorii - critică încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Prejudiciul, condiție esențială pentru antrenarea răspunderii civile a fost contestat, astfel încât în mod greșit s-a respins prin încheierea din 26 iunie 2014 cerere privind efectuarea unei expertize, având în vedere și dispozițiile art. 13.2 din contractul de lucrări potrivit căruia achizitorul putea emite pretenții asupra garanției de bună execuție în limita prejudiciului creat.

Existența unor motive contradictorii rezultă, susține recurenta și din calificarea dispozițiilor H.G. nr. 925/2006 ca fiind imperative argument care este în contradicție cu teza conform căreia garanția de bună execuție acoperă orice neexecutare contractuală.

Sub acest aspect, deși instanța de apel a calificat corect prevederile art. 89 al hotărârii de guvern ca fiind dispoziții imperative care stabilesc limitativ neexecutările acoperite de garanția de bună execuție, a concluzionat eronat că garanția poate fi activată în cazul nerespectării oricărei obligații contractuale în conformitate cu art. 13.1 și art. 13.2 din convenția părților.

De asemenea, argumentul instanței de apel în sensul că reclamanta nu poate utiliza sumele de bani garantate prin polițe și scrisori și că dacă nu se va produce în viitor un prejudiciu în legătură cu cantitatea și calitatea lucrărilor va fi obligată să le restituie pârâtei este în contradicție cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată.

În egală măsură și aplicarea concomitentă a dispozițiilor art. 86 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 925/2006 și art. 2321 alin. (3) C. civ., care se exclud reciproc, atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În privința nelegalității deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că soluția instanțelor de fond de a recalifica primul capăt de cerere drept apărare de fond încalcă prevederile art. 35 C. proc. civ., principiul disponibilității, al contradictorialității, al aflării adevărului precum și al dreptului la apărare.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, soluționarea primului petit al acțiunii reclamantei era relevantă pentru că în absența unor deficiențe calitative a lucrărilor, singura pretenție ce putea fi dedusă judecății era o acțiune în constatare prin care să se stabilească dacă pârâta avea sau nu obligația de a prelungi polițele/scrisorile.

Încălcând dispozițiile art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanțele de fond au schimbat cauza cererii de chemare în judecată acordând sumele pretinse de reclamantă cu titlu de garanție, deși au fost solicitate în baza unor contracte de asigurare.

Analizând recursul formulat de pârâta Societatea A. SA, în conformitate cu art. 499 C. proc. civ., raportat la motivele și dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte îl va admite pentru următoarele considerente:

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta CNADNR a solicitat să se constate neexecutarea de către pârâta Societatea A. SA a cererilor de plată privind polițele de asigurare nr. 2130 din 23 aprilie 2012, nr. 2318 din 29 mai 2012, scrisorile de garanție de bună execuție - polița de asigurare nr. 2505 din 11 iulie 2012 și nr. 2570 din 2 august 2012, precum și obligarea acesteia la plata sumei de 93.930.037,02 RON reprezentând valoarea totală a polițelor și scrisorilor de garanție.

Invocând în drept dispozițiile art. 1528 și art. 2321 C. civ., reclamanta a arătat în motivarea acțiunii că, în baza Contractului nr. 617 din 5 septembrie 2008 încheiat între CNADNR în calitate de achizitor și SC B. SRL în calitate de executant având ca obiect execuția și modernizarea DN 67C Bengești - Sebeș, executantul s-a obligat să constituie garanția de bună execuție a contractului în cuantum de 10% din valoarea acestuia.

Polițele de asigurare și scrisorile de bună execuție au fost încheiate în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/2009 privind modificarea și completarea H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziție publică din O.U.G. nr. 34/2009.

Prin emiterea scrisorilor de garanție și a polițelor privind asigurarea de garanție de bună execuție, la cererea SC B., pârâta s-a angajat în mod necondiționat și irevocabil să-i plătească reclamantei suma reprezentând garanția de bună execuție aferentă contractului în cazul încălcării de către executant a obligațiilor asumate prin Contractul nr. 617/2008.

