ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1509/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 27.05.2011, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamanta C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. și Ministerul Justiției:

- anularea denumirii A. aparținând pârâtei;

- obligarea pârâtei să își modifice denumirea asociației (numele persoanei juridice) într-o denumire care să nu mai includă în nici o formă, total sau parțial, sintagma F. înregistrată de reclamantă cu marcă sau asupra căreia reclamanta are drepturi de licențiere, într-un termen de 15 zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii;

- să se dispună publicarea în presa centrală, precum și în cea din Focșani, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii ce se va pronunța, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii.

În drept, s-a arătat că cererea se întemeiază atât alternativ, cât și cumulativ, pe trei temeiuri juridice: încălcarea dreptului la denumire - art. 8 din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale; încălcarea dreptului la marcă - art. 36 și art. 90 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice; încălcarea numelui persoanei juridice - art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, precum și pe orice altă dispoziție legală menționată în cadrul cererii de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 1477 din 15 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins acțiunea formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâta A., ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței, s-a arătat că reclamanta a dobândit personalitate juridică prin sentința civilă nr. 1309 din 20 aprilie 1990 pronunțată în dosarul nr. x/PJ/1990 de Judecătoria Sectorului 1 București, iar prin H.G. nr. 2262/2004 a fost declarată persoană juridică de utilitate publică.

În baza acordului încheiat cu B., persoană juridică elvețiană, reclamanta a obținut dreptul de a folosi mărcile aparținând acesteia F. precum și denumirile incluzând acest element verbal, atât în limba engleză, cât și în alte limbi.

De asemenea, reclamanta este titulara mărcii naționale individuale combinate F. nr. x din 19 aprilie 2010 înregistrată pentru servicii din clasele 35, 36, 41 conform Clasificării de la Nisa.

În această calitate se bucură de protecția conferită de Legea nr. 84/1998, reclamanta întemeindu-și prezenta acțiune pe dispozițiile art. 36 din această lege.

Sub un prim aspect, analizând incidența dispozițiilor art. 36 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998, Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite premisele unei acțiuni întemeiate pe aceste dispoziții legale.

Tribunalul a avut în vedere faptul că pârâta nu a folosit marca reclamantei, în activitatea comercială, astfel cum impune textul de lege.

Pârâtul nu este societate comercială sau comerciant, ci asociație fără scop patrimonial, înființată în baza O.G. nr. 26/2000 și supusă regimului juridic reglementat de acest act normativ.

Dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 vizează protecția unui drept de proprietate industrială, dreptul asupra mărcii, drept cu un pronunțat caracter comercial, făcând parte din fondul de comerț și fiind destinat, în accepțiunea art. 2 din Legea nr. 84/1998 să "permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi".

Că acesta este sensul reglementării o confirmă și alin. (3) al art. 36 din Legea nr. 84/1998 atunci când face enumerarea actelor pe care titularul mărcii le poate interzice terților, acte care sunt specifice activității comerciale efective. Pârâta nu desfășoară activitate comercială și nu a săvârșit nici unul din aceste acte menționate, faptele care îi sunt imputate ca fiind acte de încălcare a mărcii reclamantei constând în înregistrarea denumirii acestei asociații A. și în activități de colectare de fonduri, deturnate ulterior de la finalitatea declarată, potrivit extraselor de presă depuse la dosar.

Or, Tribunalul a constatat că pârâta nu a utilizat fără drept denumirea A. în activitatea sa, ci în baza hotărârii de acordare a personalității juridice date de către Judecătoria Focșani, pe baza dovezii de disponibilității denumirii eliberate de Ministerul Justiției.

Regimul juridic instituit de Legea nr. 84/1998 este total diferit de cel instituit de O.G. nr. 26/2000 și de Ordinul M.J. nr. 965/2000, care prevede în art. 44 că:

"(1) O denumire este susceptibilă de a fi apropriată, dacă nu aparține unei alte persoane juridice fără scop patrimonial de același fel - asociație, fundație sau federație - prin înscrierea ei anterioară în Registrul național.(2) Orice denumire nouă trebuie să se deosebească de cele existente.(3) Denumirea persoanei juridice fără scop patrimonial trebuie să fie în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri."

Practic condițiile pentru încuviințarea unei denumiri sunt ca denumirea nouă solicitată să nu aparțină altei persoane juridice și să se deosebească de cele existente, aceste cerințe nefiind similare celor din art. 6 din Legea nr. 84/1998, neimpunând și condiția inexistenței riscului de confuzie sau asociere.

Pe baza acestor criterii, Ministerul Justiției a apreciat că denumirea respectă condițiile cerute expres de lege, dovada disponibilității denumirii, eliberată în vederea înregistrării A. cuprinzând la rubrica "Denumiri asemănătoare" mențiunea "Asociația Salvați Copiii (Iași, Timișoara)".

De altfel, la data înregistrării pârâtei ca asociație, reclamanta nu înregistrase marca x din 19 aprilie 2010.

Sub un alt aspect, Tribunalul a avut în vedere că pârâta nu a utilizat marca reclamantei sau mărcile pe care aceasta a fost abilitată să le folosească în baza acordului încheiat cu persoana juridică elvețiană B., care sunt mărci figurative, ci elementul verbal al acestor mărci, în limba română F., element verbal care nu poate fi apropriat ca marcă singur, ci doar în măsura în care distinctivitatea este asigurată de alte elemente, cum este în speță elementul figurativ din mărcile menționate, întrucât nu poate fi permisă indisponibilizarea unei sintagme curent folosită pentru potențialul său de sugestie și puterea sa de impact, în activitățile de protecție a drepturilor copiilor.

