Decizia nr. 172/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — contestație în anulare

Primul ciclu procesual: I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 februarie 2014 pe rolul Tribunalului Vaslui, secția civilă, sub nr. x/2014, astfel cum a fost modificată și completată, reclamantele A. S.R.L. și B. au chemat în judecată pârâta S.C. A. S.R.L. (devenită S.C. C. S.R.L. pe parcursul judecății), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei-reclamante: - la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului A. 1, în contextul oricăror activități de comercializare, oferire spre vânzare, distribuție, furnizare, promovare și publicitate sau oricăror altor activități comerciale, având în vedere că aceste activități încalcă drepturile ce derivă din înregistrarea mărcii naționale individuale, combinate A., cu element figurativ, nr. 125530, înregistrată la 24.08.2012 în numele titularei B., în conformitate cu prevederile Legii nr. 84/1998 și reprezintă acte de concurență neloială, în conformitate cu prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, acte de publicitate înșelătoare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 158/2008, privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, precum și practici comerciale incorecte (înșelătoare) în conformitate cu prevederile Legii nr. 363/2007, privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor; - la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată x și - la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile. Pârâta S.C. A. S.R.L. (devenită S.C. C. S.R.L.) a solicitat pe cale de cerere reconvențională anularea înregistrării mărcii A. pe numele titularului B. pe motivul că înregistrarea acesteia aduce atingere unui drept de proprietate industrială - dreptul la numele comercial A., care a fost anterior dobândit (martie 2011) față de momentul înregistrării mărcii A. (septembrie 2013). I.1.

Sentința pronunțată de Tribunalul Vaslui, în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 114 din 27 ianuarie 2016, Tribunalul Vaslui, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei-pârâte S.C. A. S.R.L., invocată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată; a respins cererea principală formulată de reclamantele-pârâte S.C. A. S.R.L. și B. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă C. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.); a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă C. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantele-pârâte S.C. A. S.R.L. și B., ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantelor-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. I.1.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Iași, în apel: Prin decizia nr. 580 din 27 septembrie 2016, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul declarat de reclamante împotriva sentinței nr. 114 din 27 ianuarie 2016 și a încheierilor pronunțate în ședințele publice din 4 decembrie 2014, 22 septembrie 2015 și 12 ianuarie 2016 ale Tribunalului Iași; a admis apelul incident declarat de C. S.R.L. împotriva sentinței nr. 114 din 27 ianuarie 2016 a Tribunalului Iași, sentință pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat parțial considerentele ce vizează capătul al doilea din cererea principal; a dispus înlocuirea parțială a considerentelor sentinței apelate de către instanța de apel; a păstrat dispozitivul sentinței. Prin decizia nr. 210 din 14 martie 2017, Curtea de Apel Iași, secția I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamante privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 580 din 27 septembrie 2016 și a completat dispozitivul acestei decizii, în sensul că a respins cererea apelantei A. S.R.L. privind plata cheltuielilor de judecată din apel. I.1.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs: Prin decizia nr. 2005 din 12 decembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziilor nr. 580 din 27 septembrie 2016 și nr. 210 din 14 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă; a casat deciziile atacate; a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță; a respins, ca lipsit de interes, recursul declarat de aceleași reclamante împotriva încheierii din 14 martie, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă. I.2. Al doilea ciclu procesual: I.2.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași, în rejudecarea apelului: Prin decizia nr. 294 din 03 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul principal formulat de reclamantele-pârâte A. S.R.L. și B. și apelul incident formulat de pârâta-reclamantă C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 114 din 27 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul Vaslui; a constatat că C. S.R.L. a plătit în plus suma de 1.135 RON cu titlu de diferență onorariu expert pentru domnul D. și a obligat expertul la restituire. I.2.2. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs: Prin decizia nr. 901 din 19 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.C. A. S.R.L. și B. împotriva deciziei civile nr. 294 din 03 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția I civilă. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 901 din 19 aprilie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a declarat contestație în anulare reclamantele S.C. A. S.R.L. și B.. Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 16 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr.

