ÎCCJ, decizie (scj.ro #146420)

Noțiunile de consumator și de comerciant. Fapte de comerț. Incidența art. 7 pct. 1 alin. 1 din O.U.G. 50/2010. Consecințe.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : contract de credit

-consumator

- comerciant

- fapte de comerț

Legea nr. 193/2000

OUG nr.50/2010, art.7 pct.1

Cauza CJUE C-410/11, para. 36

Cauza CJUE C-269/95, para. 16

Cauza CJUE C-110/14, para. 23

Directiva 93/13/CEE

În art.7 pct.1 alin.1 din OUG nr.50/2010 a fost definită noțiunea de consumator utilizată în cuprinsul acestui act normativ ca fiind „persoana fizică ce acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale”.

Paragraful 36 din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-410/11  statuează că „numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenția menționată în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională”. Tot în acest sens sunt și considerentele reținute de CJUE în paragraful 16 al hotărârii pronunțate în cauza C-269/95, în sensul că, pentru a stabili dacă o persoană acționează în calitate de consumator, „trebuie să se aibă în vedere poziția sa într-un anumit contract în raport cu natura și finalitatea acestuia, iar nu situația sa subiectivă… Una și aceeași persoană poate fi considerată consumator în cadrul anumitor operațiuni și operator economic în cadrul altor operațiuni”.

Paragraful 23 al hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-110/14 statuează în sensul că „instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menționate. Pentru a proceda astfel, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu…”

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 479 din 22 februarie 2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/x/2012 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta D., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să se constate următoarele:

-nulitatea absolută a art. 5.1 și art.5.4 raportat la art.1.2 din contractul de credit nr. x încheiat la data de 10 aprilie 2008 cu pârâta;

-nulitatea absolută a actului adițional nr.x din 17 iulie 2009;

-nulitatea absolută a art.4.3 și art.4.4 din același contract de credit.

Prin încheierea civilă nr.10 din 11 ianuarie 2013, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr.x/x/2013.

Prin sentința civilă nr. 561, pronunțată la data de 1 martie 2016 în dosarul nr. x/x/2013 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut faptul că între pârâta D. și reclamanții A., B. si C. s-a încheiat Contractul de credit nr. x din 10 aprilie 2008, pentru suma de 1.763.976 CHF, durata creditului fiind de 19 ani. Potrivit art. 1.2 din contract dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni și de marja băncii, aceasta din urmă fiind variabilă.

Potrivit art. 4.2 din contract, împrumutatul/garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a contractului să încheie și să reînnoiască, cu una din societățile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare de viață, care să acopere riscurile de deces și invaliditate permanentă. Conform  art. 4.4, banca poate, în situațiile expres prevăzute să încheie și să reînnoiască, pe cheltuiala împrumutatului polițele de asigurare de la articolele anterioare, dacă cealaltă parte nu își îndeplinește aceste obligații, cu dreptul de a rezilia contractul, pentru neplata ratelor de asigurare, peste 60 zile de la scadență.

La art. 5.1 din contract se specifică faptul că dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În continuare se arată că în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale, noul procent urmând a fi aplicat asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia, iar art. 5.4 prevede obligația de informare in sarcina clienților, cu privire la fluctuațiile indicelui de referință.

Prin actul adițional nr. x din 17 iulie 2009 s-a modificat marja băncii la 5 puncte procentuale pe an, începând cu data de 22 mai 2009, actul adițional fiind criticat sub acest aspect, deși include și alte modificări de clauze. Reclamanții au semnat acest act adițional.

În ceea ce privește argumentele aduse în discuție de către reclamantă, care vizează faptul că primele de asigurare de viață ar fi crescut anual, în mod considerabil, în ceea ce îl privește pe reclamantul A., instanța a apreciat că acestea depășesc cadrul procesual al acțiunii cu care reclamanții au investit instanța, deoarece contractul de asigurare de viață încheiat cu E. (ulterior F. și apoi G.) este un raport juridic distinct, care nu face obiectul acțiunii.

Pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe. Însă înainte de toate trebuie analizat dacă respectiva clauză criticată nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Analizând clauza contractuală privind dobânda împrumutului, astfel cum a fost stabilită la momentul încheierii convenției de credit și inserată în cuprinsul art. 1.2 din Contract, prima instanță a constatat că art. 1.2 , raportat  la art. 5.1 si 5.4 conțin un mecanism de reglare a dobânzii exprimat în termeni clari și inteligibili. Astfel, dobânda este dată de indicele de referința și marja băncii și se revizuiește la trei luni, în funcție de acești indicatori. Având în vedere că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, iar dobânda face parte din preț, în condițiile în care clauzele reclamate conțin un mecanism de reglare a dobânzii exprimat in termeni clari și inteligibil, prima instanță a apreciat că aceste clauze sunt exceptate de la controlul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Prima instanța a mai reținut că și prevederea din actul adițional nr. x/2009 privind majorarea marjei băncii este exceptată de la controlul impus de art. 4 din Legea nr. 193/2000, marja făcând parte din dobânda variabila –obiect al contractului, fiind însușită, ca valoare majorată, de către reclamanți. S-a reținut că alte motive de nulitate a actului adițional menționat, nu au fost, în concret, invocate de către partea reclamantă.

În ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 4.3 din contract, privind obligativitatea încheierii de către reclamanți a unor contracte de asigurare, prima instanță a apreciat că această prevedere reprezintă o măsură de garantare a rambursării creditului, în beneficiul pârâtei, fiind prevăzută, în mod clar și inteligibil, în contract. Prima instanță a reținut că nicio dispoziție legală nu împiedică instituția bancară la instituirea unor astfel de prevederi, iar o astfel de clauză nu este de natură să cauzeze nici un dezechilibru în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților, având în vedere că odată acordat creditul către împrumutați, banca este singura care poate fi prejudiciată prin producerea unor evenimente de natura celor pentru care se solicită încheierea unor contracte de asigurare. Nu poate fi acceptată susținerea pârâților privind faptul că o astfel de prevedere ar reprezenta o dobândă mascată, întrucât banca nu dobândește nicio sumă de bani în urma încheierii contractelor de asigurare, primele fiind achitate societății de asigurare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A., B. și C., solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimata D. a solicitat respingerea apelului și  menținerea sentinței apelate ca temeinică și legală.

Prin decizia civilă nr.1068 din 20 decembrie 2016 a Curții de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 561 din 1 martie 2016 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost menținută în întregime.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Între părți, la data de 10 aprilie 2008, s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale cu garanție imobiliară - refinanțare, contract prin intermediul căruia intimata a acordat apelanților un credit în cuantum de 1.763.976 CHF. La data de 17 aprilie 2008 s-a alimentat contul CHF al apelanților cu suma de 1.763.976 CHF, suma evidențiata în istoricul tranzacțiilor contului sub denumirea „start credit”. Din totalul sumei mai sus menționate s-a reținut de către intimată suma de 35.279,52 CHF, cu titlu de comision acordare, diferența, în cuantum de 172.8751,00 CHF, făcând obiectul unei operațiuni de schimb valutar inițiată de către apelanți.

La data de 17 aprilie 2008, prin ordinul de schimb valutar semnat de către apelanți, s-a procedat la efectuarea unei operațiuni de schimb valutar din CHF în EURO, suma rezultată în urma efectuării acestei operațiuni fiind de 1.080.463, 38 EURO. Suma de 1.080.463,38 euro a fost întrebuințată de către apelanți după cum urmează: cu suma de 55.063,67 euro s-a procedat la rambursarea integrală a unui alt credit în moneda euro, contractat tot de la aceeași bancă; suma de 99.869,26 Euro a fost folosită de către apelanți în vederea rambursării anticipate a unui alt credit luat de aceștia de la H. (ambele aspecte rezultă din cuprinsul secțiunii 3- Tragerea creditului, art. 3.1 din contractul de credit dedus judecații, precum și cuprinsul Ordinului de plata anexat). Diferența de sumă, în cuantum de 922.450  Euro, a fost transferată de apelanți, la data de 21 aprilie 2008, în contul societății comerciale I., cu titlu creditare firmă. Acest aspect rezultă atât din cuprinsul extraselor de cont, cât și din cuprinsul ordinului de plată redactat și semnat de apelanți.

Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „prin consumator se înțelege orice persoana fizica, sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intra sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție artizanale ori liberale”. Protecția asigurată atât de norma internă, cât și de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziție cu profesionistul, acționează în afara activității sale profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menționate și care nu acționează în scopul obținerii unui profit. Rațiunea reglementărilor este comună, respectiv de protejare a consumatorului care se află într-o situație de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere cât și nivelul de informare.