Date fiind realitățile vieții sociale contemporane, care pot determina anumite necesități care să reclame folosirea acestei sintagme verbale sugestive fie de structuri ale autorităților publice existente fie de alte organisme neguvernamentale implicate în activitatea de protecție a copiilor, nu se poate aprecia că folosirea acestei sintagme, care este sugestivă în limba română, reprezintă o încălcare a mărcilor menționate de reclamantă.

În ceea ce privește aspectul prejudicierii imaginii și intereselor reclamantei prin activitățile reprezentantei pârâtei, H., care potrivit extraselor de presă depuse la dosar a săvârșit acte de deturnare a fondurilor strânse prin Asociație, Tribunalul a apreciat că aceste acte săvârșite de către pârâtă, deși pot fi încadrate în sfera generală a ilicitului, nu pot fi încadrate în sfera specifică a actelor de contrafacere, așa cum sunt descrise de art. 36 din Legea nr. 84/1998 în condițiile în care nu sunt săvârșite în activitatea comercială și nici prin actele specifice.

Reclamanta are la îndemână alte mijloace procesuale prin care să obțină protejarea intereselor sale, cum sunt cele penale, la care a apelat, precum și cea reglementată de art. 56 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 26/2000, potrivit cărora "asociația se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate când scopul sau activitatea asociației a devenit ilicită sau contrară ordinii publice".

Analizând cel de-al doilea temei invocat, respectiv încălcarea drepturilor conferite reclamantei de denumirea sa potrivit art. 8 din Convenția de la Paris din 1883, Tribunalul l-a constatat nefondat, înlăturând susținerea reclamantei în sensul că art. 8 din Convenția de la Paris din 1883 ar proteja nu doar numele comercial, ci și orice altă denumire. Din chiar denumirea actului normativ rezultă că protejează proprietatea industrială, categorie în care intră doar numele comercial, respectiv denumirea sub care un agent economic își exercită activitatea comercială și sub care semnează, nu și denumirile persoanelor juridice non profit, care au mijloace specifice de protecție.

În doctrină și jurisprudență există o opinie majoritară în sensul că în sfera protecției reglementate de art. 8 din Convenția de la Paris din 1883 nu intră nici denumirea comercială, care se deosebește de numele comercial doar prin faptul că deși denumirea sub care este înregistrat comerciantul respectiv, nu este făcută cunoscută prin însăși activitatea acestuia.

Cu atât mai puțin o denumire care nu are legătură cu activitatea comercială ar putea intra în sfera de protecție specifică a acestui act normativ.

Protecția denumirii unei persoane juridice este asigurată prin dispozițiile O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații și dispozițiile Ordinul M.J. nr. 954/2000 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea Registrului asociațiilor și fundațiilor, Registrului federațiilor și Registrului național al persoanelor juridice fără scop patrimonial, acte normative ce reprezintă sediul materiei atunci când se pun în discuție chestiuni legate de disponibilitatea denumirii, înființarea sau radierea unor înscrieri pentru persoane juridice fără scop patrimonial, cum sunt atât reclamantul cât și pârâtul din prezenta cauză.

Astfel cum a arătat și pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinarea formulată, în sistemul juridic reglementat de cele două acte normative, protecția intereselor terților, care nu au posibilitatea de a se opune în vreun fel dobândirii personalității juridice, conform art. 4 și următoarele din O.G. nr. 26/2000, este asigurată de Ordinul Ministerului Justiției nr. 954/2000 care reglementează, în art. 25, procedura prin care terții pot ulterior ataca înscrierile din Registrul special dacă acestea le cauzează prejudicii.

Reglementarea unei proceduri distincte este justificată, având în vedere că printr-o hotărâre prin care se schimbă elemente de identificare a unei asociații se modifică practic hotărârea instanței care a soluționat cererea de înscriere a asociației în Registrul special și de dobândire a personalității juridice, precum și înscrierea în sine, cea mai în măsură a se pronunța asupra unei asemenea cereri fiind chiar instanța care a dispus inițial înscrierea.

Prin urmare, pe calea procesuală prin care se urmărește protecția dreptului asupra mărcii nu se poate dispune în nici un caz anularea denumirii unei asociații și nici obligarea pârâtei să își modifice denumirea, mijlocul procesual la care a recurs reclamanta nefiind apt să conducă la satisfacerea petitelor acțiunii.

La susținerea ultimului temei invocat în acțiune, respectiv dreptul la nume al reclamantei reglementat de art. 54 din Decretul nr. 31/1954, reclamanta a renunțat la termenul din 8.09.2012, când s-a pus în discuție excepția de necompetență materială a Tribunalului, acesta neputând fi verificat de o instanță necompetentă, dispozițiile art. 17 C. proc. civ. neputând opera o prorogare de competență, cu încălcarea normelor imperative ce reglementează competența materială a instanțelor.

Prin decizia nr. 75 din 9 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta C. împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că este nefondat motivul de apel referitor la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției.

Afirmația potrivit căreia, în situația în care instanța de judecată ar dispune anularea denumirii A. aparținând pârâtei, aceasta nu s-ar putea efectua decât de către Ministerul Justiției prin îndeplinirea unei obligații de a face, nu este de natură să justifice legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Justiției, deoarece efectuarea înregistrărilor în registrul comerțului se face din oficiu, în temeiul hotărârii judecătorești care ar dispune anularea denumirii pârâtei, astfel cum prevede art. 7 din Legea nr. 26/1990, republicată, privind registrul comerțului.

