ÎCCJ, decizie (scj.ro #133044)

Dreptul de superficie. Condiții de constituire

Cuprins pe materii : Drept comercial. Drepturile reale

Index alfabetic : actiune în constatare provocatorie

-drept de superficie

C. civ. din 1864, art. 480, art. 644, art. 645

C. proc. civ. din 1865, art. 111

Dreptul de superficie nu a cunoscut o reglementare legală înainte de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, acesta fiind recunoscut pe cale doctrinară și jurisprudențială.

În acest context, o parte importantă a doctrinei l-a considerat un dezmembrământ al dreptului de proprietate, deși în mod unanim a fost în realitate tratat ca un drept real principal sui generis, care are în conținutul său un drept de proprietate asupra construcției/plantației și un dezmembrământ al dreptului de proprietate, anume folosința asupra terenului aferent construcției/plantației și care, sub aspectul modului de dobândire, a urmat regimul juridic al dreptului de proprietate.

Ca atare, este corectă trimiterea făcută de instanța de apel la modurile originare de dobândire a proprietății, câtă vreme în compunerea dreptului de superficie intră un drept de proprietate și un dezmembrământ al acestuia.

Din economia dispozițiilor art. 644 și art. 645 C. civ. rezultă faptul că proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune, precum și prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune.

Suprapunerea dreptului de proprietate asupra terenului aparținând unei persoane cu dreptul de proprietate asupra plantației aparținând unei alte persoane nu dă naștere prin ea însăși unui drept de superficie asupra terenului, în absența unui act juridic (convenție) sau fapt juridic (uzucapiune, prescripție achizitivă) care să îl constituie ori a unei dispoziții legale pe care să se întemeieze.

Pretinsul „acord” al proprietarului terenului, manifestat prin lipsa opoziției la realizarea plantației, nu poate justifica dobândirea unui drept de superficie, întrucât un astfel de „acord” nu se regăsește printre modalitățile legale, prevăzute de Codul civil din 1864, de dobândire a proprietății și, în consecință, a dreptului de superficie.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 616 din 29 martie 2016

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 mai 2002 sub numărul unic x/306/2012 pe rolul Judecătoriei Sibiu, reclamantul orașul Cisnădie, reprezentat de Primar, a chemat-o în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate calitatea reclamantului de proprietar asupra terenurilor înscrise în c.f. nr. 102648, nr. 102676 Cisnădie, echivalentul tarlalei 40, c.f. nr. 102354, nr.102530 Cisnădie, echivalentul tarlalei 31 și c.f. 102563, nr. 102574, nr. 102602, nr. 102535 Cisnădie, echivalentul  tarlalei 32 și, pe cale de consecință, să se abțină de la  orice act sau acțiuni care să perturbe faptic sau juridic normala exercitare a dreptului de proprietate. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat că acțiunea formulată este una în constatare provocatorie, întrucât reclamantul este atât proprietarul terenului, cât și al folosinței acestuia, în timp ce pârâta, invocând un act translativ de proprietate, dar neînscris în cartea funciară, a realizat și realizează o triplă perturbare a dreptului de proprietate al reclamantului.

A susținut reclamantul că s-a admis o cerere de ordonanță președințială formulată de SC A. SRL împotriva orașului Cisnădie, prin care unitatea administrativ-teritorială a fost obligată să îi permită acesteia accesul pe teren pentru a recolta fructele, că prin adresa nr. 4222 pârâta din cauza de față i-a comunicat reclamantului că intenționează să pătrundă pe plantație pentru a efectua lucrările de primăvară și că ulterior îl invită la o ședință de conciliere pentru despăgubiri constând în contravaloarea fructelor pe anul 2011.

S-a mai susținut că B. i-a transmis reclamantului încă din anul 2010 posesia asupra imobilului, că plantația este încorporată în sol și devine bun imobil prin destinație ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, iar dacă reclamantul este înscris în cartea funciară ca proprietar de livadă, aceasta implică atât proprietatea terenului, cât și a plantației.

Reclamantul a arătat și că la o lună și 10 zile de la transmiterea posesiei și proprietății terenului, B. a vândut la licitație pârâtei pomii pe care nu i-a avut în proprietate, așa încât contractul astfel încheiat nu poate fi opus adevăratului proprietar.