În acest sens relevantă este și sentința pronunțată la data de 22 noiembrie 2011 în cauza Benincasa (C-542/99), Curtea de Justiție a Uniunii Europene reținând că numai contractele încheiate în afară și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (...) în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (punctul 17)”. Raportat la cele mai sus expuse, în condițiile în care reclamanții apelanți au contractat împrumuturile cu scopul de a achiziționa imobile pentru realizarea unor investiții, iar nu pentru satisfacerea intereselor lor în calitate de consumatori finali privați, aceștia nu au calitatea de consumator.

Apelanții au dorit contractarea creditului dedus judecații în scopuri exclusiv comerciale, actele depuse la dosar dovedind că sumele de bani au fost necesare în vederea dezvoltării unor afaceri comerciale, prin creditarea societății I. În privința acestui contract de credit apelanții nu au calitatea de consumatori care au contractat un credit pentru nevoi personale. Raportat la cele sus arătate, apelanții nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000, astfel că în baza art. 296 C. proc. civ. - 1865, instanța de apel a respins apelul declarat de apelanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 561 din 1 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/x/2013 al Tribunalului Specializat Cluj.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B., C. și A.

Recursul a fost admis prin decizia nr. 652 din 6 aprilie 2017 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.x/x/2013, în consecință, decizia nr. 1068 din 20 decembrie 2016 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a Civilă a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

În esență, instanța de recurs a reținut că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanților apelanți, drept care reprezintă un principiu esențial al procesului civil. Astfel, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe o inadmisibilitate care derivă din lipsa calității de consumator a reclamanților apelanți. Însă această excepție a fost invocată pentru prima dată de către banca intimată prin concluziile scrise depuse la dosarul instanței de apel doar la data de 6 decembrie 2016, cu foarte puțin timp înainte de termenul dezbaterilor publice pe fondul cauzei care au avut loc în 13 decembrie 2016.

Instanța de recurs a reținut că soluționarea dosarului a fost realizată în aceste condiții, fără ca o chestiune, esențială în economia dosarului, așa cum este inadmisibilitatea care derivă din lipsa calității de consumator, să fie pusă în discuția părților sau să fie comunicată apelanților pentru a putea să își formuleze apărări. Or, în aceste circumstanțe, a fost încălcat, în mod esențial, dreptul la apărare al apelanților și principiul contradictorialității, iar decizia este lovită de nulitate, în condițiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ. Apărarea privind lipsa calității de consumator nu a fost invocată nici în fața primei instanțe și nici prin motivele de apel, ci doar cu câteva zile înaintea dezbaterilor finale din apel, iar apelanții nu au avut posibilitatea să își formuleze apărări față de acest nou argument al intimatei.

După rejudecare, prin decizia nr.652 din 7 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă,

a fost respins apelul declarat de A. și B. împotriva sentinței civile nr.561 din 1 martie 2016 pronunțată de către Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr.x/x/2013, pe care a menținut-o în întregime.

A fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a apelantei C. și, în consecință, a fost anulat apelul declarat de C. împotriva sentinței civile nr. 561 din 1 martie 2016 pronunțată de către Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/x/2013.

Au fost obligați apelanții A. și B. să achite intimatei D. suma de 5643 lei cheltuieli de judecată în faza apelului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește aspectul esențial al calității de consumator, instanța de apel a reținut că probele administrate confirmă faptul că la încheierea contractului de credit analizat, reclamanții apelanți, deși sunt persoane fizice, nu au acționat în calitate de consumatori.

Astfel, în cazul concret analizat, între părți s-a încheiat la data de 10 aprilie 2008 contractul de credit nevoi personale cu garanție imobiliară - refinanțare, contract prin intermediul căruia intimata a acordat apelanților un credit în cuantum de

1.763.976 CHF

. Ulterior, la data de 17 aprilie 2008 s-a alimentat contul CHF al apelanților cu suma de 1.763.976 CHF, sumă evidențiată în istoricul tranzacțiilor contului sub denumirea „start credit”. Din totalul sumei mai sus menționate s-a reținut, de către intimată, suma de 35.279.52 CHF, cu titlu de comision acordare, diferența, în cuantum de 1.728.751 CHF, făcând obiectul unei operațiuni de schimb valutar inițiată de către apelanți. Astfel, la data de 17 aprilie 2008, prin ordinul de schimb valutar semnat de către apelanți, s-a procedat la efectuarea unei operațiuni de schimb valutar din CHF în EURO, suma rezultată în urma efectuării acestei operațiuni fiind de 1.080.463, 38 EURO.

