ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2005/2017

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 februarie 2014 reclamantele S.C. A. S.R.L. și B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L.: să înceteze folosirea de îndată pe teritoriul României a denumirii "radical 1" sau orice expresii similare, interzicerea pârâtei în a folosi denumirea în activitatea comercială, pe ambalaj, pe documente, producerea vânzarea oferirea spre vânzare, distribuirea, furnizarea, oferirea de servicii, promovarea de servicii, inclusiv în broșuri publicitare, reviste, bloguri, website-uri sau în orice altă formă publicitară, în orice formă sau în orice format, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 10.000 euro/zi de întârziere; la plata sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a câștigului nerealizat cauzat prin actele de folosire a mărcii înregistrată x; la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile.

Prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, pentru termenul din 24.06.2014, reclamantele-pârâte au solicitat obligarea pârâtei-reclamante: la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului D., în contextul oricăror activități de comercializare, oferire spre vânzare, vânzare, distribuție, furnizare, promovare și publicitate sau oricăror altor activități comerciale, având în vedere că aceste activități încalcă drepturile ce derivă din înregistrarea mărcii naționale individuale, combinate A., cu element figurativ, înregistrată la 24.08.2012 în numele titularei B., în conformitate cu prevederile Legii nr. 84/1998 și reprezintă acte de concurență neloială, în conformitate cu prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, acte de publicitate înșelătoare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 158/2008, privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, precum și practici comerciale incorecte (înșelătoare) în conformitate cu prevederile Legii nr. 363/2007, privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor; la plata sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată x și la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile.

Pârâta a solicitat pe cale de cerere reconvențională anularea înregistrării mărcii A. pe numele titularului B. pe motivul că înregistrarea acesteia aduce atingere unui drept de proprietate industrială - dreptul la numele comercial C. care a fost anterior dobândit (martie 2011) față de momentul înregistrării mărcii A. (septembrie 2013).

Prin sentința civilă nr. 114 din 27 iunie 2016 Tribunalul Vaslui a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei-pârâte S.C. A. S.R.L., invocată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată. A respins cererea principală formulată de reclamantele-pârâte S.C. A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. C. SRL). A respins cererea reconvențională conexă formulată de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. C. SRL) în contradictoriu cu reclamantele-pârâte S.C. A. S.R.L. și B., ca neîntemeiată. A respins cererea reclamantelor-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor de ședință din datele de 04.12.2014, 22.09.2015 și din data de 12.01.2016, pronunțate de Tribunalul Vaslui, au declarat apel S.C. A. S.R.L. și B.

S.C. C. S.R.L. a formulat apel incident în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. (în continuare, "A"), și B.

Prin decizia nr. 580 din data de 27 septembrie 2016, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul declarat de S.C. A. S.R.L. și B. împotriva sentinței civile nr. 114/2016 din 27.01.2016 și a încheierilor pronunțate în ședințele publice din 4.12.2014, 22.09.2015 și 12.01.2016 ale Tribunalului Iași. A admis apelul incident declarat de S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 114/2016 din 27.01.2016 a Tribunalului Iași, sentință pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat parțial considerentele ce vizează capătul al doilea din cererea principală. S-a dispus înlocuirea parțială a considerentelor sentinței apelate de către instanța de apel. A fost păstrat restul dispozitivului sentinței.

Prin decizia nr. 210 din data de 14 martie 2017, Curtea de Apel Iași, secția civilă, în baza art. 444 din C. proc. civ., a admis în parte cererea formulată de S.C. A. S.R.L.. și B. privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 580/2016 din 27.09.2016 a Curții de Apel Iași. A completat dispozitivul deciziei civile nr. 580/2016 din 27.09.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, în sensul că a respins cererea apelantei S.C. A. S.R.L. privind plata cheltuielilor de judecată din apel.

Prin încheierea din 14 martie 2017 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins cererea formulată de către apelantele reclamante privind îndreptarea omisiunii precizării căii de atac a recursului în dispozitivul deciziei civile nr. 580/2016 a aceleiași instanțe.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziilor/încheierii menționate anterior au declarat recurs S.C. A. S.R.L. și B.

În motivarea recursului formulat împotriva deciziei nr. 580 din 27 septembrie 2017 s-au arătat următoarele.

Solicită casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fie la Curtea de Apel Iași, fie la o altă Curte de Apel decât Curtea de Apel Iași, în temeiul art. 497 din C. proc. civ.. Astfel, după cum s-a exprimat doctrina, citând practica judiciară dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 313 din C. proc. civ. de la 1865, pentru ca instanța supremă să ia măsura trimiterii spre rejudecare altei instanțe decât cea care a pronunțat hotărârea casată, nu este necesar să se formuleze cerere de strămutare, ci se procedează astfel atunci când se consideră că o cer interesele bunei administrări a justiției. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru asigurarea unei judecăți imparțiale, va putea decide trimiterea cauzei la o altă curte de apel decât Curtea de Apel Iași.