Totodată, s-a susținut că titlul de proprietate al reclamantului provine de la unicul și adevăratul proprietar, care a fost statul român, iar actul translativ de proprietate este legea, că reclamantul deține și posesia terenului și este înscris în cartea funciară ca proprietar de livadă, iar B. nu a fost niciodată proprietarul terenului (ci doar administrator) și cu atât mai puțin al plantației.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 111 și ale art. 274 C. proc. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat, în esență, că reclamantul este proprietarul terenului, dar nu și al pomilor fructiferi, că prin protocolul de predare-primire acesta a dobândit proprietatea și posesia unei suprafețe de 84,4 ha teren, însă pomii fructiferi nu au făcut nici obiectul Legii nr. 366/2009 și nici al protocolului de predare-primire.

S-a mai apărat pârâta susținând că plantațiile de măr și cireș au fost și sunt  proprietatea B., că ele au reprezentat investiții ale unei alte persoane decât proprietarul terenului și că înscrierea în cartea funciară a livezii indică doar categoria de folosință a terenului, dar nu înseamnă că reclamantul este automat proprietar al plantațiilor.

Pârâta a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că autorul ei, I.A.S. C., a edificat plantațiile de pomi fructiferi situate pe imobilele proprietatea reclamantului, înscrise în cf 102648, 102676, 102354, 102530, 102563, 102547, 102602, 102535 Cisnădie, dobândind, prin acordul proprietarului terenului, un drept de proprietate asupra plantațiilor și de folosință asupra terenului; a solicitat să se dispună înscrierea dreptului de superficie în favoarea pârâtei și plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reconvenționale s-a arătat că terenurile au fost proprietatea statului român și s-au aflat în administrarea I.A.S. C., iar după anul 1989 au trecut în administrarea Stațiunii de Cercetare Pomicolă D., care a fost ulterior încorporată în Academia de Științe Agricole și Silvice E. - Institutul de Cercetare și Dezvoltare pentru Montanologie B. Pe aceste terenuri, susține pârâta, în perioada comunistă I.A.S. C. a plantat pomi fructiferi, iar după desființarea I.A.S. livezile au trecut în proprietatea Stațiunii de Cercetare Pomicolă D., plantațiile au fost înregistrate ca bunuri proprii ale B. și s-a încercat valorificarea acestora în mod separat. În această ordine de idei, s-a arătat că i s-a propus și proprietarului terenului să le achiziționeze, dar acesta a refuzat și că, în ciuda existenței unei hotărâri judecătorești care îl obliga pe proprietarul terenului să permită societății accesul pe teren, acesta a refuzat, așa încât a împiedicat societatea să-și poată recolta fructele în anul 2011.

Menționează pârâta că, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, superficia a primit o nouă reglementare legală prin art. 693 și următoarele, prevederi care stipulează că, în situația în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie dacă proprietarul terenului a renunțat la dreptul de a invoca accesiunea. Acesta este și cazul în speță, susține pârâta, întrucât la momentul la care s-au edificat plantațiile proprietarul terenului, statul român, a renunțat la dreptul de a invoca accesiunea și nu și-a înscris aceste plantații în cartea funciară, iar B. a înregistrat plantațiile în patrimoniu ca bunuri proprii.

În drept au fost invocate și dispozițiile art. 492 C. civ.

La 5 septembrie 2014 pârâta a formulat o precizare a cererii reconvenționale, prin care a  solicitat să se constate că autorul ei, I.A.S. C., a edificat plantațiile de pomi fructiferi situate pe imobilele proprietatea reclamantului, înscrise în c.f. nr. 102648, 102676, 102563, 1025347, 102602, 102535, 103982, 103983, 103985, 103963, 103965, 102530, 104278, 102650, 103241, 102886, 102532, 102529 Cisnădie, dobândind, prin acordul proprietarului terenului, un drept de proprietate asupra plantațiilor și de folosință asupra terenului. S-a făcut mențiunea că celelalte petite rămân neschimbate.

Prin sentința civilă nr. 6132 din 25 septembrie 2012, Judecătoria Sibiu a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a apreciat că valoarea obiectului pricinii se ridică la suma de 5.332.487,09 lei și că, în acest caz, potrivit dispozițiilor art. 2 pct.1 lit. b) C. proc. civ., competența în primă instanță a proceselor în materie civilă a căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei revine tribunalului, competent să soluționeze și cererea reconvențională potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ.

În fața tribunalului, Institutul de Cercetare și Dezvoltare pentru Montanologie B. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei, solicitând respingerea acțiunii și admiterea cererii reconvenționale.

În motivarea acesteia s-a arătat că la 7 aprilie 2010 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de pomi fructiferi, conform procesului-verbal 53/2010, pomi ce au fost predați prin protocolul de predare-primire din 4 februarie 2010.

Cererea de intervenție nu a fost motivată în drept.