Desigur că suma enunțată depășește cu mult nevoile uzuale ale unui consumator obișnuit, protejat de normele speciale ale Legii nr. 193/2000 care a transpus în dreptul intern Directiva 93/13/CEE. Raportat la suma contractată cu titlul de împrumut, denumirea de ,,credit pentru nevoi personale,, are un caracter pur formal. Iar esențială pentru calificarea contractului și reținerea calității de consumator a reclamanților este și destinația sumei de bani împrumutată în temeiul contractului. Iar relevarea conform probatoriului administrat a destinației concrete a sumei consistente contractată cu acest titlu confirmă lipsa calității de consumator a reclamanților apelanți la data încheierii contractului.

Astfel, suma de 1.080.463,38 euro obținută prin schimb valutar a fost întrebuințată de către reclamanții apelanți după cum urmează: cu suma de 55.063, 67 euro s-a procedat la rambursarea integrala a unui alt credit în moneda euro, contractat tot de la D.; suma de 99.869,26 Euro a fost folosită de către reclamanții apelanți A. și B. în vederea rambursării anticipate a unui alt credit încheiat de către aceștia cu H. Iar ca aspect esențial, suma de 922.450.00 Euro a fost transferată de către apelanți, la data de 21 aprilie 2008 în contul societății comerciale I., cu titlu creditare firmă. Acest aspect rezultă atât din cuprinsul extraselor de cont, cât și din cuprinsul ordinului de plată redactat și semnat de către apelanți.

Noțiunea de consumator, în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, include orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența acestei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Aceste prevederi legale reprezintă o transpunere în plan național a dispozițiilor art. 2 litera b din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, potrivit cărora noțiunea de consumator definește „[…] orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale”.

Interpretând noțiunea de consumator în sensul prevederilor art.2 litera b din Directiva 93/13/CEE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat faptul că intră sub incidența noțiunii de consumator persoana fizică ce încheie un contract cu un profesionist, atâta timp cât acționează în scopuri care pot fi considerate în afara meseriei sau a profesiunii sale (C-348/14, Maria Bucura, Hotărârea din 9 iulie 2015).

După cum a menționat, de asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-110/14, Horațiu Costea, Hotărârea din 3 septembrie 2015 (paragraful 15 și următoarele) „astfel cum prevede al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele uniforme privind clauzele abuzive ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între „consumatori” și „vânzători sau furnizori”, noțiuni definite la articolul 2 literele (b) și (c) din această directivă.

Conform acestor definiții, „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menționată, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Pe de altă parte, „vânzător sau furnizor” înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce, în cadrul contractelor reglementate de Directiva 93/13, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.

Prin urmare, directiva menționată definește contractele cărora li se aplică, prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu acționează în scopuri legate de activitatea lor profesională (Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, C‑488/11, EU:C:2013:341, punctul 30, precum și Hotărârea Šiba, C‑537/13, EU:C:2015:14, punctul 21).

Acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecție pus în aplicare prin aceeași directivă și anume aceea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, C‑488/11, EU:C:2013:341, punctul 31, precum și Hotărârea Šiba, C‑537/13, EU:C:2015:14, punctul 22).

Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia (Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 23 și jurisprudența citată).

În același timp, trebuie amintit că una și aceeași persoană poate acționa în calitate de consumator în cadrul anumitor operațiuni și în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora. Noțiunea „consumator”, în sensul art. 2 litera (b) din Directiva 93/13, are, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 28-33 din concluzii, un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real.

Instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept „consumator” în sensul directivei menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea Faber, C‑497/13, EU:C:2015:357, punctul 48).

Pentru a proceda astfel, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.,, (paragraful 23 cauza C-110/14, Horațiu Costea).

În același sens, cu referire la alte acte comunitare (în special cele care reglementează norme de competență cu caracter special), dar care fac parte din normele ce protejează drepturile consumatorului, CJUE a reținut că consumatorul final este persoana care nu este angajată în activități comerciale și profesionale, iar acesta trebuie să procure/utilizeze bunul/serviciul achiziționat în interes propriu și personal, deci în afara unei activități comerciale/profesionale/de producție (C-89/91, Shearson Lehmann Hutton Inc. v TVB Treuhandgesellschaft für Vermögensverwaltung und Beteiligungen mbH, Hotărârea din 19 ianuarie 1993). De asemenea, s-a statuat faptul că numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenția menționată în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (C-419/11, Česká spořitelna, Hotărârea din 14 martie 2013; C‑464/01, Gruber, Hotărârea din 20 ianuarie 2005).