Dat fiind faptul că procesul-verbal de recepție finală aferent contractului menționat nu a fost emis, termenul de valabilitate al polițelor și scrisorilor de garanție expira la 30 noiembrie 2012, iar executantul nu a transmis dovada prelungirii valabilității acestora, reclamanta a solicitat pârâtei executarea garanțiilor.

Prin urmare, având în vedere efectele juridice ale scrisorii de garanție, rezultă că potrivit art. 2321 C. civ., garantul în speță pârâta era obligată, la cererea beneficiarului, respectiv a reclamantei, să-i plătească necondiționat suma la care s-a obligat, aceleași reguli fiind aplicabile și în cazul garanțiilor constituite prin polițe de asigurare.

Raportat la conținutul condițiilor stabilite de pârâți pentru plata garanțiilor și anume, la cererea beneficiarului însoțită de depunerea unor documente, conform mențiunilor din textul scrisorii de garanție, precum și în considerarea faptului că au fost respectate cerințele impuse prin polițe, fiind încălcată obligația contractuală asumată de SC B. SRL, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii garanțiilor ca urmare a refuzului acesteia de a onora cererile de plată.

Calificând natura juridică a acestor instrumente de garantare, prima instanță a apreciat că atât polițelor de asigurare cât și scrisorilor de garanție le sunt aplicabile dispozițiile art. 1284 - art. 1288 C. civ. privind stipulația pentru altul, în care calitatea de stipulant aparține SC B. SRL, cea de executant pârâtei A. și cea de beneficiar reclamantei.

Cu prioritate, față de aceste dispoziții legale a arătat tribunalul că sunt incidente prevederile art. 2321 C. civ., care reglementează regimul juridic al scrisorii de garanție, cu consecința că potrivit alin. (2) al acestui articol, angajamentul de plată asumat de pârâtă se execută la prima și simpla cerere a beneficiarului, dacă prin scrisoarea de garanție nu s-a convenit altfel, iar pârâta nu poate invoca împotriva beneficiarului excepțiile întemeiate pe raportul juridic obligațional preexistent, conform art. 2321 alin. (3) C. civ.

În privința polițelor privind asigurarea de garanție de bună execuție și scrisorilor de garanție nr. 2505 din 11 iulie 2012 și nr. 2570 din 11 iulie 2012 fiind aplicabile cu caracter prioritar față de dispozițiile legale menționate, Regulile Uniforme privind Garanțiile la cerere, Publicația nr. 758 Societatea A. SA.

Instanța de apel a arătat că, în sensul art. 90 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, indiferent de emitentul garanției și de denumirea actului juridic, respectiv scrisoare de garanție, poliță asigurătorie de garanție, contract de garanție, operațiunea are natura de instrument de garantare.

Potrivit art. 86 alin. (3) din hotărârea de guvern, instrumentul de garanție poate fi necondiționat, plata făcând-o la prima cerere a beneficiarului pe baza declarației acestuia cu privire la culpa persoanei garantate, ceea ce determină încadrarea acesteia în categoria scrisorii de garanție necondiționată, conform art. 2321 alin. (1) C. civ. sau condiționată, plata realizându-se după constatarea culpei persoanei garantate ceea ce îl face încadrabil în categoria scrisorii de garanție condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe, reglementată de art. 2321 alin. (2) C. civ.

În speță, atât polițele cât și scrisorile de garanție, care fac parte integrantă din polițe sunt instrumente de garantare condiționate de îndeplinirea anumitor cerințe agreate de asigurător - garant - beneficiar, referitoare la atașarea unor documente anexate cererii de plată, dar și indicarea obligației contractuale încălcate, a prejudiciului suferit și transmiterea înscrisurilor necesare determinării dimensiunii daunei conform art. 13 din condițiile generale la polița nr. 2130 și nr. 2318, art. 13 și art. 14.3 din polițele nr. 2505 și nr. 2570 coroborat cu parag. II lit. a) și b) din scrisorile de garanție.