În ceea ce privește modul de interpretare și de aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (1) și al art. 2 din Legea nr. 84/1998, indicate de către reclamantă drept temei juridic al acțiunii în contrafacere de marcă - calificare făcută în mod corect de tribunal -, s-a reținut că aceste dispoziții legale reprezintă transpunerea în dreptul intern a normelor de drept comunitar privind aproprierea legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, în concret dispozițiile art. 5 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 (versiune codificată).

În cauză sunt aplicabile și principiile stabilite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special interpretarea dată de CJUE prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-17/06 (Celine Sarl împotriva Celine SA) în materia conflictului dintre cele două categorii de drepturi de proprietate industrială.

În interpretarea articolului 5 alin. (1) din Prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 (dispoziții identice cu cele ale art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului) și în analiza limitării efectelor mărcii stabilite prin art. 6 din aceeași Directivă, Curtea de la Luxembourg a stabilit că titularul unei mărci înregistrate poate cere a se interzice utilizarea de un terț a unui semn identic cu marca sa, în situația în care sunt îndeplinite în mod cumulativ patru condiții:

Instanța de apel a constatat că în mod corect a reținut tribunalul că nu sunt îndeplinite condițiile ca utilizarea semnului în litigiu să aibă loc. "pentru produse sau servicii" identice cu cele protejate de mărcile apelantei-reclamante și ca această utilizare să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii și, în special, funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau serviciilor.

Astfel, din probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că intimata-pârâtă nu a utilizat fără drept denumirea "Salvați Copii 2009" în activitatea sa, ci în baza hotărârii de acordare a personalității juridice dată de către Judecătoria Focșani, pe baza dovezii de disponibilității denumirii pentru A. eliberată de Ministerul Justiției.

Cu alte cuvinte, tribunalul a reținut că intimata-pârâtă folosește semnul conflictual F. doar pentru propria sa individualizare în raport cu ceilalți comercianți, iar nu cu titlu de marcă - respectiv pentru a-și individualiza produsele sau serviciile.

Pentru a verifica această condiție, respectiv dacă intimata-pârâtă a folosit semnul F. pentru a se identifica față de ceilalți comercianți și pentru a-și identifica propriul fond de comerț - ori, dimpotrivă, în scopul de a-și distinge propriile servicii de cele ale altor comercianți, instanța de apel s-a raportat la probele administrate în cauză de reclamantă.

Astfel, în sprijinul acțiunii în contrafacere și pentru a demonstra modalitatea concretă de folosire a semnului F. de către intimata-pârâtă, apelanta-reclamantă a administrat proba cu înscrisuri, constând în: Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în cadrul dosarului nr. x/P.J./1990 prin care C. a fost înregistrată în Registrul Special al Judecătoriei Sectorului 1 București; Certificatul de înscriere a persoanei juridice fără scop patrimonial C.; H.G. nr. 2262/2004 prin care C. a fost declarată asociație de utilitate publică; Contractul de licență ("License Agreement"), încheiat între B. și C. în 1999, prin care C. a dobândit dreptul exclusiv de a utiliza denumirea organizației internaționale pe teritoriul României; Extras al mărcii individuale combinate F., înregistrată de B. la data de 01.04.1996 (reînnoită la 01.04.2006) la nivelul Uniunii Europene, pentru clasele de produse și servicii 9, 16, 25, 28, 36,41 și 42; Extras al mărcii individuale verbale F., înregistrată de B. la data de 13.03.2000 (reînnoită la 13.03.2010) la nivel internațional, în mai multe țări, inclusiv România pentru clasele de produse și servicii 16, 25, 28, 36, 41 și 42; Extras al mărcii individuale verbale F., înregistrată de B. la data de 31.10.2003 la nivel Uniunii Europene, pentru clasele de produse și servicii 3, 4, 6, 8, 9, 14, 16, 18, 20, 21, 24, 25, 26, 28, 35, 36, 38, 40, 41, 42, 43, 44 și 45; Extras al mărcii individuale combinate F., înregistrată de C. la data de 19.04.2010 pe teritoriul României, pentru clasele de produse și servicii 35, 36 și 41; Extras de pe pagina de socializare x a C. România care atestă că 8.718 urmăresc în mod curent activitățile C.; Extras de pe site-ul x ce conține prezentarea C. România; Raport anual pentru 2005 al C. România; Raport anual pentru 2008 al C. România; Raport anual pentru 2009 al C. România; Raport financiar pentru anul 2009 privind sumele alocate programelor C. România; Extras de pe site-ul Camerei Deputaților ce conține prezentarea A.; Lista cu o parte din susținătorii C. România; Raport financiar pentru anul 2009 privind veniturile C. România; Calendarul Salvați Copiii pentru anul 2011 trimis de C. persoanelor implicate în programele pe care organizația le desfășoară; Scrisoare de mulțumire adresată de C. persoanelor implicate în programele pe care organizația le desfășoară; Notificarea din 14 decembrie 2010 trimisă de C. prin care a notificat pârâta A. că încalcă dreptul la marcă și la denumire prin folosirea unei denumiri identice cu cea a C.; Extras din Registrul Național al Asociațiilor privind filialele din teritoriu a C. România; Extras cu rezultatele căutării după sintagma F. pe motorul de căutare Google din care rezultă că peste 90% din rezultate se referă la C.; Extras din enciclopedia electronică Wikipedia referitoare la D. în România; Articol Ziarul de Vrancea cu titlul "Sub justificarea unor gesturi umanitare, fondurile strânse pentru cazuri disperate - "țepe" date credulilor"; Articol Ziarul x cu titlul "Țeapă" umanitară în numele unei fetițe cu leucemie"; Articol Ziarul x cu titlul "Fondurile strânse pentru cazuri disperate - "țepe" date credulilor"; Articol Informația Vrânceană cu titlul "Cercetată în libertate după țepe cu credite bancare"; Informare Biroul de informare și relații publice de pe lângă Tribunalul Vrancea.

Față de probatoriul administrat în cauză, în mod corect a reținut tribunalul că nu este dovedită condiția ca intimata-pârâtă să fi a folosit semnul F. de o asemenea manieră încât să determine stabilirea unei legături între acest semn, care constituie numele său comercial, și serviciile pe care le oferă sau produsele pe care le comercializează.

Instanța de apel a respins și critica vizând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Ordonanței nr. 26/2000, față de constatarea anterioară, prin care a reținut că situația de fapt din cauză nu demonstrează decât faptul că intimata-pârâtă a folosit semnul F. în limitele funcțiilor atribuite de lege denumirii asociației, iar nu în scopul de a-și distinge propriile produse sau servicii.

Împotriva deciziei Curții de Apel București, a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta C., prin care a solicitat casarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., s-au susținut, în esență, următoarele:

Recurenta - reclamantă a învederat faptul că procesul s-a desfășurat, în integralitate, în fața completului de apel format din magistrații E., în prezent suspendată din funcție, și G., în prezent magistrat pensionar.

De la momentul pronunțării deciziei, la data de 9 aprilie 2013, și până la momentul comunicării către reclamantă a motivării deciziei recurate, respectiv 4 iulie 2017, au trecut mai bine de 4 ani, timp în care au avut loc. o serie de evenimente în legătură cu magistrații care au compus completul de apel, decizia recurată rămânând în toată această perioadă nemotivată.

Astfel:

Președintele completului, judecătorul E., a făcut obiectul mai multor cercetări disciplinare instrumentate de către Inspecția Judiciară de pe lângă CSM, asupra cărora CSM s-a pronunțat prin admiterea acțiunilor disciplinare intentate, după cum urmează: 11 aprilie 2013 - a fost mutată disciplinar, pentru o perioadă de trei luni, de la Curtea de Apel București la Curtea de Apel Ploiești, pentru conduita sa în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu dar și în afara acestora, precum și în raporturile cu colegii ori personalul instanței; septembrie 2013 - a fost sancționată cu reducerea cu un procent de 20% a remunerației, ca urmare a "...întârzierilor repetate în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile" (în aceeași perioadă, ca urmare a unei plângeri penale, judecătorul E. a fost sancționată cu amendă în valoare de 750 lei pentru distrugerea unor bunuri din incinta Curții de Apel București); 12 martie 2014 - CSM a decis suspendarea acestea din funcție pentru 6 luni; 11 martie 2015 - a fost suspendată din funcție pentru o perioadă de 6 luni, în urma soluționării a nu mai puțin de trei dosare disciplinare. Potrivit informațiilor publice de la vremea respectivă, se pare că peste 20 de sesizări disciplinare fuseseră formulate împotriva judecătorului E., dintre acestea numai o parte fiind soluționate.

Celălalt membru al completului de apel, judecătorul G., a fost eliberată din funcția de judecător la Curtea de Apel București, prin pensionare, prin Decretul Președintelui României din 1 septembrie 2014, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 650 din 03 septembrie 2014. Judecătorul G. s-a pensionat într-o perioadă în care făcea obiectul unor anchete și acțiuni disciplinare intentate de către Inspecția Judiciară de pe lângă CSM, respectiv pentru "refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu", însă dosarul disciplinar nr. 14/J/2014 a rămas fără obiect.

În acest context, la data de 16 martie 2015, prin Rezoluția Vicepreședintelui Curții de Apel București, s-a dispus ca redactarea deciziei recurate să fie făcută de judecătorul F. Practic, prin această rezoluție, un alt judecător decât cei care au luat parte la dezbaterile pe fondul apelului a fost delegat, fără indicarea unui temei de drept, să suplinească procesul cognitiv logic al judecătorilor care au audiat cauza în apel și care, pe baza convingerilor proprii și a judecăților făcute prin raportarea legii la fapte, au pronunțat soluția criticată.

Art. 264 Cod procedură anterior prevede că, în cazul în care completul de judecată a fost alcătuit din mai mulți magistrați, președintele va putea însărcina pe unul dintre ei cu redactarea hotărârii. Textul de lege nu prevede vreo soluție pentru ipoteza în care niciunul dintre membrii completului de judecată nu redactează motivarea hotărârii luate, cuprinse în minută.

În același context, art. 261 alin. (2) din cod statuează în sensul însușirii de către președintele instanței de judecată, prin propria sa semnătură, a motivării deja realizate de către judecătorii care au făcut parte din completul care a soluționat cauza și care, din diverse rațiuni, nu își mai pot însuși motivarea prin aplicarea propriei lor semnături.

Așadar, nu există o normă care să acopere imposibilitatea magistraților care au luat parte la judecarea cauzei și au pronunțat hotărârea judecătorească de a motiva respectiva hotărâre, respectiv, de a exprima în scris, rațiunile care au determinat pronunțarea hotărârii respective.

În acest sens, este aplicabil în speță art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece suntem în prezența unui act de procedură îndeplinit cu neobservarea formelor legale, cât timp nu există temei legal pentru delegarea unui alt judecător exclusiv pentru motivarea hotărârii, acesta nefiind nici indicat în cuprinsul rezoluției Vicepreședintelui Curții de Apel București;

În ceea ce privește vătămarea care a fost provocată reclamantei prin motivarea hotărârii de către un judecător delegat (în lipsa existenței unui temei de drept pentru delegare) care nu a luat parte la dezbateri, la deliberare, și care nu a pronunțat hotărârea, aceasta este evidentă în nemotivarea deciziei recurate. După cum se va arăta în cadrul unui motiv de recurs dezvoltat în continuare, judecătorul delegat cu motivarea deciziei recurate s-a limitat să preia aceleași considerente și argumente complet eronate pe care le-a statuat prima instanță în sentința de respingere a acțiunii introductive de instanță.

Or, prin nemotivare sau, în cel mai bun caz, prin motivarea incorectă și contradictorie a deciziei recurate, drepturile procesuale ale reclamantei sunt îngrădite, prin aceea că reclamanta nu cunoaște motivele reale pentru care argumentele prezentate în fața completului de apel au determinat respingerea căii de atac promovate.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat în mai multe decizii asupra relevanței considerentelor deciziei, în sensul că acestea conferă părții posibilitatea de a-și exercita în mod efectiv dreptul de a ataca hotărârea judecătorească, dar și dintr-o perspectivă mai generală, în sensul că ele contribuie la o bună administrare a justiției și preîntâmpină arbitrariul. Mai mult, prin nemotivare sau motivare incorectă a deciziei recurate, se poate ajunge în situația ca, în ipoteza respingerii recursului de față, reclamanta să fie obligată să tolereze o activitate para-legală care îi aduce atingere gravă drepturilor sale de proprietate intelectuală și, în final, prestigiului de care se bucură atât reclamanta, cât și organizația internațională neguvernamentală din care aceasta face parte.

Prin urmare, în considerarea situațiilor în care se găsesc membrii completului de apel, soluția corectă și legală pe care trebuia să o adopte conducerea Curții de Apel București era aceea de repartizare aleatorie a dosarului și repunerea sa pe rol, pentru a fi judecat în apel de un complet nou, care să poată audia dezbaterile, să delibereze, să pronunțe hotărârea și să o motiveze în termenul de recomandare indicat de C. proc. civ. anterior, cu respectarea, în acest mod, a drepturilor procesuale ale părților.

Recurenta - reclamantă a invocat o opinie doctrinară formulată în contextul noului C. proc. civ. care, în mod similar celui anterior, nu se pronunță, prin reglementare, asupra situației în care completul care a pronunțat hotărârea nu mai este în măsură să o motiveze (redacteze).

De asemenea, s-a invocat practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în decizia pronunțată în data de 7 martie 2017 în cauza Cerovsek și Bozicnik c. Slovenia, unde se arată (la § 45) că, în situații excepționale, cum este aceea a pensionării unui judecător care a participat la dezbaterea cauzei, dar nu și-a motivat hotărârea pronunțată înainte să se pensioneze, singura cale pentru a compensa inabilitatea judecătorului de a oferi motivele pentru care a pronunțat o hotărâre ar fi fost, spre exemplu, dispunerea unei rejudecări a procesului.

Astfel, instanța de apel a ignorat întru totul argumentele reclamantei, iar aplicarea art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, nu are nicio legătură cu calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției, neexistând nici măcar un argument pentru care instanța a ales să aplice acest text de lege.

Atât reclamanta, cât și intimata-pârâtă A., sunt persoane juridice fără scop patrimonial, ambele fiind înregistrate în Registrul special al asociațiilor și fundațiilor, regimul juridic al asociațiilor și fundațiilor fiind reglementat de Ordonanța nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, nicidecum de Legea Registrului Comerțului, iar Ministerului Justiției nu i se aplică aceleași prevederi legale ca Oficiului Registrului Comerțului.

Sub aspectul calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a aplicării corecte a textelor de lege incidente, recurenta - reclamantă a precizat că în acțiunea în contrafacerea mărcii, ca formă a acțiunii în răspundere civilă delictuală, pentru determinarea persoanelor care sunt ținute să răspundă de cauzarea prejudiciului, trebuie verificate nu numai faptele ce constituie "cauza necesară", dar și condițiile cauzale, adică faptele ilicite care au făcut posibilă, care au mediat acțiunea cauzală.

Or, în speța de față, Ministerul Justiției este autoritatea răspunzătoare, potrivit legii, cu verificarea disponibilității denumirilor persoanelor fără scop patrimonial, fiind, potrivit dispozițiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea Registrului asociațiilor și fundațiilor, Registrului federațiilor și Registrului național al persoanelor juridice fără scop patrimonial, singura autoritate cu acces la toate denumirile persoanelor de acest tip față de care se poate aprecia disponibilitatea unei denumiri solicitate.

Nu poate fi acceptat ca instanța de apel să aprecieze drept validă opțiunea Ministerul Justiției de a se prevala de propria sa culpă atunci când arată că nu are o evidență completă pentru toate persoanele înființate anterior adoptării O.G. nr. 26/2000, deși legea a instituit tocmai în sarcina sa și a președinților de instanță obligația de a asigura, după adoptarea Regulamentului Registrului ONG transpunerea în sistem a registrelor existente cu privire la persoanele juridice fără scop patrimonial înființate nu doar după 1990, cum este cazul reclamantei și al filialelor acesteia, dar și a persoanelor de acest tip înființate în baza Legii nr. 21/1924.

Astfel, sub acest aspect, Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă, aflându-se în situația în care, în calitate de autoritate administrativă de specialitate, i-a produs reclamantei un prejudiciu tocmai prin aceea că nu a refuzat eliberarea dovezii de disponibilitate a A., refuz fără de care prejudiciul nu s-ar mai fi produs.

Acest argument este întărit și de modificarea O.G. nr. 26/2000 prin Legea nr. 22/2014, stabilindu-se clar că, de la bun început, voința legiuitorului a fost aceea de a se evita conflicte și suprapuneri între drepturi anterioare și noi denumiri.

Recurenta a invocat, totodată, Decizia nr. X din 20 martie 2006 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat cu putere de lege că o acțiune de tipul celei prevăzute în art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, identică cu cea prevăzută la art. 25 din Regulament, nu poate fi introdusă decât ulterior obținerii unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost anulate actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită (în cazul de față, dispunea anulării denumirii unei asociații în cadrul acțiunii în contrafacere).

Așadar, este evident că mijlocul procesual ales de reclamantă nu este doar cel potrivit pentru obținerea remediului la care este îndreptățită, ci singurul remediu eficient oferit de lege.

Motivarea în concret a respingerii motivelor de apel referitoare la încălcarea drepturilor exclusive asupra mărcilor reclamantei se sprijină exclusiv pe Decizia CJUE din cauza C-17/06 - Celine SARL c. Celine SA, instanța de apel reținând în mod eronat neîndeplinirea condițiilor ca utilizarea să aibă loc. "pentru produse sau servicii" identice cu cele protejate de mărcile apelantei-reclamante și ca această utilizare să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii și, în special, funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau serviciilor.

Astfel, instanța de apel nu a făcut decât să achieseze la opinia primei instanțe, procedând la enumerarea probatoriului administrat, fără a motiva de ce apreciază corectă soluția acesteia.

Sub un al doilea aspect, instanța de apel s-a pronunțat în necunoștință de cauză cu privire la situația de fapt, atunci când a făcut referire la "produsele comercializate" de către pârâtă.

Așadar, nu numai că instanța de apel a ignorat faptul că F. este o denumire protejată prin înregistrările de marcă, atât la nivel internațional cât și național (referindu-se numai la "semnul «Salvați Copiii»), cu toate că instanța a constatat, în același timp, că "acest semn" constituie numele comercial al A., dar nici nu a ținut cont de faptul că ambele părți sunt persoane juridice fără scop patrimonial, motiv pentru care nu se poate pune problema comercializării vreunor produse. În acest fel, instanța a contrazis cele afirmate în paragrafele anterioare, unde adoptase soluția primei instanțe care motiva lipsa încălcării mărcilor F. din perspectiva naturii nepatrimoniale a activității desfășurate de pârâtă.

Sub un alt aspect, cu referire la Cauza C-17/06, instanța trebuie să ia în considerare interpretarea CJUE, însă, în exercitarea rolului său activ, avea obligația să facă o apreciere proprie în considerarea situației de fapt deduse judecății și, pe cale de consecință, să pronunțe o soluție care este corectă în litera dar și în spiritul legii, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Interpretarea restrictivă adoptată de instanța de apel contravine însuși scopului pentru care art. 36 din Legea nr. 84/1998 a fost edictat, normă care este lipsită de efecte juridice în situația din speță.

Recurenta a menționat că, în urma hotărârii pronunțate în cauza C-17/06, în ciuda celor statuate de CJUE, instanța franceză pe rolul căreia se afla cauza respectivă a dat o soluție diferită, având în vedere particularitățile cauzei.

Instanța de apel a îmbrățișat opinia primei instanțe fără a analiza argumentele reclamantei, pe care le-a ignorat complet, raportându-se strict la prevederile O.G. nr. 26/2000, care nu fac referire la distincția produselor sau serviciilor, aspect ce este reglementat în Legea mărcilor.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a apreciat că dispozițiile Legii mărcilor nu se aplică la prezenta cauză pentru simplul motiv că O.G. nr. 26/2000 nu prevede expres care sunt limitele înăuntrul cărora utilizarea unei denumiri a unei asociații sau fundații pentru ca aceasta să fie legitimă și să nu aducă atingere drepturilor terților.

Concluzia care poate fi trasă din această interpretare este că o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală ale unui terț ar fi legitimă, în cazul utilizării unei denumiri care produce sau este de natură să producă asemenea efecte de către o persoană juridică fără scop patrimonial, pe motiv că O.G. nr. 26/2000 nu face referire la o asemenea obligație de neîncălcare în sarcina titularului denumirii.

O atare interpretare contravine legii, întrucât, deși O.G. nr. 26/2000 și Legea nr. 84/1998 au în vedere drepturi distincte, acestea nu se exclud în nici un caz una pe cealaltă. Altfel spus, o asociație constituită și funcționând potrivit O.G. nr. 26/2000 are obligația de a respecta drepturile titularilor de mărci conferite în temeiul Legii nr. 84/1998, iar instanța de judecată este chemată să constate și să remedieze aceste încălcări, acolo unde acestea există.

Din perspectiva criteriilor ce trebuie avute în vedere la aprecierea gradului de similaritate între denumirile comerciale, pentru identitate de rațiune a adoptării reglementărilor în materia semnelor distinctive utilizate în activități comerciale, sunt aplicabile raționamentele făcute în aprecierea riscului de confuzie potrivit Legii nr. 84/1998. În acest sens, numele comercial poate fi utilizat ca marcă, în legătură cu servicii și produse comercializate de o persoană juridică și poate fi perceput ca atare de către consumatori.

Potrivit jurisprudenței CJUE în cazurile C-206/01 Arsenal, C-48/05 Adam Opel și C-17/06 Celine, utilizarea pentru produse sau servicii în sensul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Directiva 89/104/EEC are loc. când un terț utilizează semnul care constituie denumirea sa socială, numele său comercial sau emblema sa în legătură cu produsele/servicii pe care le comercializează.

Aceleași raționamente se aplică și persoanei juridice fără scop patrimonial care desfășoară o activitate de tip lucrativ, prin prestarea de servicii în scopul obținerii de fonduri care sunt ulterior utilizate în scopuri caritabile. De aceea, aceleași criterii de diferențiere a serviciilor trebuie aplicate mutatis mutandis și în cazul persoanelor juridice fără scop patrimonial.

Cu referire la înțelesul termenului de "utilizare", CJUE a arătat, în cauza Arsenal, că pentru a ne regăsi în ipoteza unei utilizări care poate încălca dreptul asupra mărcii, această utilizare nu trebuie să fie "în activitatea comercială" înțeleasă în sens restrâns, ci în sens larg, curtea indicând expres faptul că o utilizare în cadrul unei activități comerciale în vederea obținerii unui avantaj economic este o utilizare în activitatea comercială, în vreme ce o utilizare exclusiv privată nu este o utilizare în activitatea comercială. Este evident că utilizarea de către intimata-pârâtă este una ce nu este exclusiv privată, deoarece aceasta urmărește și obținerea unui avantaj economic (obținerea de bani prin activități de strângere de fonduri).

Instanța de apel a reținut greșit că intimata-pârâtă nu ar fi utilizat denumirea "în scopul de a-și distinge propriile produse sau servicii".

Astfel, s-a stabilit expres de către CJUE, în Cauza Radetzky, că "împrejurarea că o asociație caritabilă nu urmărește un scop lucrativ nu exclude faptul că aceasta poate avea ca obiectiv crearea și ulterior, păstrarea unui debușeu pentru produsele sau pentru serviciile sale".

Or, după cum s-a arătat prin cererea de chemare în judecată și s-a demonstrat prin probele administrate înaintea instanței de fond, reclamanta își asigură finanțarea de la publicul larg, ceea ce relevă caracterul lucrativ al utilizărilor mărcii reclamantei, drept pentru care nu se poate exclude aplicabilitatea art. 36 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998, astfel cum rezultă din interpretarea eronată a instanței de apel.

Mai mult, CJUE a arătat expres că "o marcă face obiectul unei utilizări serioase în cazul în care o asociație fără scop lucrativ o utilizează în relațiile sale cu publicul pentru a anunța manifestări, în documentele sale de afaceri, precum și pe materiale publicitare, iar membrii asociației o arborează pe insigne purtate cu ocazia colectării și a distribuirii de donații."

Astfel, este evident că intră în cadrul acțiunilor sancționate de Legea Mărcilor și contrafacerea prin utilizarea mărcii în relațiile cu publicul pentru a anunța manifestări, în documentele de afaceri și pe materialele publicitare (ceea ce intimata A. a făcut și face în continuare, fiind vorba despre o încălcare continuă a drepturilor exclusive aparținând reclamantei cu privire la denumirea și mărcile F. de aproape 10 ani).

Totodată, instanța de apel și judecătorul delegat pentru motivarea hotărârii a ignorat rațiunea edictării art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000.

De altfel, este deosebit de importantă actuala abordare a legiuitorului care, tocmai pentru a evita interpretări restrictive nepermise ale art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 (care, oricum, nu putea fi interpretat în defavoarea celui ocrotit de norma juridică, adică titularul denumirii anterioare), a revenit asupra acestei prevederi legale, pe care a modificat-o prin Legea nr. 22/2014.

Oricum, faptul că în varianta anterioară a O.G. nr. 26/2000 nu se prevedea expres interdicția ca denumirea asociației să fie identică sau asemănătoare până la confuzie cu denumirea altei persoane juridice fără scop patrimonial, nu poate reprezenta o justificare rezonabilă pentru soluția dată prin decizia recurată, care nu este în acord cu spiritul legii și lipsește de orice efecte prevederile Legii nr. 84/1998.

Rațiunea normei chiar și înainte de modificarea O.G. nr. 26/2000 prin Legea nr. 22/2014 este confirmată prin expunerea de motive a inițiatorilor modificării legislative și în raportul pozitiv al Comisiei Juridice din Camera Deputaților, în care se indică în mod clar și precis că modificarea este necesară tocmai din cauză că voința legiuitorului este interpretată în mod greșit și incoerent și că, în fapt, există situații de conflict care, în lipsa unor interpretări eronate și incoerente ale art. 7 alin. (3), nu ar fi existat.

Acestei reglementări i se subliniază în mod expres caracterul de normă de ordine publică, legiuitorul stabilind un termen de decădere de 2 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 22/2014, în care să se procedeze la schimbarea denumirii acelor asociații și fundații care încălcau denumiri preexistente, cum este și situația intimatei A., a cărei denumire a fost eliberată în mod nelegal de către Ministerul Justiției, cu încălcarea drepturilor reclamantei.

Pe de altă parte, judecătorul delegat cu redactarea și motivarea deciziei recurate a ignorat atât modificarea legislativă și caracterul de normă de ordine publică, precum și stabilirea de către legiuitor a termenului de 2 ani care, nerespectat de către A., determină o altă soluție decât cea pronunțată. Judecătorul delegat cu motivarea și redactarea deciziei recurate avea la cunoștință despre aceste aspecte, dat fiind că procesul-verbal prin care Președintele Curții de Apel București indică motivele pentru care acesta semnează hotărârea în locul magistraților care au pronunțat-o a fost încheiat în data de 30 iunie 2017.

În plus, și legislația anterioară, respectiv art. 44 din Regulament, pe care l-a citat și instanța de apel, ocrotea expres drepturile asupra denumirii anterioare, aspect ce reflectă încă o dată nelegalitatea deciziei recurate, care se impune a fi casată în întregul său.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta - reclamantă a invocat atât cazuri de modificare, cât și de casare a deciziei recurate, dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar, în același timp, a solicitat exclusiv casarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Avându-se în vedere această finalitate a recursului, se constată că prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (al doilea motiv de recurs în numerotarea recurentei) se tinde la a se demonstra imposibilitatea exercitării controlului de legalitate a deciziei recurate, în absența motivelor de fapt și de drept care justifică adoptarea soluției instanței de apel. Pentru acest motiv, criticile pe acest aspect trebuie încadrate în cazul de casare descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea exigențelor referitoare la conținutul hotărârii judecătorești, prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În același context, se observă că și în cadrul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (motivele 3, 4 și 5 în numerotarea recurentei) se formulează susțineri vizând nemotivarea deciziei. Față de finalitatea declarată a casării deciziei și a trimiterii cauzei spre rejudecare și de obiectul criticilor, se impune cercetarea acestora tot din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Ca atare, urmează a se cerceta prioritar motivele de recurs ce ar atrage casarea deciziei recurate și doar în măsura în care acestea sunt nefondate, se va proceda la analizarea susținerilor referitoare la interpretarea și aplicarea legii de către instanța de apel.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat explicit pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a relevat împrejurarea că decizia a fost motivată de un alt judecător decât cei care au pronunțat decizia recurată, deci care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii și au deliberat în cauză, susținând că, în acest mod, au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (2) și art. 264 C. proc. civ., cu consecința nulității deciziei, prin raportare la art. 105 C. proc. civ.

Cu toate că s-a referit în mod explicit doar la motivarea hotărârii, din invocarea dispozițiilor art. 261 alin. (2) C. proc. civ. reiese că recurenta a avut în vedere și nesemnarea hotărârii de către vreunul dintre judecătorii ce au pronunțat decizia recurată.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, ambii membri ai completului ce a pronunțat decizia recurată au fost în imposibilitate de a redacta hotărârea - dat fiind că unul dintre membri s-a pensionat, iar celălalt a fost suspendat din funcție, iar această sancțiune persista la data semnării deciziei recurate -, motiv pentru care, pe cale administrativă, conducerea Curții de Apel București a procedat în acest sens la desemnarea unui alt judecător din cadrul instanței. În cuprinsul rezoluției prin care a fost indicat judecătorul însărcinat cu motivarea deciziei, se arată că măsura a fost dispusă ca urmare a Hotărârii colegiului de conducere al Curții de Apel București nr. 61 din data de 5 martie 2015.

De asemenea, decizia nr. 75 din 9 aprilie 2013, după motivare, a fost semnată doar de către președintele Curții de Apel București, în locul ambilor judecători ce au pronunțat-o, cu justificarea că unul dintre judecători era suspendat din funcție, iar cel de-al doilea, pensionat.

Potrivit art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., în cazul completelor colegiale, președintele va putea însărcina cu redactarea hotărârii pe unul dintre judecătorii din compunerea completului.

În conformitate cu art. 261 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care unul dintre judecătorii care au pronunțat hotărârea este în imposibilitate de a o semna, președintele instanței o va semna în locul său.

În ceea ce privește semnarea hotărârii, cu toate că interpretarea literală a dispozițiilor art. 261 alin. (2) ar conduce la concluzia unei încălcări a normei în ipoteza în care președintele instanței semnează hotărârea în locul ambilor membri ai completului, aflați în imposibilitate de a o semna, în realitate, atare concluzie nu relevă intenția legiuitorului la edictarea normei. Astfel, art. 261 alin. (2) este aplicabil pentru judecata în primă instanță, în care completele de judecată sunt alcătuite, de regulă, dintr-un singur judecător, ceea ce înseamnă că președintele instanței este îndreptățit, pe temeiul acestei norme, să semneze hotărârea în locul judecătorului unic, ținând cont de regula potrivit căreia legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice.

Dacă norma este incidentă în cazul judecătorului unic, este aplicabilă a fortiori și pentru completele colegiale, atunci când ambii judecători sunt în imposibilitate de a semna hotărârea, astfel încât nu s-ar putea vorbi într-o asemenea situație despre îndeplinirea unui act de procedură, respectiv semnarea hotărârii, cu nerespectarea legii.

Pe de altă parte, din coroborarea dispozițiilor art. 261 alin. (2) cu cele ale art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. rezultă că președintele instanței poate semna hotărârea în locul judecătorilor ce au pronunțat-o doar dacă hotărârea a fost, totuși, motivată de către unul dintre membrii completului de judecată. Spre deosebire de reglementarea semnării hotărârii, în privința elaborării considerentelor hotărârii pronunțate nu există nicio derogare de la regula cuprinsă în art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ.

Drept urmare, în măsura în care această condiție nu este îndeplinită, nu se poate considera că art. 261 alin. (2) este respectat.

În atare context, ceea ce interesează în analiza legalității deciziei recurate este împrejurarea motivării deciziei de către un judecător ce nu a făcut parte din completul de judecată.

În conformitate cu dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Așadar, împrejurarea analizată în cauză nu conduce la nulitatea de drept a deciziei recurate, fiind necesar a se cerceta dacă s-a produs o vătămare a unui drept procesual și remediul prin care aceasta din urmă poate fi înlăturată.

Rațiunea dispozițiilor art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. este aceea ca elaborarea considerentelor de fapt și de drept ce au stat la baza adoptării unei anumite soluții să fie făcută de către aceiași judecători care au pronunțat hotărârea, iar acest fapt constituie o comp