Aplicând aceste principii în cauza dedusă judecății, instanța de apel a constatat că decisiv este, pentru stabilirea calității de consumator a intimatului pârât, scopul dobândirii bunului sau serviciului care face obiectul contractului supus analizei, referitor la care s-a invocat caracterul abuziv. Dacă acest scop este unul legat de activitatea profesională,

lato sensu,

a reclamanților - apelanți, aceștia nu pot beneficia de protecția specială a Legii nr. 193/2000. În schimb, se va reține calitatea de consumator în eventualitatea în care s-ar stabili că finalitatea contractului analizat este independentă de orice activitate de natură comercială sau profesională a consumatorului.

În cauza dedusă judecății, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al mai multor clauze din contractul de credit bancar numărul x din 10 aprilie 2008, pentru suma de 1.763.976 CHF, durata creditului fiind de 19 ani. Conform art. 2.1 din contract, creditul este destinat refinanțării unui credit pentru nevoi personale cu garanție reală și pentru nevoile personale ale împrumutatului.

După cum rezultă din documentele interne ale băncii, în perioada precontractuală reclamanții au solicitat suma de 1.871.000 franci elvețieni, cu scopul de a finanța dezvoltarea unui proiect imobiliar în Cluj-Napoca prin intermediul unei societăți. În final, contractul a fost încheiat pentru împrumutarea sumei de 1.763.976 CHF, iar extrem de relevant pentru analiză este faptul că apelantul reclamant A., care a încheiat contractul în calitate de persoană fizică, deși suma este disproporționat de mare pentru satisfacerea unor ,,nevoi personale,, ale unui consumator, deține în același timp și calitatea de asociat și administrator al I., societatea care a beneficiat, în final, de cea mai mare parte a împrumutului. În același timp, reclamanta-apelantă B. deține calitatea de asociat la aceeași societate, conform extrasului eliberat de către Oficiul Național al Registrului Comerțului. Esențial în acest context este faptul că cea mai mare parte a sumei împrumutate, care prin cuantumul ei excede nevoilor uzuale ale unui consumator, a fost virată în contul societății I., cu care cei doi reclamanți apelanți au un raport de natură funcțională. La rândul ei, societatea I. are calitatea de asociat la o altă societate, J., o altă societate în care apelantul A. are calitatea de asociat și administrator. În consecință, creditul nu a fost contractat pentru satisfacerea unor nevoi personale, ci suma de 922.450.00 Euro, care reprezintă 85% din întregul credit, a fost virată în contul societății cu care împrumutații aveau un raport de natură funcțională și, astfel, apelanții au acționat în calitate de profesioniști, cu intenția de a finanța o societate pe care o controlau integral și a realiza acte de comerț specifice obiectului de activitate al acesteia.

Or așa, cum s-a citat din jurisprudența CJUE, la aprecierea calității de consumator trebuie să se țină seama de ,,natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu, (cauza Costea). Iar în cazul concret analizat, suma contractată este excesivă prin cuantumul său satisfacerii nevoilor personale ale unui consumator iar, pe altă parte, suma nici nu a fost folosită în interesul personal al împrumutaților, ci al societății căreia i-a fost virată cea mai mare parte din sumă, în vederea efectuării unor acte de comerț specifice obiectului de activitate. Pentru toate aceste argumente, nu le poate fi recunoscută reclamanților apelanți calitatea de consumator la data încheierii contractului de împrumut.

Cu prilejul rejudecării cauzei, apelanții au beneficiat de dreptul deplin la apărare față de contestarea calității de consumator, însă prin înscrisul depus în acest scop, nu au adus argumente pertinente prin care să justifice calitatea de consumator. Au insistat pe calitatea de persoană fizică a împrumutaților, calitate care, în opinia instanței de apel, este irelevantă deoarece aceste persoane fizice au un raport de natură funcțională (ambii sunt asociați iar unul dintre ei unic administrator) cu societatea căreia i-au transferat peste 85% din suma împrumutată prin contractul de credit bancar.

Denumirea contractului nu este relevantă pentru calificarea calității în care au contractat creditul, ci destinația sumei de bani contractată, împrejurările cauzei și scopul încheierii contractului, conform criteriilor impuse de CJUE în considerentele deciziei din cauza Costea, anterior enunțate.  Iar toate probele administrate confirmă, fără echivoc, că scopul a fost străin de satisfacerea unor interese personale ale apelanților, ci a urmărit scopuri profesionale ale acestora, în concret finanțarea unei societăți cu care apelanții au strânse raporturi de natură funcțională în calitate de unici asociați respectiv administrator. Simplul fapt al accesării unui credit destinat, în principiu, consumatorilor este doar o chestiune de formă, nu una de fond și nu califică, automat, persoanele fizice care au accesat creditul ca fiind consumatori.