Chiar dacă actele juridice încheiate între reclamantă și SC B. au fost intitulate polițe de asigurare, acestea nu au natura unor contracte de asigurare, reglementate de art. 2199 C. civ., nefiind incidente nici dispozițiile privind stipulația pentru altul.

În acest context, cu titlu prealabil se impune precizarea că în esență, recurenta invocă prin primele critici omisiunea instanței de apel de a clarifica cu prioritate natura juridică a instrumentelor de garantare din litigiu, cu consecința aplicării greșite a normelor de drept material specifice acestora, motiv pentru care criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate printr-un considerent comun.

Astfel, Înalta Curte observă că prin polița privind asigurarea de garanție de bună execuție nr. 2130 din 23 aprilie 2012 emisă de pârâtă pentru SC B. SRL în calitate de asigurat, CNADNR în calitate de beneficiar al garanției s-a prevăzut că obiectul convenției îl reprezintă Contractul de lucrări nr. 617/2008 suma asigurată, perioada și prima de asigurare și că fac parte integrantă din polița de asigurare, condițiile privind asigurarea garanției de bună execuție.

Conform art. 13.1 beneficiarul, în speță, reclamanta este îndreptățită să solicite plata garanției de la garant în conformitate și în limitele prevăzute din Contractul de lucrări nr. 617/2008 și să transmită avizarea de daună, alte documente și înscrisuri în vederea determinării cauzei și dimensiunii daunei.

De asemenea art. 14 din condițiile generale referitoare la constatarea și plata despăgubirilor se prevede că evaluarea prejudiciilor se face de asigurător în condițiile stabilite la acest articol, iar cuantumul despăgubirilor este egal cu prejudiciul suferit de beneficiar și dovedit prin acte, din care se scad cele prevăzute expres în acest articol.

Același conținut îl au și polița nr. 2138 și condițiile generale aferente.

Prin polițele privind asigurarea de garanție de bună execuție nr. 2505 și respectiv nr. 2570, părțile anterior menționate fiind aceleași și în aceeași calitate s-a prevăzut că pe lângă condițiile generale de asigurare și scrisorile de garanție de bună execuție fac parte integrantă din polița de asigurare.

Potrivit scrisorilor de garanție de bună execuție Societatea A. SA s-a obligat să achite reclamantei necondiționat și irevocabil orice sumă de bani ce nu depășește valoarea garantată, la primirea cererii de plată și a declarației din care să rezulte că principalul, respectiv SC B. SRL a încălcat obligațiile rezultate din Contractul nr. 617/2008 și felul în care acesta este în culpă. Această garanție fiind supusă Regulilor Uniforme - Publicația nr. 758 Camera Internațională de Comerț.

În privința cuantumului despăgubirilor s-a prevăzut că acesta este egal cu valoarea garantată aferentă scrisorii de garanție de bună execuție, valoarea acestora nu va putea depăși sumele asigurate prevăzute în poliță și în scrisoarea de garanție de bună execuție, conform art. 14.6 și art. 14.7.

Garanția de bună execuție a Contractului nr. 617/2008 modificat prin Actul adițional nr. 1/2009 a fost constituită în conformitate cu art. 90 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 834/2009, potrivit căruia, „de regulă garanția de bună execuție se constituie printr-un instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă la contract, prevederile art. 86 alin. (2) - (4) aplicându-se corespunzător".

În conformitate cu art. 86 alin. (2) garanția trebuie să fie irevocabilă și să prevadă dacă plata garanției se va executa condiționat de constatarea culpei persoanei garantate sau necondiționat, respectiv la prima cerere a beneficiarului, pe baza declarației acesteia cu privire la culpa persoanei garantate.