Prin încheierea de ședință din 24 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis cererea de abținere formulată de doamnele judecător E., F. și G. în dosarul nr. x/2022 al aceleiași instanțe, prezenta cauză fiind repartizată completului nr. 2, complet specializat în soluționarea dosarelor având ca obiect cereri în materia proprietății intelectuale. II.1. Motivele contestației în anulare: Prin contestația în anulare declarată la data de 11 noiembrie 2022, prin poștă, în termen legal, contestatoarele S.C. A. S.R.L. și B. au solicitat admiterea căii de atac, cu consecința anulării deciziei atacate. În motivarea căii de atac, au arătat că dezlegarea dată recursului, de a-l respinge ca nefondat, este rezultatul mai multor erori materiale conform art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., instanța de recurs omițând să observe că la dosarul cauzei se află deja cererea contestatoarelor depusă la la termenul din 19 noiembrie 2018, prin care au solicitat, în principal, anularea coroborat cu raportul de expertiză contabilă întocmit de d-ul expert D. (avizat de CECCAR la 15 noiembrie 2018) și înlocuirea acestui expert (cerere care a fost dezbătută și soluționată greșit de instanța de apel la termenul din 03 decembrie 2018); cele două înscrisuri indicate au un alt conținut, care nu a fost observat în întregime de instanța de recurs, ceea ce a condus la reținerea unor aspecte în mod greșit din cauza unor erori materiale. Redând din considerentele deciziei atacate (pagina 9), conținutul cererii depuse la termenul din 19 noiembrie 2018 (paginile 1și 2), precum și aspectele reținute în raportul de expertiză și în anexele sale, contestatoarele au precizat că prin cererea de recurs (pct. 1.1.2.1 - pagina 2), au criticat faptul că instanța de apel a aplicat greșit art. 335 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. atunci când a stabilit că realizarea raportului nu ar fi presupus o lucrare la fața locului și că apelantele ar fi avut posibilitatea de a prezenta explicațiile, însă ignorarea argumentelor expuse prin cererea menționată, precum și cele ale raportului cu anexele sale, nu a permis instanței a identifica greșeala de judecată a instanței de apel pe acest aspect, împrejurare ce se încadrează în ipoteza normei de procedură de la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Aceasta întrucât examenul cerut instanței de recurs era acela de a verifica dacă, într-adevăr, instanța de apel a reținut cu temei că expertiza de specialitate în cauză nu ar fi presupus o lucrare la fața locului și că explicațiile contestatoarelor ar fi fost luate, dacă nu pe toate aspectele, atunci măcar pe cele esențiale, pentru realizarea raportului de expertiza contabilă, respectiv, pe stabilirea în concret a tuturor documentelor contabile necesare pentru a se putea răspunde la obiectivele încuviințate. Or, instanța de apel, mai întâi, și, apoi, instanța de recurs nu au observat că expertul D. a apreciat că era nevoie de o lucrare la fața locului, motiv pentru care a și încercat citarea părților litigante, citațiile fiind înmânate și antedatate 24 august 2018 la a doua revenire (25 septembrie 2018) în municipiul Vaslui. Chiar și fără a reține ipoteza antedatării citațiilor, se poate observa că mențiunea olografă, care atestă primirea citației de către reprezentantul societății A. S.R.L., cuprinde data de 24 august 2018, ziua prezentării expertului D. în municipiul Vaslui, astfel că nu putea primi, în mod rezonabil, toate documentele și explicațiile, pe care le-ar fi cerut de la contestatoare sau acestea ar fi dorit să i le comunice. Același expert a menționat în raport că nu poate răspunde la toate obiectivele expertizei pentru că nu a primit toate documentele de la societatea intimată, sub acest aspect făcând trimitere la adresa din 26 octombrie 2018, anexată la raport, expediată intimatei C. S.R.L., precum și la faptul că nu au putut să îi indice o listă a documentelor contabile pe care să le pună la dispoziție societatea, întrucât nu au fost citate cu cel puțin 5 zile înainte de prezentările expertului în Vaslui. Așadar, instanța de recurs nu putea lua tale quale, fără o cercetare proprie, a ceea ce s-a consumat ca acte de procedură în etapa apelului, pentru a edicta că instanța de apel a reținut în mod corect teza incidentă