Prin sentința civilă nr. 963/2014 din 7 octombrie 2014, Tribunalul Sibiu, Secția I civilă a admis acțiunea principală și, în consecință, a constatat calitatea de proprietar a reclamantului asupra imobilelor înscrise în c.f. 102648 Cisnădie, 12676 Cisnădie (echivalent tarla 40), c.f. 102354 Cisnădie, c.f. 102530 Cisnădie (echivalent tarla 31), c.f .102563 Cisnădie, c.f. 102547 Cisnădie, c.f. 102602 Cisnădie, 102535 Cisnădie (echivalent tarla 32) și a obligat-o pe pârâtă să nu efectueze acte sau fapte de natură a îngrădi exercițiul dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestor terenuri.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC A. SRL și a anulat ca netimbrată cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei, formulată de intervenientul Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Montanologie B.

A obligat-o pe pârâta SC A. SRL la plata către reclamantul orașul Cisnădie a sumei de 4139,57 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Așa cum rezultă din extrasele de carte funciară depuse la dosarul cauzei, terenurile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată sunt proprietatea orașului Cisnădie, făcând parte din domeniul privat al acestuia, drept dobândit prin Legea nr. 366/2009, act normativ care a prevăzut trecerea unor terenuri din domeniul public al statului și din administrarea Academiei de Științe Agricole și Silvice „E.” - Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Montanologie B. în domeniul public al orașului Cisnădie și în administrarea Consiliului Local al Orașului Cisnădie, județul Sibiu. Ulterior, printr-un act administrativ, ele au trecut din domeniul public în domeniul privat al orașului Cisnădie.

A reținut tribunalul că protocolul de predare-primire a acestor terenuri dintre Institutul de Cercetare și Dezvoltare pentru Montanologie B. și orașul Cisnădie s-a încheiat la 4 februarie 2010 și că ulterior acestui moment, anume la 7 aprilie 2010, se încheie contractul de vânzare-cumpărare între Institutul de Cercetare și Dezvoltare pentru Montanologie B. și SC A. SA, prin care aceasta din urmă cumpără 28.078 pomi fructiferi.

A apreciat prima instanță că reclamantul și-a justificat interesul în promovarea acestei acțiuni prin actele deja făcute de pârâtă, prin care aceasta din urmă invocă nu numai un drept propriu asupra pomilor fructiferi, dar și necesitatea recunoașterii unui drept de a exploata plantația, aceasta implicând folosința terenului reclamantei, sens în care s-a depus la dosar ordonanța civilă nr. 6768/2011 a Judecătoriei Sibiu și decizia Tribunalului Sibiu nr. 1149/2011, pronunțată în recurs, prin care este obligat orașul Cisnădie să permită accesul societății pe terenul amplasat  pe teritoriul administrativ al localității Cisnădie, tarlalele 31, 32 și 40 pentru recoltarea producției de fructe din acel an. Cu privire la hotărârile evocate, prima instanță a constatat că acestea nu statuează cu privire la un eventual drept de folosință al societății în privința terenurilor reclamantei, ele fiind pronunțate într-o procedură specială, cea a ordonanței președințiale, care nu a analizat fondul dreptului, ci numai aparența acestuia.

Instanța de fond a înlăturat susținerile pârâtei despre calitatea acesteia de succesoare în drepturi a fostului I.AS. și despre faptul că ar fi dobândit cu acordul proprietarului terenului un drept de folosință asupra terenului, constatând că aceste terenuri, așa cum rezultă din Legea nr. 366/2009, au fost în domeniul public al statului și apoi au trecut tot în domeniul public, dar al orașului Cisnădie, așa încât era imposibil ca asupra lor să se constituie un drept de superficie, în considerarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998.

A apreciat prima instanță că nici după trecerea terenurilor în domeniul privat al orașului nu se poate vorbi despre un „acord” al proprietarului terenului cu privire la folosirea acestuia de către pârâtă, reclamanta negând constant dreptul pârâtei de a folosi terenurile pe care le are în proprietate, dovadă fiind și necesitatea pentru pârâtă de a recurge la procedura ordonanței președințiale pentru a obține dreptul de a pătrunde pe terenurile reclamantei.

În plus, instanța de fond a constatat că pârâta însăși a afirmat că pomii fructiferi au fost plantați pe vremea fostului I.A.S., așa încât ei nu au fost decât în administrarea B. (fiind pe terenuri aflate în administrarea, o spune și textul Legii 366/2009, Academiei de Științe Agricole și Silvice „E.” - Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Montanologie B.).