Astfel, instanța de apel, în mod greșit:

(i) nu s-a pronunțat, în concret, asupra probatoriului pe care reclamantele-apelante l-au cerut a fi administrat în faza de judecată a apelului, neobservând că acestea insistă în încuviințarea mijloacelor de probe reprezentate de înscrisuri, înscrisurile pe suport informatic, mijloacele materiale de probă, proba cu interogatoriu și proba cu martori (administrate deja în faza judecății la fond), deși a fost făcută și în scris această solicitare și a și fost susținută oral de apărătorul ales, în ședința din data de 13.09.2016. Norma de procedură încălcată este: art. 478 alin. (2) din noul C. proc. civ., cât timp instanța de apel a fost învestită cu o cerere de probatoriu distinctă special concepută și susținută în faza de judecată a apelului, cu mijloace de probă distincte de cele deja administrate la fond, (ii) a uitat să se pronunțe asupra cererii prealabile formulate de apărătorul ales al reclamantelor-apelante, în ședința din data de 13.09.2016, în sensul verificării depunerii întâmpinării de către pârâta-intimată C. S.R.L., în termenul procedural de 15 de zile de la data comunicării cererii de apel a reclamantelor-apelante (29.04.2016), cu consecința decăderii din dreptul de a mai formula întâmpinare și de a mai propune probe în faza procesuală a apelului și, mai ales, cu consecința neînvestirii în termen a instanței de apel cu apelul incident, care a și fost admis pe unul dintre capetele sale (de la lit. a) - sublitera ii). Normele de procedură încălcate sunt: art. 224 coroborat cu art. 233 alin. (1) lit. j) - lipsește soluția pe această cerere prealabilă care ar fi atras incidența decăderii din dreptul de a mai formula chiar și apelul incident; art. 474 din noul C. proc. civ. - în măsura în care s-ar fi constatat că întâmpinarea la apelul principal ar fi fost formulate după scurgerea termenului procedural de 15 zile de la comunicarea apelului principal, nu s-a pronunțat asupra punctului 6 din cererea de probatoriu formulată de reclamante, în faza apelului - și care a fost atașată cererii de apel, prin care solicitau încuviințarea probei cu o nouă expertiză contabilă, cu obiective noi, respingând ca neutilă doar cererea de refacere a expertizei administrate în faza judecății la fond. Instanța de apel nu a tăcut distincția între capătul principal al cererii de apel care se completa cu cererea de probatorii formulată direct în apel, și capătul subsidiar al cererii de apel care viza, spre deosebire de cel principal, doar refacerea expertizei contabile încuviințată la fond, de către un alt expert contabil, în temeiul art. 338 alin. (2) din C. proc. civ., cu modificarea obiectivelor nr. 5 și 6 de la fond și cu admiterea în tot a obiecțiunilor formulate de reclamante, la fond. Normele de procedură încălcate sunt: art. 330 coroborat cu art. 479 alin. (2) din noul C. proc. civ. cu privire la cererea nouă făcută direct în faza apelului, de a se încuviința o nouă expertiză contabilă cu obiective noi; art. 338 alin. (1) și (2) din noul C. proc. civ. nu reglementează și punctul 6 din cererea de probatorii atașată cererii de apel principal. Refacerea raportului de expertiză nu trebuie confundată ca instituție de drept procesual civil cu instituția administrării unei probe noi în faza apelului.

Date fiind aceste greșeli de judecată care conduc la casarea în tot a încheierii din ședința publică din data de 13.09.2016, și decizia recurată este afectată cel puțin prin aplicarea art. 500 alin. (1) din noul C. proc. civ., ceea ce atrage situația indicării către instanța inferioară în grad să administreze un probatoriu complet în sensul efectuării unei noi expertize contabile pentru deslușirea aspectelor din situația de fapt care au rămas necercetate și a necesității deslușirii unor probleme de drept în sensul că sunt îndeplinite cumulativ condițiile angajării răspunderii civile delictuale în cauză.

3.1. Curtea de Apel Iași, ca instanță de apel, a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În aceste condiții, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanța de apel nu a respectat limitele devoluțiunii din apelul principal, dar și din cel incident - art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ. în conformitate cu art. 476 alin. (1) și (2) din noul C. proc. civ., instanța de apel a fost învestită cu o cerere de apel principal și cu o cerere de apel incident care refereau amândouă, soluția instanței de fond (Tribunalului Vaslui) cu privire la primul capăt de cerere din cererea introductivă de instanță, așa cum a fost el precizat prin cererea precizatoare formulată prin apărătorii aleși, la termenul din data de 25.06.2014.

Înainte de precizare, reclamantele cereau prin capătul 1 de cerere: "1. Obligarea pârâtei să înceteze a folosi de îndată pe teritoriul României denumirea de D. sau orice alte expresii similar ... ca urmare a faptului că dna. B. este titular dreptului de proprietate industrială asupra mărcii și protejate în România a "A", marcă înregistrată sub nr. x la OSIM..."

După precizarea de la termenul din termenul din data de 25.06.2014, reclamantele au învestit instanța de fond prin petitul 1: "să oblige pârâta la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului D., în contextul oricăror activități de comercializare, oferire spre vânzare, ... având în vedere că aceste activități încalcă drepturile ce derive din înregistrarea mărcii naționale, individuale, combinate A., cu element figurative x înregistrată la 24.08.2012 în numele titularei B. ..."

Instanța de fond a pierdut din vedere existența cererii precizatoare din data de 25.06.2014 și a analizat primul capăt de cerere ca și cum el nu ar fi fost schimbat, analiza purtând doar asupra denumirii "Radical 1", ceea ce făcea incident întregul raționament referitor la rămânerea fără obiect a capătului 1 de cerere, ulterior schimbării denumirii societății pârâte, din C., în Recon Unu, la data de 12.11.2014.