potrivit căreia nu ar fi nevoie de o lucrare la fața locului; în realitate, față de conținutul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, era nevoie de o lucrare la fața locului, sens în care considerentul din decizia atacată pe acest aspect este rezultatul unei erori materiale. Relevând eroare materială, cu trimitere la pagina 9 a deciziei atacate, cauzată de neobservarea conținutului cererii de la termenul din 19 noiembrie 2018, a conținutului raportului de expertiză cu anexele sale, raportat la prevederile art. 335 alin. (1) și art. 175 alin. (2) C. proc. civ., precum și la cronologia actelor de procedură de până la întocmirea raportului de expertiză, au susținut că nu au fost în măsură să prezinte expertului desemnat înainte de întocmirea raportului observațiile cu privire la care anume documente trebuie să fie cerute de la intimată. Instanța de recurs a confundat explicațiile date de recurente prin expertul lor consilier cu privire la răspunsurile la obiective, cu observațiile pe care le puteau face cu privire la materialul probator/la documentele contabile, pe care expertul desemnat ar fi trebuit să le ceară de la intimată; instanța de recurs a pierdut din vedere că partea adversă nu a adus în faza apelului din al doilea ciclu procesual nicio probă contrară prezumției de vătămare în sensul art. 175 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, problema documentelor care ar fi trebuit să fie cerute de la intimată a devenit determinantă în final în contextul concluziei expertului asupra obiectivelor fără a avea în vedere documentele. Or, eroarea materială constă în neobservarea de către instanța de recurs a conținutului observațiilor expertului parte - consilier H., incluse în cuprinsul raportului de expertiză al d-lui D., observații ce sunt formulate concomitent cu raportul propriu-zis și nu poartă în niciun punct asupra necompletării documentelor ce trebuiau puse la dispoziție de intimată; observațiile analizate reprezintă doar propunerile de răspunsuri pe fondul obiectivelor încuviințate. Așadar, instanța de recurs era învestită tocmai cu verificarea modului în care instanța de apel a reținut fără fundament că ar fi dat expertului desemnat observațiile lor, fără a surprinde diferența dintre observațiile menționate anterior. Totodată, instanța de recurs a pierdut din vedere că intimata nu a făcut în etapa apelului, în al doilea ciclu procesual, dovada contrarie prezumției de vătămare a dreptului recurentelor de a releva expertului desemnat poziția acestora argumentată cu privire la ce documente ar trebui să vadă din contabilitatea intimatei. Din anexele raportului întocmit în cauză reiese modul deficitar în care expertul a procedat, recurentele neștiind care este întinderea și conținutul listei de documente cerute părții adverse, în sensul în care, la finalul analizei sale, expertul D. a concluzionat că intimata nu i-a dat documente, concluzionând pe baza informațiilor incomplete pe care le obținuse, context despre care au avut cunoștință abia la momentul formulării cererii de la termenul din 19 noiembrie 2018. Dacă instanța de recurs ar fi observat diferențele menționate ar fi reținut vătămarea recurentelor și ar fi aplicat sancțiunea nulității raportului, conform art. 335 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ceea ce ar infirmat soluția instanței de apel, pronunțată prin încheierea de ședință din 03 decembrie 2018, de respingere a cererii de anulare a raportului, cu consecința refacerii acestuia pe baza unei alte documentații, care ar fi condus și la schimbarea situației de fapt de către ultima instanță devolutivă, evidențiind faptul că documentația contabilă ar fi constituit o probă contrară celor reținute de instanța de apel cum că la acordul de divizare recurentele ar fi acceptat ca intimata să folosească nu numai denumirea sa comercială, ci și orice semn ca marcă, chiar dacă ar conține cuvântul A.. Operând în acest mod, instanța de apel ar fi putut obține în cadrul cercetării sale suportul necesar pentru a concluziona diferit decât a făcut-o în decizia sa, pronunțată în al doilea ciclu procesual, adică că nu a existat vreun consimțământ al recurentelor dat către intimată. Cu referire la aceeași pagină a considerentelor deciziei atacate ce relevă eroarea materială cauzată de motivele