Prin urmare, instrumentul de garantare, emis de o societate bancară sau de asigurări poate îmbrăca forma unei polițe asigurătorie de garanție, contract de garanție, scrisoare de garanție, a cărei calificare juridică și respectiv, consecințe practice urmează a fi stabilite în funcție de intenția reală a părților reflectată în clauzele contractuale, pentru a se verifica în ce măsură acestea au înțeles să constituie o garanție autonomă, în sensul art. 2321 C. civ. sau obligațiile sunt specifice unui contract de asigurare supus reglementării prevăzute de art. 2199 C. civ.

Potrivit art. 2321 alin. (1) C. civ., scrisoarea de garanție este angajamentul irevocabil și necondiționat al emitentului de a achita la solicitarea ordonatorului, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, o sumă de bani beneficiarului în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Plata se execută la prima și simpla cerere, dacă prin textul scrisorii de garanție nu se prevede altfel, iar emitentul scrisorii nu poate opune beneficiarului excepțiile întemeiate pe raportul obligațional preexistent și nu poate fi ținut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită, după cum reiese din prevederile alin. (2) și (3) ale aceluiași articol.

În consecință, raportat la dispozițiile legale anterior evocate și în considerarea caracterului autonom al acestei garanții, rezultă că instanța de apel trebuia să verifice, în funcție de condițiile cuprinse în polițele de asigurare și respectiv în cele care au atașate scrisori de garanție, dacă intenția părților a fost aceea de a constitui o garanție autonomă în sensul art. 2321 C. civ. sau dimpotrivă o garanție pentru a cărei activare era necesară verificarea condițiilor referitoare la existența culpei persoanei garantate. În această din urmă ipoteză impunându-se și administrarea unui probatoriu adecvat pentru stabilirea existenței și întinderii prejudiciului.

În alți termeni, caracterul autonom al garanției trebuie să rezulte neechivoc din conținutul înscrisului pentru că stabilirea tipului de garanție constituită prin polițe și respectiv, scrisori este esențială pentru determinarea condițiilor în care se realizează executarea acesteia, fiind obligatorie examinarea separată a condițiilor generale, pentru a se verifica în ce măsură acestea sunt compatibile cu specificul unei garanții autonome.

În concluzie, prin aplicarea dispozițiilor legale anterior menționate și în privința primelor două polițe de asigurare, care nu au atașate scrisori de garanție, rezultă că s-au încălcat dispozițiile de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., dacă recursul a fost declarat admisibil în principiu, în cazul admiterii, hotărârea poate fi casată în tot sau în parte, aceasta fiind regula generală. Însă, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea.

În aceste condiții, fiind fondate motivele de recurs referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material, soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.

Față de soluția preconizată, analizarea motivelor de recurs derivate din încălcarea art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este inutilă și lipsită de interes juridic.

În privința criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se va reține că aceasta este nefondată, instanța de apel argumentând corect că omisiunea tribunalului de a se pronunța distinct cu privire la primul capăt al cererii reclamantei și calificarea acestuia ca fiind o motivare a petitului 2, nu i-a produs pârâtei nicio vătămare pentru a se putea susține încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) și (2) raportat la art. 458 C. proc. civ. și respectiv a principiului disponibilității, contradictorialității și a dreptului la apărare.

În concluzie pentru argumentele anterior menționate, recursul formulat de pârâtă, va fi admis, iar în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., decizia și încheierile recurate vor fi casate, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe pentru examinarea în concret a conținutului instrumentelor de garantare din litigiu, a naturii juridice a acestora, a condițiilor generale aferente fiecăruia în parte, în vederea stabilirii voinței reale a părților și a condițiilor de activare a garanției, administrând probele necesare pentru stabilirea existenței și întinderii obligației de plată a pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Societatea A. SA București împotriva Deciziei nr. 805 din 14 octombrie 2014 și a încheierilor de ședință din 27 iunie 2014 și 26 septembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care le casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 februarie 2016.

Procesat de GGC - LM