Constatând că instanța nu este învestită cu analizarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtă și Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Montanologie B., tribunalul a procedat la analiza acestui contract exclusiv din nevoia de a răspunde la solicitarea din cererea reconvențională privind existența unui drept de superficie al pârâtei pe terenurile reclamantului.

Au fost expuse considerente de ordin teoretic cu privire la instituția superficiei și s-au înlăturat susținerile pârâtei referitoare la renunțarea Statului român la dreptul de a invoca accesiunea, reținându-se că nu s-a dovedit, ci doar s-a susținut că plantațiile au fost edificate de către fostul I.A.S., după cum nu s-a dovedit nici că fostul I.A.S. le-ar fi transmis Institutului. În acest sens, instanța de fond a reținut concluziile raportului de expertiză despre înființarea plantațiilor în anii 1964, 1970, 1972 și 1986 și a remarcat faptul că B. s-a înființat în anul 2011 și nu s-a dovedit în nici un fel că acesta ar fi fost continuatorul în drepturi a fostului I.A.S.

Pentru a-și fundamenta soluția, tribunalul a reținut că terenurile, înainte de anul 1989, erau proprietate socialistă de stat, iar fostul I.A.S. ar fi avut doar un drept de administrare directă, ceea ce însemna că acesta nu exercita atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra bunurilor nici în putere, nici în interes propriu, ci doar în puterea statului; așa fiind, la acel moment dezmembrămintele proprietății socialiste de stat nu puteau fi scindate între categorii diferite de proprietari.

Spre aceeași concluzie a condus și argumentul lipsei de relevanță a înscrierii pomilor în contabilitatea B. la categoria mijloace fixe, acest fapt nefiind o dovadă a proprietății, ci a unei imobilizări corporale în curs de execuție, tribunalul subliniind și că din anexa la Legea nr. 366/2009 rezultă că terenul predat din administrarea B. către orașul Cisnădie este livadă.

Cererea pârâtei prin care se invocă necesitatea folosirii întregului teren în vederea exploatării plantațiilor a fost apreciată și ca nejustificată, expertul arătând că în fapt nu există o reală plantație de pomi fructiferi care să dea roade (așa cum se susținuse în cererea de ordonanță președințială).

Instanța de fond a conchis că nu s-a făcut în cauză dovada condițiilor necesare recunoașterii unui drept de superficie în favoarea pârâtei, motiv pentru care cererea reconvențională a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru considerentele de fapt deja expuse și în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., acțiunea reclamantului a fost admisă astfel cum a fost formulată.

Reținând că intervenientul nu a timbrat cererea de intervenție, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 aceasta a fost anulată ca netimbrată.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtei, tribunalul a obligat-o la plata către reclamant a sumei de 4.139,57 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 474/2015 din 18 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat pârâta SC A. SRL Sibiu împotriva sentinței civile nr. 963 din 07 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Sibiu, Secția I civilă. A schimbat în parte sentința atacată, numai sub aspectul soluționării acțiunii civile principale și, rejudecând în această limită, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul orașul Cisnădie, reprezentat de Primar, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL. A constatat calitatea de proprietar al reclamantului asupra imobilelor înscrise în CF 102648 Cisnădie; 102676 Cisnădie (echivalent tarla 40); CF 103982 Cisnădie, CF 103983 Cisnădie și CF 103985 Cisnădie (cărți funciare înființate ca urmare a dezmembrării imobilului înscris în CF 102354 Cisnădie); CF 103963 Cisnădie și CF. 103965 Cisnădie (cărți funciare înființate ca urmare a dezmembrării imobilului înscris în CF 102530 Cisnădie); CF 102563 Cisnădie; CF 102547 Cisnădie; CF 102602 Cisnădie; CF. 102535 Cisnădie (echivalent tarla 32) și a obligat-o pe pârâtă să nu efectueze acte sau fapte de natură a îngrădi exercițiul dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestor terenuri. A respins cererea reclamantului de constatare a calității de proprietar asupra imobilelor înscrise în CF.103984 Cisnădie (CF. înființat ca urmare a dezmembrării imobilului înscris în CF 102354 Cisnădie) și Cf. 103964 (CF. înființat ca urmare a dezmembrării imobilului înscris în CF 102530 Cisnădie). A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate și l-a obligat pe intimat la plata sumei de 4000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a făcut o sinteză a criticilor dezvoltate de către apelanta-pârâtă, critici care vizează soluția pe cererea principală și pe cererea reconvențională și a reținut, în esență, că apelul este fondat în limitele și în considerarea următoarelor argumente:

Acțiunea a fost calificată în mod corect de prima instanță ca o acțiune în constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., o asemenea acțiune fiindu-i deschisă și proprietarului care se găsește în posesia bunului, atunci când îi este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască și să i se consolideze dreptul, în caz că acesta este contestat.