invocate în cele ce preced, dată fiind succesiunea actelor de procedură de la dosarul cauzei, contestatoarele au arătat că d-ul expert D. nu a adus la cunoștința instanței de apel, înainte de a depune raportul de expertiză, refuzul tacit al intimatei C. S.R.L. de a-i comunica, într-un final, anumite documente pe care însuși expertul le-a determinat, raport la prevederile art. 335 alin. (3) C. proc. civ., ci adresă nr. 20/27.08.2018, prin care solicita să i se indice perioada de timp pentru obiectivele propuse de intimata C. S.R.L., deși instanța de apel trebuia să decidă dacă raportul poate fi întocmit fără toate documentele, aspecte ce au fost relevate în cererea depusă la termenul din 19 noiembrie 2018. Contestatoarele au susținut că instanța de recurs nu a avut o reprezentare corectă și nici completă a conținuturilor acestor înscrisuri și a confundat anexa finală la raportul de expertiză în care cerea doar să i se indice de către instanța de apel o perioadă de timp pentru anumite obiective, cu o reală înștiințare a instanței. Totodată, raționamentul că, per se, argumentul nu ar fi un motiv de nelegalitate al expertizei, ar fi fost schimbat, tocmai pentru că și împrejurarea de a nu aduce la cunoștința instanței de apel refuzul de a-i transmite documente, împreună cu celelalte împrejurări ar fi ridicat un semn de întrebare semnificativ asupra imparțialității expertului D., respectiv că au suportat în ceea ce le privește o vătămare. Au solicitat admiterea contestației în anulare, conform art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., anularea deciziei atacate, reținând că respingerea, ca nefondat, a recursului, se datorează omisiunii instanței de a analiza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în partea referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 476 si art. 477 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate la paragrafele 47 și 52 din cererea de recurs (secțiunea 2), critica fiind analizată prin prisma unui alt motiv de casare ce nu a fost invocat, adică pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe care l-a apreciat ca fiind inadmisibil. Or, motivul de casare de la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. s-a raportat la greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel și nu din secțiunea 1 sau din secțiunea 3 al cererii de recurs pentru a se putea reține că ar fi fost formulate critici din perspectiva altor motive de casare; instanța de recurs a reținut că ar fi criticat că instanța de apel ar fi apreciat în sensul inexistenței riscului de confuzie, contrar argumentelor expuse de recurente în paragraful 52 al cererii de recurs, astfel că eroarea asupra motivului de casare în mod real invocat face ca motivul de contestație, reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., să fie incident pe acest aspect. În concluzie, au solicitat, după reținerea admisibilității în principiu, admiterea contestației în anulare, astfel cum a fost formulată, cu consecința rejudecării cererii de recurs și admiterii acesteia în privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dispunând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă curte de apel, conform art. 498 alin. (2) C. proc. civ., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată generate de judecata prezentei cauze, în toate fazele procesuale. II.2. Apărările formulate în cauză: La data de 01 februarie 2023, prin poștă, în termen legal, intimata S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată. În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că instanța de recurs a analizat atât cererea de recurs, cât și cererea depusă la termenul din data de 19 noiembrie 2018 în fața instanței de apel, anume dacă expertul a încălcat prevederile art. 335 alin. (1) - (3) C. proc. civ. cu ocazia efectuării expertizei prin înmânarea citațiilor cu mai puțin de 5 zile înainte de convocarea la expertiză. A precizat că în mod greșit contestatoarele au apreciat că instanța de recurs, atunci când s-a referit la comunicarea de către partea ce invocă nelegala citare la expertiză a propriilor explicații, a avut în vedere opinia expertului parte al acestora, H., consemnată separat în raportul de expertiză. Or, instanța de recurs nu făcut nicio referire la observațiile expertului parte în acest context, ci chiar s-a referit expres la citarea părților pentru a da explicații, adică anterior realizării raportului de expertiză, observând că aceste explicații au putut fi date. Ca atare, nu există nicio eroare materială a instanței de recurs în această privință. Cu toate acestea, orice chestiune legată de pretinsa nelegală citare este irelevantă de vreme ce în cauză nu era necesară o lucrare la fața locului, așa cum a reținut instanța de recurs în cadrul deciziei atacate, astfel că pentru efectuarea expertizei nu era necesară convocarea părților la expertiză. Or, obligativitatea convocării părților cu cel puțin 5 zile înainte există numai în situația în care expertiza presupune o lucrare la fața locului și nu se poate realiza în absența lucrării respective. Prin ipoteză, pentru efectuarea expertizei contabile nu este nevoie de o lucrare la fața locului, sens în care aceasta poate fi realizată și în absența convocării părților, astfel că nerespectarea exigențelor art. 335 alin. (1) C. proc. civ. nu poate atrage nelegalitatea raportului de expertiză. Cu privire la eroarea materială a instanței de recurs legată de omisiunea expertului de a înștiința instanța sub aspectul refuzului intimatei de a pune la dispoziție anumite documente se fundamentează pe o premisă greșită, anume aceea că acest pretins refuz s-ar încadra în ipoteza art. 335 alin. (3) C. proc. civ.. Or, acest text de lege are în vedere tot situația în care expertiza necesită o lucrare la fata locului, care este astfel împiedicată de către una dintre părți. Cum în cauză nu era nevoie de o asemenea lucrare, pretinsa lipsă a unor documente solicitate de către expert ori omisiunea înștiințării instanței nu pot atrage nelegalitatea raportului de expertiză, deoarece acesta putea fi întocmit și chiar a fost întocmit în cauză de către expert. A mai arătat că instanța de recurs a analizat motivul de casare referitor la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 476 și art. 477 C. proc. civ., invocat în paragrafele nr. 47-52 din cererea de recurs, despre care contestatoarele susțin că nu a fost analizat. În realitate, acest motiv se referea la pretinsa omisiune a instanței de apel de a lua în seamă probele administrate în al doilea ciclu procesual, însă instanța de recurs a stabilit că acestea nu erau relevante pentru soluția dată, deoarece serveau dovedirii prejudiciului pretins de către contestatoare, iar scopul raportului de expertiză, așa cum este precizat chiar de recurentele care au propus această probă, a fost acela de a determina cuantumul unui pretins prejudiciu suferit de acestea ca urmare a utilizării semnului "A. 1" de către intimată. Or, cât timp instanța de apel a reținut că nu există o faptă ilicită a intimatei, concluziile raportului de expertiză erau irelevante pentru soluția la care a ajuns instanța de apel, deoarece problema determinării cuantumului prejudiciului nu se mai punea în contextul dat. II.3. Procedura de soluționare a contestației în anulare: În prezenta cauză a fost parcursă procedura de regularizare a contestației în anulare și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 503 - art. 508 C. proc. civ., coroborat cu art. 194 - art. 200 și art. 201 alin. (1) și (5) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Prin rezoluția din 28 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la data de 07 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării contestației în anulare formulate de contestatoarele A. S.R.L. și B. împotriva deciziei nr. 901 din 19 aprilie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2014. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând contestația în anulare, prin raportare la motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Contestatoarele au invocat ca temei de drept al demersului judiciar dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi, cu titlu de exemplu, respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare, o reapreciere a probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept procesual civil. Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, cum se pretinde în prezenta cale extraordinară de atac. În cadrul contestației în anulare, contestatoarele nu au indicat care sunt greșelile de fapt în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci s-au referit numai la eventuale greșeli de judecată, criticând sub pretextul comiterii unei erori materiale determinate de neobservarea conținutului cererii de recurs și a raportului de expertiză întocmit în cauză cu anexele sale modul în care instanța de recurs a statuat asupra criticii ce viza aplicarea greșită a dispozițiilor art. 335 alin. (1) - (3) C. proc. civ. de către instanța de apel atunci când a stabilit, în dezacord cu cererea formulată la data de 19 noiembrie 2018 și dezbătută la termenul din 03 decembrie 2018, că expertiza de specialitate nu ar fi presupus o lucrare la fața locului, iar prin raportare la cronologia actelor de procedură și necitarea acestora cu cel puțin 5 zile înainte de prezentările domnului expert D. în municipiul Vaslui (24 august 2018 și 25 septembrie 2018) nu au fost în măsură să prezinte expertului observațiile cu privire la lista de documente contabile pe care intimata S.C. C. S.R.L. să le pună la dispoziție, ținând cont că acestea erau determinante în a răspunde obiectivelor încuviințate, iar partea adversă nu a făcut în etapa apelului, în al doilea ciclu procesual, nicio probă prezumției de vătămare în sensul art. 175 alin. (2) C. proc. civ. Or, din modalitatea de motivare a căii extraordinare de atac, contestatoarele nu doresc altceva decât o repunere în discuție și o nouă analiză judiciară a apărărilor formulate în cadrul cererii de recurs asupra cărora instanța de recurs s-a aplecat reținând cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 335 alin. (1) - (3) C. proc. civ., ce ar rezulta din respingerea solicitării recurentelor de refacere a expertizei de către un alt expert, că instanța de apel a apreciat în mod corect în cee ace privește teza incidentă - citarea părților pentru a da explicații, însă în cauză nefiind necesară o lucrare la fața locului și de vreme ce apelantele au dat explicațiile cerute de expert nu s-a dovedit existența vătămării prezumate de art. 175 alin. (2) C. proc. civ., reclamate prin prisma viciilor relevate în procedura de citare a părților efectuată, conform art. 335 alin. (1) C. proc. civ. Așadar, eroarea materială pretins reținut în raționamentul judiciar al instanței de recurs nu trebuie să fie rezultatul modului în care aceasta a înțeles să interpreteze un text de lege sau situația de fapt, eroarea materială impunându-se a fi deosebită de eroarea de judecată, analizarea elementelor evocate de contestatoare în cuprinsul deciziei de recurs nu pot fi valorificate într-o contestație în anulare, care nu deschide calea de recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite cu ocazia judecății, iar nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, adică pentru că dezlegarea dată procesului este rezultatul unei erori materiale de ordin procedural. În egală măsură, contestația în anulare nu deschide calea unei noi evaluări a probatoriului, care să conducă la o nouă stabilire a situație de fapt sau la incidența altor prevederi legale. În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina deschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai cu scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simpul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, instanța europeană permanent a subliniat că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, Hotărârea din 29 iulie 2008). În aceleași coordonate se situează și alegațiile prin care se reclamă o altă eroarea materială sub aspectul confuziei realizate de instanța de recurs cu privire la observațiile pe care contestatoarele le-au dat prin intermediul expertului parte H. cu privire la răspunsurile la obiective cu observațiile pe care le puteau face cu privire la documentele contabile pe care expertul desemnat în cauză ar fi trebuit să le ceară de la intimată. Fără a antama fondul problemei deduse judecății, Înalta Curte observă că instanța de recurs nu a făcut vreo referire la opinia expertului parte atunci când a apreciat asupra caracterului nefondat al criticii subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește comunicarea propriilor explicații de către contestatoare ce invocă nelegala citare la expertiză și care valorează dovada contrară vătămării prezumate de lege, întrucât citarea este obligatorie în ipoteza în care pentru efectuarea lucrării sunt necesare explicațiile părților în vederea asigurării posibilității efective ca acestea să fie transmise expertului, astfel cum a rezultat din împrejurările cauzei. În ceea ce privește eroarea materială a instanței de recurs legată de omisiunea expertului de a înștiința instanța cu privire la pretinsul refuz al intimatei de a pune la dispoziție anumite documente relativ la unul dintre obiectivele expertizei, se reține că aceste critici au făcut obiectul controlului judiciar al instanței de recurs în raport de care a apreciat că nu constituie în sine un motiv de nelegalitate a expertizei menit a justifica solicitarea de refacere a lucrării de specialitate, iar prin readucerea în discuție a acestor argumente contestatoarele tind a obține o nouă interpretare a acelorași dispoziții ale art. 335 C. proc. civ. de către instanța sesizată cu judecata căii extraordinare de retractare, deturnând astfel intenția legiuitorului avut în vedere la momentul edictării contestației în anulare, aspect ce nu poate fi primit. Așadar, aspectele evocate de către contestatoare nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., raționamentul instanței de recurs neavând ca situație premisă o împrejurare ce poate fi calificată drept o eroare materială, ci a reprezentat rezultatul unui proces de evaluare a datelor speței, concluzia instanței de recurs cu privire la chestiunea nelegalității raportului de expertiză contestat din perspectiva dispozițiilor art. 335 alin. (1) - (3) C. proc. civ. neputând fi cenzurată pe calea formulării unei contestații în anulare. Cu referire la cel de-a doilea motiv de contestație în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarele au relevat omisiunea instanței de recurs de a cerceta criticile invocate în paragrafele 47 și 52 din cererea de recurs referitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 476 și art. 477 C. proc. civ. circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu a celui prevăzut de pct. 8 al art. 488 din același act normativ, pentru a se reține ca fiind inadmisibil. Pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestație în anulare este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent dintre cele prevăzute expres și limitative de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pre care se sprijină. Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei din recurs. Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că motivarea hotărârii judecătorești conține la subsecțiunea 2.3 destinată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. o amplă analiză a argumentelor relative la pretinsa omisiune a instanței de a lua în seamă probele administrate în al doilea ciclu procesual, în urma căreia a stabilit că în absența faptei ilicite aprecierile instanței de apel cu privire la acestea nu erau relevante pentru soluția pronunțată, întrucât serveau dovedirii prejudiciului pretins de către contestatoare, context în care nu se verifică omisiunea cercetării acestui motiv de recurs dintre cele invocate de către contestatoare. De altfel, legat de acest motiv de contestație în anulare, contestatoarele au înțeles să se prevaleze de raționamentul instanței de recurs expus în motivarea hotărârii la secțiunea 3 paragraful 4 destinată analizei criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au valorificat o greșită apreciere a instanței de apel cu privire la inexistența unei încălcări a mărcii Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a înțeles să răspundă acestuia, întrucât ține de esența judecății, concluzia contrară ar presupune că în cadrul contestației în anulare s-ar putea urmări și corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formule ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea vs. România, Hotărârea din 29 iulie 2008, și Stanca Popescu vs. România, Hotărârea din 07 iulie 2009), ceea ce nu este cazul în speță. Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuție de către contestatoarele A. S.R.L. și B. privind nelegalitatea deciziei nr. 901 din 19 aprilie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2014, o va respinge, ca nefondată. De asemenea, reținând culpa procesuală a contestatoarelor, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., le va obliga la plata sumei de 4.668,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata S.C. C. S.R.L.