Prin ultimul paragraf din notele de ședință prin care apelanții au formulat apărări față de contestarea de către societatea bancară a calității lor de consumatori, apelanții au criticat raționamentul instanței de apel care a pronunțat decizia casată, însă argumentele nu sunt temeinice. Astfel, apelanții au susținut că nu poate fi acceptată ideea potrivit căreia dacă o persoană a acordat vreodată un credit unei societăți au pierdut definitiv calitatea de consumator și au devenit profesioniști. În opinia instanței de apel, în cazul concret analizat nu este vorba despre  persoane care au creditat sau finanțat vreodată o societate, ci, în cazul concret analizat, au finanțat o societate în care sunt unici asociați iar unul dintre ei administrator, chiar cu suma obținută din încheierea contractului pe care îl atacă, invocând calitatea de consumator.

Mai mult, pentru a clarifica fără echivoc cadrul legal pe care reclamanții apelanți își întemeiază cererea de chemare în judecată și calea de atac, instanța de apel a obținut o nouă clarificare expresă la termenul din data de 12 septembrie 2017 în sensul că demersul dedus judecății este întemeiat sub aspectul reperului juridic exclusiv pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 193/2000. Or, invocarea cu succes a acestor dispoziții presupune ,,

ab initio

,, stabilirea, fără echivoc, a calității de consumator a celui care le invocă, fapt care în cazul, concret, analizat este nerealizabil, pentru toate argumentele anterior expuse. Din acest motiv, analiza pe fond a legalității clauzelor pretins abuzive pentru toate argumentele invocate de către reclamanți devine imposibilă în cadrul procedural trasat expres și fără echivoc de către reclamanți.

În ceea ce privește apelul declarat de către reclamanta C., în urma demersurilor instanței de apel au fost obținute la dosar înscrisuri care confirmă că apelanta a decedat la data de 26 aprilie 2015, anterior declarării apelului la data de 16 august 2016. În consecință, la data declarării apelului reclamanta era deja decedată, iar menționarea sa în calitate de apelant în nume propriu, constituie o gravă neconcordanță procedurală, în condițiile în care ceilalți doi apelanți sunt fiul și unicul moștenitor al reclamantei, respectiv nora acesteia, persoane care cunoșteau desigur nefericitul eveniment al decesului survenit.

În consecință, la data declarării apelului, apelanta C. era lipsită de capacitate procesuală de folosință, aspect ridicat pentru a fi expus dezbaterii părților la data de 7 noiembrie 2017, în ședință publică. În consecință, în baza interpretării ,,

per a contrario

,, a dispozițiilor art. 41 alin. 1 C. proc. civ., instanța de apel a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a apelantei C. și în consecință a anulat apelul declarat de către C. împotriva sentinței civile nr. 561 din 1 martie 2016 pronunțată de către Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/x/2013.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți

B. și A., aducându-i următoarele critici:

Astfel, în Directiva nr.93/13/CEE, consumatorul este definit ca fiind „orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta Directivă, acționează în scopuri ce se află în afara activității sale profesionale”, iar în Legea nr.193/2000 se consideră consumator „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”.

Clasificarea consumator/comerciant de la data acordării creditului este una dihotomică, persoană fizică ce nu are calitatea de consumator fiind,

per a contrario,

comerciant sau profesionist.

Instanța de apel s-a raportat la criterii neprevăzute de lege atunci când a calificat pe reclamanți drept comercianți, respectiv la cuantumul ridicat al creditului acordat sau al corespondenței interne a pârâtei din perioada acordării creditului, ignorând criterii mai relevante cum ar fi tipul produsului de creditare, tipul veniturilor luate în calcul la stabilirea posibilității de rambursare a creditului și caracterul garanțiilor oferite pentru credit.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel, în rejudecare, a făcut trimitere la o serie de hotărâri ale CJUE care nu au legătură cu Directiva nr.93/13/CEE, ci cu privire la alte acte normative cum ar fi hotărârile pronunțate în cauzele C-269/95, C-419/11, C-89/91 sau C-464/01.

Jurisprudența CJUE relevantă, aplicabilă în cauză, ar fi cea relevantă în cauzele C-542/99, C-74/15 și C-110/14 care vizau întrebări preliminare din România, hotărâri care fac trimitere, la rândul lor, la cauzele C-488/11 și C-537/13, în care s-a arătat că Directiva nr.93/13/CEE, definește contractele cărora li se aplică, prin referire la calitatea contractanților.