Instanța de fond în mod greșit și-a dezvoltat analiza asupra "denumirii" - C., reținând cu încălcarea temeiurilor de drept procesual civil, că ar fi incidentă soluția respingerii acestui capăt de cerere ca rămas fără obiect. Această greșeală de judecată cu privire la aplicarea normelor de procedură propriu-zisă, va fi tratată în cele ce urmează într-o sub-secțiune distinctă.

Reclamantele din prezenta cauză au formulat apel principal prin care au criticat soluția instanței de fond de a fi respins capătul 1 de cerere, ca rămas fără obiect, în cadrul paragrafelor 7 - 10 și 24 - 28, în care punctau diferența dintre denumirea comercială și folosirea fără drept a unui semn distinctiv foarte asemănător cu marca asupra căreia aveau drepturi reclamantele și care creează confuzie în rândul clientelei, paragrafelor 40 - 58 în care criticau riscul de confuzie prin raportare la semne distinctive și paragrafelor 59 - 74 referitoare la condițiile ce trebuie verificate pentru a putea identifica identitatea serviciilor și existența riscului de confuzie la nivelul publicului consumator.

O dovadă suplimentară a învestirii instanței de apel cu o critică de legalitate a soluției de la fond din perspectiva neanalizării semului distinctiv "Radical 1" este și întreaga secțiune 6 din cererea de apel principal, în care criticau faptul că Tribunalul Vaslui a concluzionat în mod greșit că titulara mărcii Radical, reclamanta B., și-ar fi dat acordul ca pârâta să folosească semnul "Radical 1".

3.2. Instanța de apel, nu a fost învestită cu vreo excepție procesuală care, odată admisă, să atragă respingerea primului capăt de cerere ca rămas fără obiect - art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ.

Instanța de apel a menținut soluția instanței de fond în sensul respingerii primului capăt de cerere ca rămas fără obiect fără să fi fost învestită cu soluționarea vreunei excepții absolute care să vizeze obiectul cererii introductive de instanță (așa cum a fost precizată la termenul din data de 25.06.2014).

Soluția respingerii unui capăt de cerere "ca rămas fără obiect" nu putea fi data pe fondul cauzei, în virtutea unor susțineri în fapt și în drept - în baza apărărilor de fond. În virtutea acestora, un capăt de cerere este întemeiat sau nu.

Rămânerea fără obiect, ar putea fi încadrată procedural prin recalificare, ceea ce nu a fost făcut nici măcar la fond, în excepția de fond absolută peremptorie a lipsei de interes (în temeiul art. 33 din noul C. proc. civ.), pentru că nu ar mai subzista posibilitatea producerii unui folos practic pentru reclamante prin imposibilitatea justificării actualității interesului condiție de exercițiu a acțiunii civile. Instanța de fond nu a recalificat "excepția rămânerii fără obiect"/"lipsei de obiect", invocată de societatea pârâtă la termenul din data de 22.09.2015 (a se vedea nota de ședință depusă la fond în acest sens și la paginile 2 și 3 ale încheierii de ședință din data de 22.09.2015), în excepția lipsei de interes.

Instanța de fond nu a recalificat excepția impropriu denumită a rămânerii/lipsei de obiect, nici în excepția nulității pentru lipsa obiectului cererii (în temeiul art. 196 raportat la art. 194 lit. c) din noul C. proc. civ.) pentru a anula capătul 1 din cerere introductivă de instanță.

Prin cererea de apel, s-a criticat soluția instanței de fond de a fi respins primul capăt de cerere ca rămas fără obiect, cerând judecarea acestui capăt de cerere principal cu administrarea unui probatoriu complet. Cu toate acestea, instanța de apel, s-a rezumat la a reține că ar fi corectă soluția instanței de fond în sensul respingerii capătului 1 de cerere din cererea introductivă ca și cum ar fi fost învestită, fie cu verificarea soluției instanței de fond pe o excepție procesuală, fie ea însăși ar fi fost investită cu soluționarea unei astfel de excepții, direct în faza de judecată a apelului.

În oricare dintre ipotezele de lucru, realitatea procedurală a desfășurării judecății - la fond și în apel, excludea posibilitatea pronunțării unei astfel de soluții. Instanța de apel, ca instanță de control, atunci când a menținut soluția instanței de fond în sensul respingerii capătului 1 de cerere ca rămas fără obiect, a greșit în aplicarea normelor de procedură de mai jos: (a) art. 33/art. 196 raportat la art. 194 lit. c) din noul C. proc. civ., pentru că excepția rămânerii fără obiect/lipsei de obiect nu există ca atare, și nici nu a fost recalificată la cerere sau din oficiu, nici de instanța de fond, nici de cea de apel; (b) art. 243 coroborat cu art. 245, art. 248 și art. 224 din noul C. proc. civ. - pentru că nu a intervenit niciuna dintre împrejurările care pun capăt procesului - și mai exact, nu a fost admisă o excepție procesuală peremptorie față de primul capăt de cerere - în niciuna dintre variantele de recalificare enunțate mai sus; (c) art. 31 raportat la art. 40 alin. (1) din noul C. proc. civ. - nici ca o simplă apărare de fond, susținerea rămânerii fără obiect/lipsei obiectului cererii, nu putea conduce la soluția respingerii capătului 1 de cerere "ca rămas fără obiect", ci eventual, doar ca neîntemeiat. Nu poate fi pronunțată soluția rămânerii fără obiect fără ca în concret să fi fost invocată vreo excepție procesuală.

3.3. Apelul formulat de către C. ar fi trebuit să fie principal, iar nu incident - art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ.