O atare acțiune, admisibilă în principiu - consideră curtea de apel -, presupune dovada calității reclamantului de proprietar asupra imobilelor în discuție și în plus justificarea unui interes care să derive chiar și din pericolul unei contestări sau încălcări a dreptului său de către pârât. Fiind o condiție esențială pentru admiterea acțiunii, legitimarea procesuală trebuie să fie verificată de instanță din oficiu în raport cu titularii dreptului material dedus judecății, independent de susținerile părților.

S-a constatat în speță, așa cum se reține și în raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată în cauză, că două dintre imobilele în litigiu (înscrise în CF 102354 și CF 102530) au fost dezmembrate și au fost constituite alte cărți funciare, parte dintre acestea fiind înstrăinate unor terți. Instanța de apel a conchis, așadar, că imobilele înscrise în CF 103984 și CF 103964 nu mai erau în proprietatea reclamantului la data promovării acțiunii (15 mai 2012) și că instanța de fond avea obligația de a verifica acest aspect indiferent dacă a fost sau nu invocat de părți și chiar în lipsa unei precizări de acțiune a reclamantului.

În acest context, a argumentat instanța de prim control judiciar că se impunea respingerea cererii în constatarea calității de proprietar al reclamantului cu privire la imobilele înscrise în CF.103984 Cisnădie (cf înființat ca urmare a dezmembrării imobilului înscris în CF 102354 Cisnădie) și Cf. 103964 (CF. înființat ca urmare a dezmembrării imobilului înscris în CF 102530 Cisnădie) și că doar sub acest aspect soluția primei instanțe este criticabilă, pentru restul imobilelor soluția de admitere a cererii principale fiind apreciată ca legală atâta vreme cât reclamantul a dovedit calitatea sa de proprietar al imobilelor și faptul că este tulburat în exercitarea prerogativelor sale de proprietate prin actele și faptele pârâtei.

Sub celelalte aspecte, criticile apelantei au fost înlăturate ca nefondate.

A reținut curtea de apel că apelanta-pârâtă a cumpărat, în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 2610 din 07 aprilie 2010, încheiat cu Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Montanologie B. un număr de 28.078 pomi fructiferi conform procesului-verbal nr. 53 din 11 martie 2010, întocmit în urma licitației privind valorificarea pomilor fructiferi pe picior de pe raza localității Cisnădie.

Instanța de control judiciar a reținut că terenul pe care se află acești pomi fructiferi a făcut obiectul Legii nr. 366/2009, fiind predat de I.C.D.M. B. din domeniul public al statului în domeniul privat al localității Cisnădie, conform Protocolului nr. 34 din 04 februarie 2010, context în care apelanta-pârâtă a făcut dovada unui drept de proprietate asupra unor pomi fructiferi pe picior, care îi dădea dreptul la culegerea fructelor, dar în nici un caz nu justifică recunoașterea unui drept asupra terenului aferent.

Cât privește hotărârea judecătorească definitivă invocată de apelantă (sentința civilă nr. 6768/2011 a Judecătoriei Sibiu), a reținut curtea de apel că aceasta confirmă acest drept al apelantei de a-și culege fructele în anul 2011, dar în nici un caz nu statuează asupra vreunui drept real al părților, procedura specifică a ordonanței președințiale de care a uzat partea în acel cadru procesual neavând autoritate asupra fondului unui drept disputat între părți.

S-a apreciat că nici măcar în beneficiul I.A.S. C., care a înființat, începând cu anul 1964, continuând cu anii 1970, 1972 și până în anul 1983, plantația Cisnădie nu se poate constata existența unui drept de superficie asupra terenului, deoarece suprapunerea dreptului de proprietate asupra terenului aparținând unei persoane cu dreptul de proprietate asupra plantației aparținând unei alte persoane nu dă naștere prin ea însăși unui drept de superficie, în absența unui act juridic (convenție) sau fapt juridic (uzucapiune, prescripție achizitivă) care să-l constituie ori a unei dispoziții legale pe care să se întemeieze. Au fost evocate în sprijinul acestei argumentații deciziile nr. 4127 din 22 noiembrie 2013 și nr. 386 din 1 februarie 2010, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Susținerea apelantei-pârâte vizând existența acordului proprietarului terenului - în discuție statul - la înființarea plantației de către o organizație care aparținea de fapt tot statului, a fost găsită neîntemeiată, deoarece regimul juridic al terenurilor proprietate a statului socialist până în anul 1989 nu permitea nici un fel de dezmembrare, nefiind posibil să fie separate atributele care formează conținutul dreptului de proprietate - posesia, folosința și dispoziția - spre a se forma alte drepturi reale opozabile statului.

Au fost evocate doctrina și jurisprudența contemporane acestui sistem legislativ, care erau unanime în a considera că, în conformitate cu prevederile constituționale, limitarea prerogativelor dreptului de proprietate prin instituirea unor dezmembrăminte puteau viza exclusiv dreptul de proprietate personală sau individuală, fiind incompatibile cu dreptul de proprietate socialistă, acest drept nefiind susceptibil de nici un fel de dezmembrământ, fiind un drept absolut, exclusiv, în principiu inalienabil, imprescriptibil achizitiv și extinctiv și insesizabil.

În final, instanța de apel a apreciat că instanța de fond nu avea de ce să analizeze și stabilească dreptul de proprietate asupra plantației, prin prisma accesiunii imobiliare, nefiind învestită sub acest aspect, fiind astfel respectate dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care prevăd că în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Față de cele ce preced, Curtea, în temeiul art. 296 și urm. C. proc. civ., a admis apelul în limita reținută și a schimbat în parte sentința atacată, numai sub aspectul soluționării acțiunii principale, păstrând în rest dispozițiile sentinței atacate.

Urmare a admiterii apelului, în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligat intimatul la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel, constând în onorariu avocațial, fără a se acorda taxa de timbru achitată de apelanta-pârâtă, deoarece aceasta viza cererea reconvențională, iar sub acest aspect soluția primei instanțe a fost păstrată.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în termen legal a declarat recurs motivat pârâta, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 12 august 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Primul motiv de recurs

este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 555 C. civ., ale art. 44 din Constituția României și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O.

În cadrul acestei critici, recurenta-pârâtă a susținut că instanța a stabilit corect situația de fapt, că reclamantul are în proprietate terenuri dobândite în temeiul Legii nr. 366/2009, iar pârâta plantațiile de pomi fructiferi aflate pe aceste terenuri, dobândite prin cumpărare la licitație, dar că, decizând obligarea pârâtei la a nu efectua acte sau fapte de natură a îngrădi exercițiul dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenurilor, i-a îngrădit dreptul de a beneficia de plantațiile respective.

În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că instanțele de fond i-au încălcat dreptul de proprietate garantat de art. 555 C. civ., de art. 44 din Constituția României și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și că, dacă nu ar fi apreciat întrunite condițiile pentru recunoașterea unui drept de superficie în favoarea pârâtei, instanțele aveau obligația de a admite în parte cererea introductivă de instanță, în sensul de a constata calitatea de proprietar a reclamantului asupra terenurilor și de a respinge cererea accesorie privind obligația de abstențiune a pârâtei de la exercitarea dreptului de proprietate asupra plantațiilor.

Al doilea motiv de recurs

este întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă recurenta-pârâtă nu arată

in terminis

textul legal nesocotit sau greșit aplicat.

Susține recurenta-pârâtă că, într-adevăr, în perioada regimului comunist nu era posibilă instituirea unor dezmembrăminte asupra terenurilor proprietate socialistă de stat, dar că, în condițiile în care plantațiile au fost edificate de o întreprindere agricolă de stat, care era tot o formă de proprietate socialistă de stat, nu s-a pus niciodată problema ca dreptul de proprietate să aparțină a două persoane distincte.

Mai arată recurenta-pârâtă că, după căderea comunismului, s-a ajuns la situații în care dreptul de proprietate asupra terenurilor să aparțină statului, iar dreptul de proprietate asupra clădirilor sau plantațiilor să aparțină unor persoane juridice, iar aceste situații nu pot fi reglementate juridic decât prin recunoașterea unui drept de superficie în favoarea proprietarilor clădirilor sau plantațiilor.

În opinia recurentei-pârâte, dreptul de superficie nu a produs efecte decât în momentul căderii regimului comunist, iar acest fapt face ca decizia pronunțată de instanța de apel să fie nelegală, întrucât nu se punea problema ca în timpul evocatului regim politic să se recunoască un drept de superficie, câtă vreme toate bunurile în discuție aveau un singur proprietar, anume statul. Față de aceste argumente, recurenta-pârâtă a susținut că în cauză sunt lipsite de relevanță deciziile de speță amintite de instanța de apel în considerentele hotărârii, întrucât instanța nu este chemată să instituie un drept de superficie, ci doar să constate existența acestui drept ca urmare a acordului implicit exprimat de proprietarul terenului la momentul edificării plantațiilor.

Recursul a fost întemeiat în drept și pe dispozițiile art. 312 C. proc. civ. și pe cele ale art. 492 C. civ.

La 8 februarie 2016 intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de recursul declarat, solicitând, în esență, ca acesta să fie respins, iar recurenta-pârâtă să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanța supremă remarcă faptul că logica abordării problematicii specifice cauzei de față impune luarea în analiză cu prioritate a celui de-al doilea motiv de recurs, întrucât prima critică subliniază nelegalitatea măsurii de îngrădire a dreptului de proprietate al pârâtei asupra plantațiilor, iar verificarea acestei măsuri poate fi influențată și de recunoașterea existenței unui drept de superficie al pârâtei, care i-ar permite acesteia accesul la plantații în considerarea dreptului de a folosi terenul aferent acestora.

Pe cale de consecință, prima analiză trebuie să plece de la verificarea legalității soluției de respingere a cererii reconvenționale, hotărâtă de instanța de fond și menținută de instanța de apel.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Următoarele observații se impun prealabil analizei criticii dezvoltate.

Dreptul de superficie nu a cunoscut o reglementare legală înainte de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, acesta fiind recunoscut pe cale doctrinară și jurisprudențială. În acest context, se cuvine a se remarca faptul că parte importantă a doctrinei l-a considerat un dezmembrământ al dreptului de proprietate, deși în mod unanim a fost în realitate tratat ca un drept real principal

sui generis

, care are în conținutul său un drept de proprietate asupra construcției/plantației și un dezmembrământ al dreptului de proprietate, anume folosința asupra terenului aferent construcției/plantației și care, sub aspectul modului de dobândire, a urmat regimul juridic al dreptului de proprietate.

În lumina acestor considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a făcut în mod just trimitere la modurile originare de dobândire a proprietății, câtă vreme în compunerea dreptului de superficie intră un drept de proprietate și un dezmembrământ al acestuia.

Considerentele instanței de prim control judiciar urmează, însă, a fi complinite în cauză prin trimiterea la dispozițiile art. 644 C. civ. de la 1864, care prevăd că proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune, ca și la art. 645 din același Cod, care prevede că proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune.

Aceste considerente ale instanței de apel nu au fost combătute de către recurenta-pârâtă, care propune pe calea recursului de față o modalitate nouă de dobândire a acestui drept, respectiv acordul proprietarului terenului - statul - la edificarea plantațiilor de către fostul I.A.S.

Recurenta-pârâtă propune o viziune proprie și asupra momentului de la care operează acest drept: susține că dreptul se naște „în teorie” la momentul exprimării acordului proprietarului terenului și devine „efectiv” de la momentul căderii regimului comunist.

Consecința, susține recurenta-pârâtă, este dată de faptul că instanțele nu au fost chemate să instituie un drept de superficie în favoarea recurentei-pârâte, ci să constate că acest drept exista în patrimoniul autorului său - I.A.S. C. -, că, recurenta-pârâtă fiind succesoarea I.A.S. C., dreptul i s-a transmis prin succesiune și să dispună, în consecință, înscrierea acestui drept în cartea funciară în favoarea recurentei-pârâte.

Construcția juridică efectuată de parte nu poate fi primită. Aceasta pleacă de la un presupus acord al statului, manifestat prin lipsa opoziției la realizarea plantațiilor, dar acest „acord” nu se regăsește printre modalitățile legale sus-evocate, prevăzute de Codul civil de la 1864, de dobândire a proprietății și, în consecință, a dreptului de superficie.

Pretinsul „acord” al titularului dreptului de proprietate al terenurilor nu poate fi interpretat nici ca modalitate de realizare a unei convenții stat - I.A.S. cu privire la constituirea dreptului de superficie, câtă vreme reglementarea legală din perioada de referință - 1964-1986 - interzicea constituirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate cu privire la bunuri aflate în proprietatea socialistă de stat, acest tip de proprietate fiind inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă, iar terenurile proprietate privată circulând exclusiv prin moștenire legală (art. 17 și art. 30-33 din Legea nr. 58/1974 fiind relevante în acest sens).

Pe cale de consecință, I.A.S. C. nu a dobândit în patrimoniu un drept de superficie, care să presupună un drept de folosință asupra terenurilor aferente plantațiilor, iar dovada cea mai grăitoare în acest sens o constituie faptul că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 2610 din 7 aprilie 2010 Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Montanologie B., pretins succesor legal al I.A.S. C., nu a transmis recurentei-pârâte din cauza de față decât proprietatea asupra a 28.078 de pomi fructiferi pe picior, fără a transmite și dreptul de folosință aferent acestora.

Ca urmare, instanțele de fond au stabilit în mod just că recurenta-pârâtă nu a dobândit prin succesiune un drept de superficie care să implice și un drept de folosință asupra terenului aferent plantației de pomi fructiferi, consecința fiind o soluție legală și temeinică în ceea ce privește cererea reconvențională.

Deși în finalul recursului s-au invocat și dispozițiile art. 492 C. civ. referitoare la accesiunea imobiliară, se constată că recurenta-pârâtă nu a dezvoltat critici care să privească acest temei juridic, după cum nici nu a combătut argumentul specific al instanței de apel referitor la faptul că nu a învestit instanțele cu examinarea cazului de accesiune imobiliară și că în aceste condiții instanța de fond s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor art. 129 alineat final C. proc. civ.

Primul motiv de recurs este nefondat.

Preliminar, instanța supremă constată că recurenta-pârâtă face referire la încălcarea dispozițiilor art. 555 C. civ., fără a preciza dacă este vorba despre Codul civil de la 1864 sau despre cel adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Cum dispozițiile art. 555 C. civ. de la 1864 reglementează instituția uzufructului și aceasta nu formează obiectul dezbaterilor în cauza de față, se poate presupune că recurenta-pârâtă face referire la dispozițiile noului Cod civil, care în articolul evocat tratează problema conținutului dreptului de proprietate privată.

Aceste din urmă dispoziții legale nu sunt, însă, aplicabile în cauză, în considerarea principiului

tempus regit actum

, a dispozițiilor art. 6 alin. (5) din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 și a faptului că recurenta-pârâtă reclamă încălcarea dreptului de proprietate pretins dobândit la 7 aprilie 2010.

Ca urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului civil de la 1864, care în art. 480 prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucure și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Garantarea dreptului de proprietate privată prin Constituția României și recunoașterea dreptului de proprietate prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O nu conferă, însă, titularului unui drept de proprietate exercițiul discreționar al acestui drept, acesta fiind țărmurit de lege și de limitele drepturilor reale ale altor titulari.

În speța dedusă judecății de față se constată că se reclamă coexistența a două drepturi de proprietate al căror exercițiu practic este potențial vătămător pentru fiecare titular: dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului și dreptul de proprietate al pârâtei asupra plantației de pe teren.

Apreciază instanța supremă că, nefiind învestită cu o acțiune în revendicare și nici cu o acțiune în constatarea nulității vreunuia din titlurile de proprietate exhibate de fiecare din părțile litigante, nu are a proceda la compararea titlurilor cu privire la plantația de pomi fructiferi, limitându-se la a constata că intimatul-reclamant invocă sub acest aspect accesiunea imobiliară, iar recurenta-pârâtă invocă succesiunea și vânzarea-cumpărarea.

Revenind la problematica dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că, și dacă s-ar dovedi că există un titular al dreptului de proprietate asupra plantației și un altul asupra terenului pe care aceasta este realizată, un astfel de concurs nu este interzis de lege, iar limitarea impusă recurentei-pârâte prin hotărârile pronunțate de instanțele de fond este justificată, în considerarea următoarelor argumente:

Prioritar, instanța supremă reafirmă că, față de motivele expuse în analiza primei critici, recurentei-pârâte nu i s-a recunoscut un drept de superficie, consecința imediată constând în lipsa accesului la folosința terenului al cărui proprietar este intimatul-reclamant.

În acest context, văzând și împrejurarea că în contractul de vânzare cumpărare nr. 2610 din 7 aprilie 2010 se menționează expres faptul că obiectul vânzării îl constituie exclusiv pomii fructiferi, fără nicio altă referire la terenul pe care aceștia se află, instanța supremă apreciază că, și dacă s-ar stabili că recurenta-pârâtă este proprietara plantației, singura în culpă pentru a nu avea acces la plantație este aceasta, care a înțeles să ia asupra sa riscul de a cumpăra în aceste condiții, fără o minimă preocupare față de situația juridică a terenului.

Ca urmare, vătămarea adusă exercițiului deplin al clamatului drept de proprietate provine din fapta exclusivă a recurentei-pârâte, care nu poate solicita protejarea dreptului propriu decât cu încălcarea nepermisă a principiului de drept

nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Conchizând, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de  aceea, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 316, raportat la art. 298 și la art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, care a pierdut procesul și se află în culpă procesuală, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă, cheltuieli constând în onorariu de avocat.