A fost invocată cu precădere hotărârea C-110/14, par. 22-23.

S-a arătat de către recurenții-reclamanți că instanța de apel, deși a menționat o amplă jurisprudență a CJUE relevantă în ceea ce privește aplicarea Directivei nr.93/13/CEE, a făcut o greșită aplicare a acesteia, ignorând criteriile relevante privind calitatea contractanților, caracterul obiectiv al noțiunii și natura bunului sau serviciului ce face obiectul contractului.

S-a mai susținut că, deși instanța de apel a reținut că din creditul acordat s-a achitat un comision de acordare către bancă, iar diferența s-a schimbat în euro, plătindu-se din suma astfel obținută alte credite personale ale reclamanților, totuși, reclamanți nu ar avea calitatea de consumatori, pe motiv că din creditul pentru nevoi personale au folosit o parte pentru creditarea, cu titlu gratuit a unei societăți, cu toate că simpla legătură contractuală ocazională cu un alt profesionist nu putea să-i transforme și pe ei în profesioniști.

Recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a jurisprudenței CJUE din cauza C-74/15 (Tarcău), insistând pe legătura funcțională a reclamanților cu persoanele juridice care au beneficiat de un împrumut din partea lor, motivând că în cauza respectivă legătura funcțională a persoanelor fizice cu un profesionist a fost analizată în contextul unui credit încheiat de o bancă cu un profesionist și unde se punea în discuție calitatea de consumatori a garanților persoane fizice în contractele accesorii de garanție încheiate de acestea cu banca.

În rejudecare, instanța de apel a minimalizat caracterul neîndoielnic al contractului de credit, care era unul pentru nevoi personale, garantat cu ipotecă, acordat unor persoane fizice, pentru a fi utilizat la refinanțarea unor alte credite personale ale acestora și pentru alte nevoi personale neprecizate, cu o durată de rambursare de 19 ani, perioadă în care clientul putea utiliza fondurile în orice fel dorea.

Intimata-pârâtă a aplicat prevederile OUG nr.50/2010, care se referă strict la consumatori, invocând abia în fața instanței de apel din primul ciclu procesual faptul că reclamanții nu ar fi consumatori.

Dacă pârâta ar fi apreciat de la început că reclamanții nu aveau calitatea de consumatori, produsele de creditare oferite comercianților sau altor profesioniști ar fi fost cu totul altele, iar destinația fondurilor ar fi fost una precis determinată, pentru că băncile nu oferă niciodată unui comerciant credite de nevoi personale pe o durată de 19 ani, a căror destinație să fie, în totalitate, la latitudinea beneficiarului.

Ca atare, recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând caracterul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului de nevoi persoanele din 10 aprilie 2008 și a actelor adiționale ulterioare, care fac referiri implicite și explicite la calitatea de consumatori a reclamanților.

De menționat faptul că recurenții-reclamanți, deși au invocat ca temei legal prevederile art.312 alin.3 și 5, art.313 raportat la art.304 pct.8 și 9 C. proc. civ. – 1865, au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului unei instanțe de același grad.

La data de 12 februarie 2018, intimata-pârâtă D., a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile reclamanților-recurenți, Înalta Curte a constatat că recursul acestora este nefondat, pentru următoarele considerente.

Astfel, chiar din definițiile cuprinse în actele normative invocate de către recurenți, rezultă că au calitatea de consumatori doar acele persoane fizice care acționează în scopuri din afara activității lor profesionale, or, din analiza stării de fapt reținută de către instanța de apel a reieșit că recurenții-reclamanți nu pot fi calificați drept consumatori, cât timp între aceștia și persoanele juridice care au beneficiat de un împrumut din partea lor a existat o legătură funcțională.

De remarcat faptul că recurenții-reclamanți nu au negat starea de fapt reținută de instanța de apel, anume aceea că au împrumutat o sumă foarte mare de bani, din care cea mai mare parte au împrumutat-o unor societăți comerciale la care erau asociați și în plus, unul dintre recurenții-reclamanți era și administrator.