Redcon Unu a solicitat prin apelul incident formulat în cauză "în măsura admiterii apelului principal, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 114 din 27 ianuarie 2016, pronunțate de Tribunalul Vaslui în dosarul sus-menționat, în sensul admiterii cererii reconvenționale formulate de C. în cauză".

În mod evident, prin cererea reconvenționala C. a formulat pretenții proprii față de reclamantă. Astfel, față de soluția dată asupra cererii reconvenționale, C. avea posibilitatea de a formula apel principal încă de la momentul aflării soluției asupra cererii reconvenționale, acela fiind momentul în care s-a născut dreptul său de a contesta soluția instanței de fond. Or, C. nu a formulat apel principal în termenul legal prevăzut de art. 468 din C. proc. civ. și s-a prevalat de posibilitatea intentării apelului incident, pentru a investi instanța de apel cu rejudecarea cererii reconvenționale.

Apelul cu privire la soluția dată asupra cererii reconvenționale trebuia formulat pe calea unui apel principal, iar nu incident. Cele de mai sus sunt confirmate și de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia, "apelul incidental, reglementat prin art. 293 C. proc. civ., este condiționat de existența unui apel principal și, într-o anumită măsură, depinde de acesta. Intimatul care a avut posibilitatea de a introduce un apel principal, însă nu a făcut-o, nu poate obține, prin efectul apelului incidental, ceea ce nu ar fi putut obține prin exercițiul apelului principal."

Mai mult decât atât, conform art. 472 alin. (2) din C. proc. civ., "Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect." Or, prin ipoteză, dacă apelul principal formulat de reclamantă ar fi fost respins pentru motive care nu implică cercetarea fondului, ar fi trebuit ca apelul "incident" formulat cu privire la soluția asupra cererii reconvenționale să rămână fără efect. Acest lucru nu ar fi fost posibil, având în vedere natura juridică a cererii reconvenționale.

Contradicția descrisă mai sus confirmă faptul că, pe calea apelului incident, nu poate fi criticată soluția asupra cererii reconvenționale. Greșeala de procedură a instanței de apel a fost că a considerat admisibil un astfel de apel "incident", după cum reiese din pagina 27, precum și din paginile 30-33 din hotărârea atacată.

3.4 Instanța de apel nu a administrat în mod legal probatoriul și nu a motivat respingerea cererii pentru efectuarea unui nou raport de expertiză - art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din noul C. proc. civ.

Prin cererea de apel formulată de către reclamante, au solicitat, pe de o parte, refacerea expertizei efectuate cu ocazia judecății în fond și, pe de altă parte, efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă în faza de judecată a apelului.

Fără a se referi deloc la solicitarea referitoare la efectuarea unui nou raport de expertiza, instanța de apel a făcut doar următoarele mențiuni în considerentele sale:

"Criticile referitoare la încheierile pronunțate în ședințele publice din 4.12.2014, 22.09.2015 și 12.01.2016 ale Tribunalului Vaslui și care se referă la administrarea probei cu expertiza de specialitate sunt de prisos a fi analizate având în vedere că soluția de respingere a cererii va fi păstrată"

Prin urmare, instanța de apel nu a făcut distincția dintre cererea de refacere a expertizei și cererea nouă privind efectuarea unei expertize. Aceasta contravine regulilor de procedură instituite prin art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora instanța ar fi trebuit, pe de o parte, să arate motivele pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei și, pe de altă parte, să menționeze în dispozitiv soluția dată tuturor cererilor deduse judecății.

Conform doctrinei, nemotivarea unei hotărâri judecătorești atrage nulitatea hotărârii, nulitate virtuală și absolută (întrucât sancțiunea nulității nu este prevăzută expres de lege, dar obligația motivării hotărârii este reglementată printr-un text ce ocrotește un interes public). Mai mult decât atât, obligația motivării poate fi raportată și prin trimitere la dispozițiile art. 131 alin. (2)-(3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Astfel, o motivare implicită a unor capete de cerere sau cereri adiționale ori incidentale nu poate fi considerată ca fiind corespunzătoare exigențelor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că în dispozitiv trebuie să se regăsească soluția dată fiecărei cereri care a constituit cadrul obiectiv al judecății . Prin urmare, așa-zisa motivare a Curții de Apel Iași cu privire la cererile referitoare la proba cu expertiza nu îndeplinește condițiile legale.

Nici motivarea sumară a hotărârii judecătorești nu corespunde exigențelor art. 425 din C. proc. civ., pentru că lipsa de consistență a acesteia poate face imposibilă realizarea controlului judiciar; totodată, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul.

Mai mult decât atât, dispozitivul hotărârii atacate nu face referire/distincție între refacerea expertizei efectuate cu ocazia judecății în fond și efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă în faza de judecată a apelului, ceea ce contravine art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.. Acest fapt este confirmat și de jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia: "Prin dispozitiv, judecătorii trebuie să se pronunțe într-o manieră clară, prin termeni imperativi și lipsiți de orice echivoc asupra tuturor cererilor formulate de părți. în sensul admiterii. în tot sau în parte, ori în sensul respingerii acestora.//Lipsa dispozitivului unei hotărâri judecătorești ori întocmirea dispozitivului prin folosirea unor formulări neclare, de natură să creeze confuzie și să inducă dubii părților cu privire la soluția pe care instanța a adoptat-o cu privire la cererile pe care le-au formulat, atrage nulitatea hotărârii. întrucât pricinuiește părților o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii, și împiedică instanța ierarhic superioară să exercite în mod efectiv controlul judiciar cu privire la soluția recurată."

Instanța de apel trebuia să prezinte motivele care au determinat-o să pronunțe soluția, iar nu stări descriptive, fără relevanță pentru rezolvarea pricinii (spre exemplu, nu este suficientă redarea în rezumat a probelor administrate, ci trebuie să se înfățișeze temeiurile pentru care s-a respins o probă, pentru care, dintre două probe contradictorii, s-a ales una și s-a înlăturat cealaltă, etc.).

În cauză, conform încheierii instanței de apel pronunțată în ședință publică în data de 13 septembrie 2016, "în ceea ce privește proba cu expertiza, instanța, raportat la actele și lucrările dosarului și soluția pronunțată, o respinge ca nefiind utilă". Or, în mod evident, instanța de apel nu a indicat temeiurile pentru care a considerat această proba ca nefiind utilă și pentru care a respins cererea pentru efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă în faza de judecată a apelului.

Prin urmare, greșeala de judecată a instanței de apel constă în faptul că (i) nu a făcut distincția dintre refacerea expertizei efectuate cu ocazia judecății în fond și efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă în faza de judecată a apelului, (ii) nu a motivat respingerea efectuării unui nou raport de expertiză contabilă în faza de judecată a apelului și (iii) nu a inclus în dispozitivul hotărârii atacate soluția asupra cererilor de probatoriu. Suntem, deci, în situația unui probatoriu care nu a fost administrat în mod legal.

3.5 Instanța de apel nu a motivat hotărârea prin raportare la diferitele petite ale cererii de apel - art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din noul C. proc. civ.

Cererea de apel principal formulată de reclamantă a fost structurată prin raportare la petitele acesteia. După cum se poate observa, a existat un petit formulat, în principal (numerotat cu I), și un petit formulat în subsidiar (numerotat cu II), fiecare dintre acestea conținând mai multe sub-petite.

Considerentele reprezintă, de regulă, partea cea mai întinsă a hotărârii. Cu toate acestea, considerentele reprezintă mai puțin de trei pagini din totalul celor 47 de pagini ale hotărârii atacate. Este adevărat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conținut. Cu toate acestea, hotărârea atacată nu a fost motivată corespunzător, ci foarte sumar, fără a arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, și fără a arăta motivele pentru care s-au admis și cele pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei. Motivarea sumară și confuză a unei hotărâri echivalează cu nemotivarea hotărârii care trebuie desființată.

Mai mult decât atât, conform art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., dispozitivul trebuie să cuprindă soluția dată tuturor cererilor deduse judecății. Pe lângă nemotivarea asupra cererii de probatorii, instanța de apel nu a făcut analiza separată a petitelor cererii de apel, nemotivând respingerea acestora.

După cum s-a arătat mai sus, chiar și o motivare implicită a unor capete de cerere sau cereri adiționale ori incidentale nu poate fi considerată ca fiind corespunzătoare exigențelor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că în dispozitiv trebuie să se regăsească soluția dată fiecărei cereri care a constituit cadrul obiectiv al judecății.

În cauza dedusă judecății, greșeala de judecată instanței de apel constă în faptul că (i) a reluat argumentele expuse de instanța de fond, fără a realiza o motivare efectivă a soluției și, mai mult decât atât, (ii) nu a motivat respingerea capetelor de cerere formulate, în succesiunea logico-juridică indicată în cererea de apel principal (petitul I - în principal și respectiv, petitul II - în subsidiar).

Instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1357 din C. civ. și art. 36 din Legea Mărcilor Considerentele instanței de apel pe baza cărora a fost respins capătul de cerere referitor la plata unei sume de bani cu titlu de daune pentru prejudiciile aduse apelantelor-reclamante, sunt greșite. Conținutul documentelor de divizare ținând cont de regulile de interpretare a contractelor nu conduc la ideea unui acord al reclamantei pentru folosirea mărcii "A".

Instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale incidente, făcând confuzie între două concepte diferite (denumirea comercială a unei societăți și marca) și ignorând funcțiile diferite ale acestora.

În motivarea recursului formulat împotriva încheierii din data de 14 martie 2017 recurentele au arătat că instanța de apel a respins în mod greșit cererea lor privind îndreptarea omisiunii precizării căii de atac a recursului în dispozitivul hotărârii nr. 580/2016, reținând, de asemenea, că încheierea atacată ar fi definitivă.

În cauza de față, valoarea contestată, în funcție de care s-a făcut timbrarea, a fost de 2.630.852,27 RON. Astfel, Hotărârea nr. 580/2016 este atacabilă cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, în temeiul art. 483 și următoarele din C. proc. civ. raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Curtea de Apel Iași a reținut prin încheierea atacată, că în cauză cerințele art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civile nu sunt îndeplinite, deoarece, în raport de dispozițiile art. 460 alin. (2) din C. proc. civ., decizia pronunțată nu este supusă căii de atac a recursului și, drept urmare, are caracter definitiv.

Această soluție este greșită. întrucât, prin cererea introductivă (astfel cum a fost precizată la termenul din data de 25 iunie 2014), au învestit instanța cu două capete de cerere principale referitoare la (i) încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului D. și la (ii) plata sumei de 2.630.852,27 RON cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată A., precum și a actelor de concurență neloială, actelor de publicitate înșelătoare și a practicilor comerciale incorecte (înșelătoare).

Aceste două capete de cerere sunt principale, putând fi formulate independent, prin acțiuni separate. Având în vedere că aceste capetele de cerere au fost formulate prin aceeași cerere și, ținând seama de principiul disponibilității și de prevederile art. 460 alin. (3) din C. proc. civ., recurentele au fost în drept să formuleze recurs împotriva deciziei nr. 580/2016 și împotriva încheierii de dezbateri din data de 13 septembrie 2016.

În motivarea recursului formulat împotriva deciziei nr. 210/2017 recurentele au arătat că soluția de respingere a cererii de completare este greșită întrucât diferența de ipoteză ce stă la baza formulării primului petit al cererii de apel (spre deosebire de cel de-al doilea petit) este aceea că se impunea efectuarea unui noi cercetări judecătorești cu administrarea unei noi expertize judiciare contabile cu obiective noi. Prin administrarea probatoriului nou, instanța de apel putea ajunge la un nou rezultat și la o nouă soluție în drept.

Prin Decizia 210/2017, instanța de apel a reținut următoarele: "Se mai constată că instanța de apel nu a verificat susținerile apelanților referitoare la formularea în termen a întâmpinării și a apelului incident formulat de intimată".

Această recunoaștere a instanței de apel, atunci când a analizat cererea de completare, vine să demonstreze odată în plus, temeinicia acesteia. Greșeala de judecată este deci, aceea de a nu fi analizat aspectele învederate cu privire la tardivitatea formulării întâmpinării și a apelului incident al părții advers, cu ocazia soluționării cererii de completare. Doar în subsidiar, față de această recunoaștere, s-ar putea considera că neverificarea acestei tardivități este o greșeală de judecată pe fondul cererii de apel.

Cu toate acestea, instanța de apel (care a pronunțat soluția asupra cererii de completare) a reținut în mod greșit că:

"(...) toate chestiunile invocate vizează erori de judecată pe care aceștia [apelanții] urmăresc să le remedieze pe calea procedurii cuprinse în art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., finalitatea urmărită de apelanți fiind de a obține o rejudecare a apelului și de a modifica soluția pronunțată care a fost de respingere a apelului declarat de aceștia.

Însă, acest fapt nu este posibil pe calea procedurii prevăzute de art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., care este deschisa astfel cum s-a arătat mai sus numai în situația absenței soluției pe capetele de cerere avute în vedere de art. 444 alin. (1)".

Or, după cum s-a arătat, analizând considerentele decizorii ale hotărârii a cărei completare s-a cerut, reiese că instanța de apel a avut în vedere doar ipoteza ce a stat la baza celui de al doilea capăt de cerere al cererii de apel, care viza doar refacerea raportului de expertiză de la fond.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a constatat lipsit de interes recursul declarat de reclamante împotriva încheierii din data de 14 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pentru considerentele expuse mai jos.

Prin încheierea din 14 martie 2017 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins cererea formulată de către apelantele reclamante privind îndreptarea omisiunii precizării căii de atac a recursului în dispozitivul deciziei civile nr. 580/2016 a aceleiași instanțe, cu motivarea că, potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., decizia nu este supusă căii de atac a recursului și, drept urmare, are caracter definitiv.

Prin încheierea din 24.10.2017 a fost admis în principiu recursul declarat de către reclamante împotriva deciziei nr. 580 din data de 27 septembrie 2016, Înalta Curte considerând că hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului prin raportare la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., art. 88 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, art. XVIII alin. (1) și (2) interpretat per a contrario.

Ținând cont că scopul cererii de îndreptare a erorii materiale era obținerea posibilității atacării cu recurs a deciziei nr. 580/2016, scop care a fost realizat prin recunoașterea căii de atac a recursului prin încheierea de admitere în principiu, nu mai subzistă interesul formulării recursului împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale.

Înalta Curte a constatat fondat recursul declarat împotriva deciziilor nr. 580 din data de 27 septembrie 2016 și nr. 210 din data de 14 martie 2017, în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 580 din data de 27 septembrie 2016 sunt de reținut următoarele.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susține casarea în tot a încheierii de ședință din data de 13.09.2016, întrucât nu s-ar fi "pronunțat, în concret, asupra probatoriului pe care reclamantele-apelante l-au cerut a fi administrat în faza de judecată a apelului, neobservând că acestea insista in încuviințarea mijloacelor de probe reprezentate de înscrisuri, înscrisurile pe suport informatic, mijloacele materiale de probă, proba cu interogatoriu și proba cu martor (administrate deja în faza judecății la fond)".

Atâta timp cât se susține că aceste probe au fost deja administrate, și deci încuviințate, în fața primei instanțe de fond, instanța de apel nu mai trebuia să le încuviințeze și eventual să fie administrate încă o dată, fiind suficient să le interpreteze în mod coroborat, răspunzând și criticilor din apel referitor la modul cum a aplicat aceste reguli prima instanță de fond.

De asemenea, nu se poate reține motivul de casare a acestei încheieri pentru faptul că instanța de apel ar fi "uitat să se pronunțe asupra cererii prealabile formulate de apărătorul ales al reclamantelor-apelante, în ședința din data de 13.09.2016, în sensul verificării depunerii întâmpinării de către pârâta-intimată C. S.R.L., în termenul procedural de 15 de zile de la data comunicării cererii de apel a reclamantelor-apelante (29.04.2016), cu consecințele decăderii din dreptul de a mai formula întâmpinare și de a mai propune probe în faza procesuală a apelului și, mai ales, cu consecința ne-învestirii în termen, a instanței de apel, cu apelul incident".

După cum rezultă din mențiunile părții introductive a încheierii din 13.09.2016, apărătorul reclamantelor a relevat, ca o chestiune prealabilă, că la studiul dosarului a observat faptul că Redcon a primit adresa de comunicare a apelului la 29.04.2016, ceea ce înseamnă că termenul maxim de depunere a întâmpinării ar fi fost 14.05.2016, iar la dosar apare înregistrată întâmpinarea la 20.05.2016, și a solicitat ca instanța să clarifice acest aspect și, în raport de dovada depunerii întâmpinării, să procedeze în conformitate cu prevederile C. proc. civ.

Din aceste susțineri ale avocatului reclamantelor reiese că acesta și-a asumat faptul că acesta a verificat doar data înregistrării întâmpinării/apelului incident la instanță iar nu și dacă aceasta coincide cu data depunerii întâmpinării/apelului incident, adică dacă aceste acte de procedură au fost depuse prin intermediul unui serviciu poștal mai devreme, lăsând instanța să verifice acest lucru, iar dacă se dovedește că au fost depuse tardiv, să se procedeze conform dispozițiilor codului, adică să fie decăzută pârâta din posibilitatea depunerii acestor acte de procedură. Or, așa cum se va reține mai jos aceste acte au fost depuse în termen.

Avocatul părții a fost prezent la termenul din 13.09.2016 astfel că dacă insista ca instanța să se pronunțe cu privire la această chestiune în acea ședința putea face o solicitare în acest sens, ceea ce nu s-a întâmplat.

Criticile referitoare la nemotivarea de către instanța de apel a depunerii în termen a întâmpinării și a apelului incident nu sunt de natură a duce în sine la casarea deciziei atâta timp cât susținerile apelanților reclamanți în sensul tardivității acestor acte de procedură sunt nefondate.

Astfel, din actele dosarului de apel rezultă că apelul principal a fost comunicat către C. la 28.04.2016, iar termenul de depunere a întâmpinării este de 15 zile, conform art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, și se calculează pe zile libere, conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., astfel încât s-a împlinit la data de 14 mai 2016, într-o zi de sâmbătă. În acest caz, potrivit art. 181 alin. (2) C. proc. civ., termenul s-a prelungit până la 16 mai 2016, când s-au depus apelul incident și întâmpinarea, prin poștă, conform art. 183 alin. (1), (3) C. proc. civ. Potrivit art. XVI alin. (1) din Legea nr. 2/2013 apelul incident se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal.

În ceea ce privește expertiza, instanța de apel s-a pronunțat la termenul din 13.09.2016 cu privire la probe așa cum au fost solicitate de către părțile prezente, fapt ce rezultă din cele consemnate în încheiere, instanța motivând pe scurt de ce nu a considerat utilă administrarea acestei probe ("raportat la actele și lucrările dosarului și soluția pronunțată"), motive care au fost explicitate în finalul considerentelor deciziei.

Faptul că soluția instanței de apel cu privire la solicitarea de probe se regăsește în partea introductivă a încheierii iar nu în dispozitiv nu constituie un motiv de nulitate, art. 425 alin. (1) li.c) C. proc. civ. la care fac referire reclamanții reglementând modul de alcătuire a hotărârii prin care este soluționată cauza (art. 424 C. proc. civ.), iar nu al unei încheieri de ședință, a cărei formă este reglementată de art. 233 C. proc. civ.

Nu este fondată susținerea în sensul că ar fi fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. întrucât instanța de apel nu s-ar fi pronunțat în dispozitiv asupra tuturor "petitelor" formulate în cadrul apelului.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. c) hotărârea trebuie să cuprindă dispozitivul în care se va arăta soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate. În apel "cererea dedusă judecății" este cererea de apel, asupra căreia instanța de apel s-a pronunțat în sensul respingerii acesteia ca nefondată, iar nu fiecare motiv de apel, indiferent de modalitatea de sistematizare și de numire a acestora de către fiecare parte.

Este fondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel în mod greșit s-a raportat în soluționarea apelurilor la cererea de chemare inițială iar nu la cererea de chemare în judecată așa cum a fost modificată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 februarie 2014 reclamantele S.C. A. S.R.L. și B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L.: să înceteze folosirea de îndată pe teritoriul României a denumirii "radical 1" sau orice expresii similare, interzicerea pârâtei în a folosi denumirea în activitatea comercială, pe ambalaj, pe documente, producerea, vânzarea, oferirea spre vânzare, distribuirea, furnizarea, oferirea de servicii, promovarea de servicii, inclusiv în broșuri publicitare, reviste, bloguri, website-uri sau în orice altă formă publicitară, în orice formă sau în orice format, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 10.000 euro/zi de întârziere; la plata sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a câștigului nerealizat cauzat prin actele de folosire a mărcii înregistrată x; la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile.

Prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, pentru termenul din 24.06.2014, reclamantele-pârâte au solicitat obligarea pârâtei-reclamante: la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului D., în contextul oricăror activități de comercializare, oferire spre vânzare, vânzare, distribuție, furnizare, promovare și publicitate sau oricăror altor activități comerciale, având în vedere că aceste activități încalcă drepturile ce derivă din înregistrarea mărcii naționale individuale, combinate A., cu element figurativ nr. x înregistrată la 24.08.2012 în numele titularei B., în conformitate cu prevederile Legii nr. 84/1998 și reprezintă acte de concurență neloială, în conformitate cu prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, acte de publicitate înșelătoare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 158/2008, privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, precum și practici comerciale incorecte (înșelătoare) în conformitate cu prevederile Legii nr. 363/2007, privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor; la plata sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată x și la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile.

Sub aspectul analizei motivelor de apel ce vizau soluționarea primului capăt de cerere de către prima instanță, instanța de apel a reținut următoarele:

"Criticile din apelul reclamanților S.C. A. S.R.L. și B. care se referă la soluția dată de Tribunal în primul capăt de cerere sunt nefondate.

În acest sens, Curtea notează că reclamanții apelanți au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la încetarea folosirii denumirii de "D." pe teritoriul României.

Pe parcursul judecării cauzei, respectiv la 12.11.2014, pârâta și-a schimbat denumirea, devenind S.C. C. S.R.L. Dacă la momentul introducerii acțiunii, primul capăt de cerere avea obiect, la momentul pronunțării sentinței, această cerință nu mai era îndeplinită.

În legătură cu acest aspect, Curtea notează că obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie licit, posibil, determinat sau determinabil, toate aceste condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ, iar pe cale de consecință, neîndeplinirea oricăreia dintre aceste cerințe determină respingerea cererii ca rămasă fără obiect.

Or, în prezenta cauză obiectul primului capăt de cerere nu mai este posibil a se realiza, deoarece societatea pârâtă nu mai poartă denumirea de S.C. C. S.R.L., astfel că nu mai este posibil să fie obligată la încetarea folosirii denumirii de D.

Raportat la obiectul primului capăt de cerere care se referă în mod explicit la interzicerea folosirii denumirii societății, criticile vizând modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanță pe fondul pretențiilor acestei cereri, nu pot fi primite deoarece vizează netemeinicia și nu soluția de respingere în raport de lipsa obiectului cererii."

Din aceste considerente se poate observa că instanța de apel a reținut că "obiectul primului capăt de cerere (…)se referă în mod explicit la interzicerea folosirii denumirii societății" și că întrucât pârâta și-a schimbat denumirea pe parcursul procesului acest capăt de cerere a rămas fără obiect, și ca urmare "criticile vizând modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanță pe fondul pretențiilor acestei cereri, nu pot fi primite deoarece vizează netemeinicia și nu soluția de respingere în raport de lipsa obiectului cererii."

Or, pe de o parte, reclamanta și-a modificat primul capăt de cerere pentru termenul din 24.06.2014, în sensul obligării pârâtei-reclamante la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului D., în contextul oricăror activități de comercializare, oferire spre vânzare, vânzare, distribuție, furnizare, promovare și publicitate sau oricăror altor activități comerciale, ca atare s-a reținut în mod evident greșit de către prima instanță de apel că reclamanta ar fi solicitat prin acest capăt de cerere "în mod explicit interzicerea folosirii denumirii societății".

Nu se poate reține apărarea pârâtei că denumirea este un semn astfel că instanța de apel ar fi analizat acest capăt de cerere așa cum a fost modificat, având în vedere că instanța de apel a analizat semnul D. doar din perspectiva denumirii societății, care a fost schimbată la Oficiul Registrului Comerțului, iar nu din cea a folosirii ca marcă, cum era sensul modificării primului capăt din cererea de chemare în judecată.

Acesta este de altfel motivul pentru care instanța de apel nu a considerat necesar să analizeze criticile vizând modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanță, realizată de către această ultimă instanță tocmai pentru a ajunge la respingerea acestui capăt de cerere ca rămas fără obiect.

După cum se poate observa din considerentele primei instanțe de fond, aceasta, prin interpretarea probelor administrate, a ajuns la concluzia că semnul D. a fost folosit doar ca denumire comercială și acesta a fost motivul pentru care a respins ca rămas fără obiect primul capăt de cerere ca urmare a schimbării denumirii societății.

Or, atâta timp cât instanța de apel nu a analizat criticile vizând modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanță considerând că vizează fondul pretențiilor acestei cereri, această analiză ce privește temeinicia hotărârii nu poate fi făcută de către instanța de recurs, fapt ce atrage casarea hotărârii instanței de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ.

Mai mult, legat de soluționarea primului capăt de cerere de către tribunal, apelantele reclamante au formulat motive de apel și sub aspectul calificării actelor de folosință a semnului ca nume comercial iar nu ca marcă, motive de apel care nu au fost analizate de către instanța de apel, probabil tot pentru că nu s-a avut cererea de chemare în judecată modificată, fapt ce atrage de asemenea casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Toate capetele de cerere au ca premisă existența aceleiași fapte ilicite, prin fiecare dintre acestea urmărindu-se repararea în mod complet a prejudiciului. Prin interzicerea folosirii semnului ca marcă se urmărește înlăturarea unor prejudicii pentru viitor, iar prin plata despăgubirilor repararea unor prejudicii trecute.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere așa cum a fost modificat s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată x.

Ținând cont de cele reținute mai sus, referitor la analizarea criticilor ce priveau soluționarea primului capăt de cerere, se pune problema dacă instanța de apel a făcut aceeași eroare de analiză și în ceea ce privește soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere.

Prima instanță de fond a reținut cu privire la al doilea capăt de cerere că este neîntemeiat, întrucât semnul în cauză, D., a fost folosit cu consimțământul titularului/licențiatului mărcii, condiție