Prin urmare, în mod corect, a reținut instanța de apel, că recurenții-reclamanți au acționat cu intenția de a finanța o societate, pe care au controlat-o integral, și de a realiza acte de comerț specifice obiectului de activitate al acestora, aspect care nu a fost combătut cu succes de către recurenții-reclamanți, deși aveau această posibilitate cu prilejul rejudecării în apel, aceștia insistând doar pe aspectul formal al contractului de împrumut și pe faptul că o mică parte a sumei împrumutate a fost utilizată pentru plata comisionului de acordare către bancă și pentru rambursarea unor credite de nevoi personale anterioare.

Sub acest aspect, în mod corect, a reținut instanța de apel că relevantă este jurisprudența CJUE, care analizează calitatea de consumator a persoanei fizice împrumutate prin prisma legăturii funcționale cu activitatea unui profesionist.

Astfel, la paragraful 36 din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-410/11 s-a statuat că „numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenția menționată în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională”.

Tot în acest sens, sunt și considerentele reținute de CJUE în paragraful 16 al hotărârii pronunțate în cauza C-269/95, în sensul că pentru a stabili dacă o persoană acționează în calitate de consumator, „trebuie să se aibă în vedere poziția sa într-un anumit contract în raport cu natura și finalitatea acestuia, iar nu situația sa subiectivă… Una și aceeași persoană poate fi considerată consumator în cadrul anumitor operațiuni și operator economic în cadrul altor operațiuni”.

De asemenea, la paragraful 23 al hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-110/14 s-a reținut că „instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive, are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menționate. Pentru a proceda astfel, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu…”

Tot în acest sens sunt și hotărârile CJUE pronunțate în cauzele C-488/11 (paragraful 30) și C-537/13 (paragraful 21).

Prin urmare, nu se poate reține susținerea recurenților-reclamanți, în sensul că simpla calitate de persoane fizice le justifică această calitate de consumatori, legat și de faptul că actul de împrumut către persoana juridică a fost unic, nefiind făcut ca o activitate comercială, fiind făcut fără scopul de a obține profit, cât timp practica CJUE se referă la existența unui singur contract în care este relevantă legătura funcțională dintre persoana fizică și profesionistul care a beneficiat, în cele din urmă, de împrumut.

De altfel, așa după cum a reținut și instanța de apel, intenția recurenților-reclamanți în acest sens a rezultat și din actul încheiat la data de 9 aprilie 2008, anterior acordării creditului bancar, din care rezulta faptul că împrumutații vor utiliza suma de bani împrumutată în scopul dezvoltării unui proiect în Cluj-Napoca, această stare de fapt circumscriindu-se noțiunii de fapte de comerț, în înțelesul art.7 C. com., ce era aplicabil la data încheierii contractului de credit.

Ca atare, se poate concluziona că, pe baza stării de fapt stabilite de instanța de apel în rejudecare, aceasta a aplicat în mod corect dispozițiile art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 și a art.2 lit.b din Directiva nr.93/13/CEE, cât și jurisprudența CJUE în materie, constatând că recurenții-reclamanți nu au calitatea de consumatori și nu pot beneficia de dispozițiile legale privind protecția consumatorilor.

În speță, nu se pune problema calificării greșite a naturii juridice a contractului de împrumut nr. x din 10 aprilie 2008 încheiat între părți, ci a stabilirii faptului dacă reclamanților-recurenți, în calitate de împrumutați în acest contract, le sunt aplicabile dispozițiile art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 și ale art.2 lit.b din Directiva nr.93/13/CEE privind protecția consumatorilor.

În urma administrării probatoriului de către instanța de rejudecare în apel,  în urma casării cu trimitere, s-a constatat că recurenții-reclamanți nu au calitatea de consumatori, nepunându-se problema schimbării caracterului de contract de împrumut al contractului încheiat de reclamanți cu pârâta, punându-se doar problema faptului că acest contract de împrumut  nu poate fi considerat unul pentru nevoi personale, cât timp scopul principal pentru care a fost încheiat a fost acela de împrumut al unor profesioniști, cu care s-a dovedit că recurenții au o legătură funcțională, iar din cauza acestui fapt constatat, reclamanții nu pot avea calitatea de consumatori și nu pot beneficia de prevederile legale în materia privind protecția consumatorilor.

De altfel, chiar în art.7 pct.1 alin.1 din OUG nr.50/2010, a fost definită noțiunea de consumator utilizată în cuprinsul acestui act normativ ca fiind „persoana fizică ce acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale”, astfel încât recurenții-reclamanți nu pot beneficia nici de prevederile art.1 ale acestui act normativ, ei neavând calitatea de consumatori.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art.312 alin.1 C. proc. civ. – 1865, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții-recurenți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 652/2017 din 07 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă.