ÎCCJ, decizie (scj.ro #211732)

Motivele de recurs După prezentarea situației de fapt și a istoricului litigiului, recurentul, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., a susținut că motivele, argumentele și concluziile instanței de apel sunt eronate și neîntemeiate, din mai multe puncte de vedere. 1. Sub un prim aspect, a arătat că, prin respingerea probei cu expertiza tehnică de specialitate, probă solicitată de el în vederea identificării imobilelor, dovedirii lucrărilor efectuate și stabilirii cuantumului unui eventual drept de creanță, instanța de apel s-a antepronunțat, fiind evident faptul că cererea urma a fi respinsă, ea neputând fi admisă în lipsa acestei probe. Deși instanța a motivat respingerea probei prin aceea că ea nu era necesară în condițiile în care ceea ce trebuia să se stabilească în cauză era doar buna sau reaua credință a reclamantului, în calitate de constructor pe terenul altuia, nefiind necesare alte probe decât proba cu înscrisuri, în opinia recurentului, acest raționament este unul deficitar, întrucât, dacă instanța ar fi ajuns la concluzia, în faza deliberării, că el, reclamantul, a fost constructor de bună credință, nu ar fi putut admite petitele cererii deduse judecății în lipsa unei expertize de identificare a imobilelor și de evaluare a lucrărilor și construcțiilor, fiind imposibilă o eventuală intabulare a dreptului de proprietate asupra construcțiilor în CF sau instituirea unui drept de superficie pe teren În concluzie, recurentul consideră că instanța stabilise faptul că el era constructor de rea-credință încă de la momentul respingerii acestei probe, ceea ce reprezintă o antepronunțare în cauză.

Sub un alt aspect, recurentul a susținut că instanța de apel, ca și cea de fond, de altfel, a calificat greșit raporturile dintre el și pârâtul inițial, C., ca fiind raporturi contractuale și a concluzionat în mod eronat în sensul că nu pot fi invocate dispozițiile speciale prevăzute de Codul civil în cazul accesiunii imobiliare forțate, "întrucât, ori de câte ori există o înțelegere expresă sau tacită între proprietarul imobilului și autorul lucrării prin care primul îi îngăduie celui de al doilea să efectueze lucrarea, nu mai sunt aplicabile dispozițiile legale ce reglementează accesiunea imobiliară artificială, ci cele din domeniul contractual". Constatând că reclamantul a pretins dobândirea unui drept de superficie prin convențiile sau înțelegerile încheiate cu C., instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a analizat conținutul raporturilor dintre reclamant și fostul proprietar al terenului pe care au fost realizate edificatele, prin prisma unor relații contractuale, din această perspectivă, pretinsa neîndeplinire a obligațiilor asumate de către defunct prin respectivele convenții sau înțelegere implicând o răspundere contractuală. Această concluzie este demontată, însă, în paragraful imediat următor, în care se reține de către instanța de apel faptul că: "în realitate, între apelantul - reclamant și C., nu s-a încheiat un act juridic prin care acesta din urmă se obliga față de primul la constituirea unui drept de superficie nici cel puțin în sens de negotium, iar în antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat între cei doi, nu se face nicio referire la permisiunea acordată apelantului - reclamant de a construi pe terenul obiect al promisiunii bilaterale, înainte de încheierea contractului de vânzare - cumpărare, după cum a pretins apelantul - reclamant". Or, în opinia recurentului, această motivare este vădit contradictorie. În speță nu poate fi vorba despre o răspundere civilă contractuală în condițiile în care înțelegerea tacită despre care face vorbire instanța nu are un obiect determinabil, nu s-au făcut probe prin care să se determine în concret care sunt aspectele asupra cărora a existat această înțelegere, nu a îmbrăcat forma unei convenții scrise și nici nu au fost audiați martori cu privire la acest aspect. Mai mult decât atât, această înțelegere nu este recunoscută de către pârâtul C., care, dimpotrivă, a afirmat prin întâmpinare că nu și-a dat acordul pentru efectuarea niciunei lucrări. În această situație, instituția cea mai apropiată ce putea fi aplicată în cauza de față, în raport de fostul proprietar și promitent - vânzător, este cea a accesiunii imobiliare, cu toate efectele și specificul acesteia.

Subsumat unui alt motiv de recurs, reclamantul a mai susținut că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile legale ce vizează buna, respectiv reaua sa credință, în calitate de constructor pe terenul altuia și dobândirea dreptului de superficie Cu toate că instanțele pretind că nu au fost învestite cu soluționarea unei cereri în răspundere civilă contractuală, în ceea ce îl privește pe pârâtul C., totuși procedează la analizarea bunei sau relei-credințe a reclamantului, în calitatea sa de constructor. Recurentul susține că, în mod eronat instanța de apel s-a raportat la prevederile art.579 alin. 2 teza 1 C.civ. (Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie) atunci când a reținut că: "împrejurarea că C. i-ar fi permis apelantului - reclamant să construiască pe terenul lui, sau cele referitoare la obținerea Certificatul de Urbanism nr. 54 din 22.02.2016 și încheierea unor contracte de închiriere având ca obiect cedarea folosinței construcțiilor realizate de apelantul - reclamant, nu pot conduce la concluzia constituirii unui drept de superficie în favoarea apelantului deoarece, în raport cu dispozițiile art. 693 alin. 2 și 1244 C.civ., care impun forma autentică a actului de constituire a dreptului de superficie sub sancțiunea nulității, aparența de drept nu intră în categoria actelor și faptelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de superficie. Mai mult decât atât, recunoașterea unui drept de superficie în favoarea apelantului - reclamant nu poate avea loc nici din perspectiva dispozițiilor art. 693 alin. 4 C.civ., respectiv pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, având în vedere, pe de o parte, că nici fostul proprietar al terenului, și nici actualul proprietar al acestuia, prin conduita lor, nu au lăsat să deducă nici cel puțin o intenție de renunțare, iar, pe de altă parte, o astfel de renunțare trebuie să fie expresă" În opinia recurentului, această motivare a instanței de apel nu are nicio legătură cu cererea de chemare în judecată întrucât el nu a susținut niciodată faptul că a dobândit un drept de superficie prin intermediul actelor sau faptelor proprietarului inițial - permisiunea de a construi pe teren (prin nemanifestarea unei opoziții și prin ajutorul dat reclamantului prin inițierea demersurilor legale de obținere a autorizațiilor și actelor cerute de lege pentru edificarea construcției), ci a solicitat a i se recunoaște acest drept de superficie ca efect al recunoașterii dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul proprietatea altei persoane. Susținerile sale au vizat faptul că a existat o manifestare de voință, un acord al proprietarului inițial al imobilului, C., care îl transformă pe reclamant, autorul edificatelor pe terenul acestuia, într-un constructor de bună-credință. Instanța înțelege să înlăture și certificatul de urbanism depus la dosar, dovadă a existenței acordului cu privire la edificarea construcțiilor dat de către pârâtul C., arătând, pe de o parte, că acesta nu prezintă relevanță raportat la condițiile accesiunii, iar, pe de altă parte, întrucât valoarea acestui înscris este aceea de a atesta regimul juridic al unui imobil, el neavând natura juridică a unei autorizații de construire. Calitatea de constructor de bună sau rea credință trebuia analizată în raport de momentul edificării construcțiilor și realizării lucrărilor și în raport de conduita proprietarului de la acea vreme. Recurentul apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite și pot fi dovedite criteriile prevăzute de art.579 alin.2 alin. 2 teza 2 și finală C.civ., fiind răsturnată prezumția de proprietate în favoarea proprietarului imobilului: "(1) Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa și că este a tui, până la proba contrară. (2) Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu si-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege." Fostul proprietar al imobilului nu și-a intabulat dreptul de proprietate asupra noilor edificate (dovadă făcând extrasul CF, unde sunt menționate aceleași clădiri inițiale, cu aceeași structură, deși acestea nu mai există în materialitatea lor). Totodată, fostul proprietar și-a manifestat acordul expres cu privire la efectuarea tuturor lucrărilor de amenajare și de construire efectuate de reclamant, acesta obținând, la solicitarea reclamantului, chiar și certificat de urbanism pentru realizarea lucrărilor. Toate cheltuielile ocazionate de efectuarea acestor lucrări (materiale, forță de muncă etc.) au fost suportate de către reclamant, fiind efectuate în regie proprie. Or, raportat la conduita fostului proprietar, recurentul apreciază că a demonstrat că acesta a fost de acord cu realizarea lucrărilor și a construcțiilor, în virtutea promisiunii de vânzare cumpărare a imobilului și a faptului că reclamantul urma să devină proprietarul imobilelor. Pârâtul C. nu a efectuat niciun demers pentru a-l lipsi pe reclamant de posesia imobilelor, nu a împiedicat în niciun fel realizarea lucrărilor, dimpotrivă, a încheiat în calitate de proprietar, contracte de închiriere a acestor imobile cu societăți în care reclamantul era asociat. Mai mult, dovada că pârâtul C. a avut cunoștință încă de la început de destinația și scopul pentru care s-a dorit achiziționarea acestor imobile și de faptul că reclamantul dorea ca destinația finală a acestora să fie service auto și spălătorie, o face tocmai solicitarea și obținerea certificatului de urbanism pe numele proprietarului de la acel moment al imobilului, societatea E. SRL, al cărui asociat era d-nul C. Ulterior momentului dobândirii proprietății imobilelor de către pârâtul C. și urmare a neînțelegerilor ivite între părți privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare (litigiu ce a făcut obiectul dosarului x/197/2016), promitentul vânzător C., în calitate de proprietar al imobilelor, nu a mai făcut niciun demers în vederea obținerii autorizației de construire, iar reclamantul, neavând calitatea de proprietar, nu a putut realiza aceste demersuri. De rea-credință fiind, și datorită stării litigioase dintre părți, în luna martie 2017, numitul C. a făcut diferite sesizări către ITC, Primăria Cristian, referitoare la edificarea construcțiilor și a încercat să îi suprime reclamantului accesul la aceste imobile. Toate aceste aspecte, coroborate fiind, conduc la concluzia că, la momentul începerii edificării construcțiilor și în raport de proprietarul de la acel moment - C., reclamantul a fost constructor de bună-credință. Este adevărat că lucrările s-au efectuat în lipsa autorizației de construire, dar, în opinia recurentului, acest aspect nu are implicații decât în ceea ce privește modalitatea în care poate fi despăgubit (cuantumul acestui drept de creanță) sau poate deveni proprietar (în funcție de opțiunea proprietarul ui terenului).

Cu referire la dreptul la acțiune al constructorului (de bună sau rea-credință) pe terenul altuia, instanța de fond a reținut că accesiunea imobiliară artificială nu poate fi invocată de acesta ca temei al dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrării durabile pe care a edificat-o pe terenul altei persoane, constructorul putând pretinde doar un drept de creanță, care se activează la momentul la care proprietarul imobilului decide să invoce accesiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra lucrării realizate pe terenul ce îi aparține, sau la momentul în care acest proprietar își exercită, prin actul unilateral de voință, dreptul de accesiune, în sensul de a prelua lucrarea, iar temeiul său juridic este îmbogățirea fără justă cauză, chiar dacă autorul lucrării a fost de rea - credință Această motivare este susținută și de instanța de apel: "Cu privire la dreptul de a invoca accesiunea chiar dacă dispozițiile legale nu sunt suficient de clare în acest sens - după cum rezultă din interpretarea sistemică a dispozițiilor art. 584 alin. 1 și 2, art. 585, art. 592 și art. 693 alin. 4 C.civ., acest drept aparține exclusiv proprietarului terenului iar nu autorului lucrării realizate pe terenul primului, fiind un drept potestativ al proprietarului terenului. Astfel după cum corect a reținut și prima instanță, atât timp cât proprietarul terenului nu și-a manifestat opțiunea relativă la accesiune, autorul lucrărilor nu poate pretinde proprietarului terenului despăgubiri, deoarece reglementările în materie de accesiune au fost edictate în favoarea proprietarului imobilului teren care are posibilitatea să invoce accesiunea, să aleagă momentul la care o invocă, sau poate renunța la acest drept. Numai după ce proprietarul terenului își manifestă opțiunea preluării lucrării realizate pe terenul său, ca urmare a invocării accesiunii imobiliare artificiale, autorul lucrării își poate valorifica dreptul de a fi despăgubit." Plecând de la acest raționament ar însemna că un constructor pe terenul altuia nu are posibilitatea de a-și valorifica drepturile rezultate urmare a acestui fapt decât condiționat de premisa existenței unei acțiuni a proprietarului terenului, ceea ce ar reduce la zero drepturile civile ale unei persoane de a accede la justiție pentru valorificarea drepturilor sale. Recurentul consideră că această modalitate de interpretare a dispozițiilor legale îl lipsește pe constructorul pe terenul altuia de dreptul de a i se recunoaște, prin intermediul accesului la justiție, drepturile dobândite pe această cale, având în vedere mai ales situația în care proprietarul terenului rămâne în pasivitate. Stipularea, în cuprinsul art. 581 și 582 C.civ., a dreptului proprietarului terenului de a solicita intabularea dreptului său de proprietate și asupra construcțiilor edificate nu exclude posibilitatea constructorului de a-și valorifica drepturile dobândite prin construire. În sprijinul acestei argumentații, recurentul a invocat prevederile art. 579 alin.2 C.civ. și pe cele ale art.589 C.civ. Faptul că proprietarul terenului a rămas în pasivitate și nu și-a exercitat dreptul de opțiune prevăzut de art.581 sau 582 C.civ., prin intermediul unei cereri reconvenționale nu reprezintă un impediment care să ducă la inadmisibilitatea acțiunii (de altfel nici nu s-a invocat o asemenea inadmisibilitate, iar acțiunea nu a fost respinsă ca inadmisibilă), justețea pretențiilor reclamantului urmând a fi stabilită de instanța de judecată Tot în susținerea argumentației de mai sus, instanța afirmă că proprietarul imobilelor nu a făcut niciun demers pentru a reintra în posesia acestora, reclamantul posedând netulburat aceste imobile, încă din anul 2015 și pe cale de consecință nu era necesar a formula acțiunea ce face obiectul prezentului dosar În fapt, societatea B. SRL a realizat, prin administratorul său judiciar, două notificări de evacuare a reclamantului din imobil, una în toamna anului 2020, materializată în dosarul nr. x/197/2020 (soluția fiind aceea de respingere a acțiunii, pentru lipsa calității de reprezentant a reclamantei de către Z. IPURL), iar cea de-a doua, notificarea nr 158/17.08.2021 remisă prin BEJ W. Astfel, reclamantul consideră nu numai că o asemenea acțiune era util a fi formulată, din perspectiva valorificării și recunoașterii drepturilor dobândite prin construire, dar ea era și necesară, ca mijloc de apărare împotriva acțiunilor realizate de pârâta de rang 1, de evacuare a lui din imobil și de lipsire a acestuia de atributele dreptului de folosință.

Referitor la dreptul de creanță pe care îl are împotriva societății B. SRL, recurentul a susținut că în mod eronat și într-o evidentă necunoaștere a prevederilor Legii nr.85/2014 a insolvenței inițial, la fondul cauzei, s-a reținut faptul că acesta (solicitat a fi acordat prin petitul subsidiar petitului principal privind recunoașterea dreptului de proprietate) nu este necesar a fi analizat pe calea prezentei acțiuni, deoarece, pe de-o parte societatea B. nu a realizat niciun demers pentru a se înceta actele de folosință realizate de reclamant asupra imobilelor, iar, pe de altă parte, se reține că dreptul de creanță a fost recunoscut de către administratorul judiciar și a fost înscris în tabelul preliminar de creanțe al societății insolvente, B. SRL, urmând a fi valorificat în cadrul acelei proceduri. În legătură cu acest drept de creanță, recurentul a arătat că a fost într-adevăr înscris în tabelul preliminar al creanțelor societății, însă sub condiție, această înscriere lipsind creditorul de unul dintre cele mai importante atribute, acela de a vota hotărârile luate în cadrul Adunării Creditorilor societății insolvente Mergând mai departe, creanța pretinsă a fost contestată de mai mulți creditori ai debitoarei B. SRL, respectiv F., G., SC H. SRL, formându-se dosarele asociate nr. x/3/2019/a2, x/3/2019/a3, x/3/2019/a5, în final dreptul de creanță al reclamantului fiind înlăturat din tabelul de creanțe. Astfel, recurentul apreciază că, în principal, instanța ar fi trebuit sa se pronunțe asupra petitelor principale, de recunoaștere a dreptului de proprietate, iar, în cazul respingerii acestor petite, ar fi trebuit sa se pronunțe pe petitul subsidiar, acela al stabilirii cuantumului dreptului de creanță, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile constructorului de rea-credință (având în vedere respingerea petitului principal). Or, această cuantificare nu se putea realiza decât în situația efectuării unei expertize de specialitate Recurentul apreciază că, oricum, instanța a pronunțat o hotărâre eronată, de respingere în tot a acțiunii, inclusiv a petitului subsidiar privind recunoașterea dreptului de creanță și stabilirea valorii acestuia, atâta vreme cât administratorul judiciar al debitoarei a achiesat la pretențiile sale, recunoscând faptul că reclamantul este cel care a construit imobilele și a efectuat lucrările respective, și, totodată, recunoscând existența dreptului de creanță în patrimoniul reclamantului. Impedimentul principal în valorificarea acestui drept pe calea procedurii insolvenței este acela că dreptul nu provine dintr-un act juridic, nefiind recunoscut de proprietarul terenului, în calitatea sa de debitor, de unde derivă și necesitatea recunoașterii acestui drept de creanță prin intermediul prezentei acțiuni în instanță. Petitul subsidiar de recunoaștere a dreptului de creanță este indisolubil legat de petitul principat și indiferent dacă acest petit era admis sau respins, petitul subsidiar trebuia soluționat.

Cu referire la respingerea petitului având ca obiect recunoașterea unui drept de retenție, recurentul a invocat prevederile art. 2495 C.civ., potrivit cărora: Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. A precizat că a invocat acest drept de retenție, în virtutea calității sale de constructor, imobilele fiind posedate cu bună-credință, în temeiul convenției (antecontract de vânzare - cumpărare) încheiat cu fostul proprietar al acestora. II.2. Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. Cu referire la primul motiv de recurs, intimatul a susținut că, ceea ce se invocă, în esență, de către recurent este incompatibilitatea judecătorilor care au soluționat apelul, rezultată din aceea că, prin respingerea probei cu expertiza, și-au exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care au judecat-o, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare. Este vorba despre motivul de incompatibilitate prevăzut de dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., iar această critică este încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.. Raportat la dispozițiile art. 45 teza I și 41 C.proc.civ., intimatul a solicitat să se constate că doar în situația incompatibilității absolute, afectarea aparenței de imparțialitate a judecătorului aflat în această situație este prezumată legal, fără posibilitate de apreciere, ceea ce înseamnă că, în ceea ce privește celelalte cazuri de incompatibilitate, precum cele descrise de art. 42 C.proc.civ., partea interesată are posibilitatea de a formula cerere de recuzare, iar împotriva încheierii prin care instanța s-a pronunțat asupra cererii de recuzare se poate formula cale de atac, în condițiile prevăzute de art. 53 C.proc.civ.. În speță, proba cu expertiza tehnică de specialitate având ca obiectiv identificarea construcțiilor și lucrărilor pretins realizate de apelantul reclamant a fost respinsă ca nefiind utilă soluționării cauzei în raport cu circumstanțele speței, de Curtea de Apel Brașov, prin încheierea de ședința din 07.12.2021 pronunțată în dosarul nr. x/62/2020. Reclamantul nu a înțeles să invoce incompatibilitatea ca incident procedural și nu a formulat cerere de recuzare împotriva membrilor completului, în conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. 1 C.proc.civ., înainte de începerea dezbaterilor. Respingând proba cu expertiza tehnică de specialitate instanța de apel nu și-a exprimat opinia cu privire la soluția pe care urma sa o pronunțe în prezentul dosar. Ca urmare, intimatul a solicitat să se constate că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. și niciun alt motiv de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C.proc.civ.. Critica referitoare la caracterul contradictoriu al deciziei și, deci, incidența cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. a fost apreciată de intimatul pârât ca fiind, de asemenea, neîntemeiată, instanța de apel reținând, prin decizia pronunțată, mai întâi, susținerile reclamantului, pentru ca apoi, în urma analizei efectuate, să constate că între tatăl pârâtului și reclamant nu a fost încheiat un act juridic prin care primul să se fi obligat față de cel din urmă la constituirea unui drept de superficie. Nici critica privitoare la greșita calificare a raporturilor dintre recurentul reclamant și tatăl intimatului pârât ca fiind raporturi contractuale, critică ce s-ar putea circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., nu este fondată de vreme ce A. exhibă înscrisul denumit "Promisiune bilaterală de vânzare cumpărare" din 11.06.2015 și invocă înțelegerea părților privitoare la realizarea lucrărilor la care face referire prin acțiunea introductivă. Or, atunci când există o înțelegere, expresă sau tacită, între proprietarul terenului și autorul lucrării prin care primul îi îngăduie celui de al doilea să efectueze lucrarea, se iese de pe tărâmul aplicării dispozițiilor privind accesiunea imobiliara și se intră pe un tărâm contractual. În ceea ce privește criticile referitoare la pretinsa interpretare eronată a dispozițiilor ce vizează buna, respectiv reaua credința a reclamantului, în calitatea sa de constructor pe terenul altuia și dobândirea dreptului de superficie, intimatul a solicitat să se constate că, în realitate, aspectele invocate vizează netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii atacate, recurentul-reclamant urmărind, în esență, reaprecierea probelor de către instanța de recurs, și constatarea calității sale de constructor de bună credință, chestiune ce contravine dispozițiilor art. 483 alin. (3) C.proc.civ.. Privitor la cererea de constatare a dreptului de superficie, deși recurentul susține că, în mod eronat, instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 579 alin. 2 C.civ. alin. 2 teza 1, în realitate, cererea a fost analizată prin prisma stării de fapt prezentate și a tuturor temeiurilor de drept ce își găsesc aplicabilitate în cauză. Cu privire la susținerile recurentului vizând pretinsa interpretare eronată de către instanța de apel a prevederilor legale aplicabile referitoare la accesiunea imobiliară, intimatul a solicitat să se constate că sunt formale și nu sunt apte a permite controlul de legalitate al deciziei recurate, neputând fi luate în considerare cu valoare de critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate. Împrejurarea că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost respinsă nu este de natură să conducă la concluzia că orice constructor pe terenul altuia este lipsit de posibilitatea de a-si valorifica drepturile dobândite prin construire. Intimatul a solicitat să se constate că recurentul reclamant a reluat în cuprinsul cererii de recurs susțineri din cuprinsul apelului declarat împotriva sentinței pronunțată în cauză de Tribunalul Brașov, nefăcând vreo referire la decizia pronunțată în cauză de Curtea de Apel Brașov, prin care a fost soluționat apelul, or, acestea nu pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar. Intimata pârâtă B. SRL nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul reclamant și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. 1. Circumscris primului motiv de recurs, reclamantul invocă o cauză de incompatibilitate a judecătorilor ce au alcătuit completul de judecată în apel, susținând că, prin respingerea probei cu expertiza tehnică de specialitate, solicitată în vederea identificării imobilelor, dovedirii lucrărilor efectuate și stabilirii cuantumului unui eventual drept de creanță, instanța de apel s-a antepronunțat, fiind evident faptul că cererea urma a fi respinsă, ea neputând fi admisă în lipsa acestei probe. Se invocă, așadar, o chestiune ce vizează alcătuirea instanței de judecată și încălcarea dispozițiilor de drept procesual civil referitoare la incompatibilitate, criticile astfel formulate urmând a fi analizate prin raportare la cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 1 și 5 C.proc.civ., referitoare la situația în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, respectiv, la situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Deși recurentul nu a precizat în mod expres temeiul de drept al motivului de incompatibilitate invocat, din modul de formulare a acestuia rezultă că au fost avute în vedere dispozițiile art. 42 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., potrivit cărora, judecătorul este incompatibil când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece . Identificarea în concret a cazului de incompatibilitate incident este absolut necesară întrucât, în căile de atac, problema nelegalei compuneri a completului care a pronunțat hotărârea atacată, întemeiată pe existența incompatibilității, poate fi invocată numai pentru situațiile prevăzute de art. 41 C.proc.civ., ce reglementează cazurile de incompatibilitate absolută, în privința cărora nici părțile și nici judecătorul aflat în situația respectivă nu au un drept de apreciere, nu și pentru cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C.proc.civ.. Aceasta pentru că, normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt norme de ordine publică, nesusceptibile de interpretare sau de aplicare prin analogie, a căror nerespectare se sancționează cu nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, în timp ce normele cuprinse în art. 42 C.proc.civ. au caracter dispozitiv, apreciere dedusă din sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 44 C.proc.civ., în sensul că judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate poate fi recuzat , ceea ce înseamnă că recuzarea nu este obligatorie, interesul ocrotit fiind unul privat, al părții din proces, care va aprecia dacă cere sau nu recuzarea judecătorului aflat într-una dintre situațiile prevăzute de art. 42 C.proc.civ., care instituie o prezumție legală relativă de imparțialitate. Prin urmare, numai incompatibilitatea reglementată de art. 41 C.proc.civ. poate fi invocată, cu titlu de excepție absolută, în orice stare a pricinii, în acest sens fiind și dispozițiile art. 45 C.proc.civ., potrivit cărora, „în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii” , ceea ce înseamnă că, în toate celelalte cazuri, respectiv cele descrise de art. 42 C.proc.civ., partea interesată are doar posibilitatea de a formula cerere de recuzare, în condițiile art. 44 C.proc.civ., respectiv, înainte de începerea oricărei dezbateri (alin. 1) sau, atunci când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute (alin. 2). Cum, în speță, incompatibilitatea invocată de recurent vizează antepronunțarea judecătorilor ce au alcătuit instanța de apel, în sensul art. 42 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile legale mai sus citate, ea nu putea fi invocată decât pe calea cererii de recuzare ce ar fi trebuit să fie formulată de îndată ce reclamantul a cunoscut motivul de incompatibilitate, respectiv, după termenul din data de 07.12.2021 când a fost respinsă proba cu expertiza. Cum reclamantul nu a înțeles să își exercite acest drept procesual în termenul legal și în fața instanței competente să soluționeze incidentul procedural referitor la incompatibilitatea judecătorilor cauzei, invocarea acestei chestiuni direct în calea extraordinară de atac nu mai este posibilă, instanța de control judiciar neputând să o analizeze. În consecință, reținând că în cauză nu este incident niciunul dintre cele două cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 1 și 5 C.proc.civ., Înalta Curte va înlătura ca neîntemeiate susținerile subsumate de reclamant primului motiv de recurs. 2. Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel a calificat greșit raporturile dintre el și pârâtul inițial, C., ca fiind raporturi contractuale, considerentele reținute în acest sens fiind contradictorii. Criticile astfel formulate pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizată legalitatea deciziei atacate. Înalta Curte reține că, în sensul art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta cuprinde considerente contradictorii, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora, astfel că acestea se exclud reciproc. În speță, recurentul susține că aprecierea instanței de apel în sensul că în mod corect prima instanță a analizat conținutul raporturilor dintre reclamant și fostul proprietar al terenului pe care au fost realizate edificatele, prin prisma unor relații contractuale, vine în contradicție cu afirmația ulterioară a aceleiași instanțe potrivit căreia, în realitate, între părți nu s-a încheiat niciun act juridic prin care pârâtul să se fi obligat față de reclamant la constituirea unui drept de superficie. În opinia instanței de recurs, această susținere este neîntemeiată întrucât, în realitate, considerentele la care recurentul face referire explicitează, în termeni foarte clari, raporturile existente între părți, așa cum rezultă ele din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din actele depuse de reclamant la dosar și din dispozițiile legale invocate ca temei de drept al pretențiilor deduse judecății, precum și concluziile pe care instanța de apel le-a dedus din interpretarea clauzelor convenției și a presupusei înțelegeri cu pârâtul, invocate de reclamant. Astfel, având în vedere că și în apel reclamantul formulase o critică similară celei invocate în recurs, în sensul că în mod greșit prima instanță ar fi calificat raporturile dintre părți ca fiind de natură contractuală, instanța de apel, pornind de la conținutul concret al cererii de chemare în judecată, a observat că, de fapt, statuările judecătorului fondului sunt corecte pentru că însuși reclamantul a afirmat, în susținerea petitelor principale ale acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 579 alin. 2 C.civ., că a realizat construcțiile în temeiul antecontractului de vânzare - cumpărare și a înțelegerii realizate cu fostul proprietar al imobilului înscris în CF nr. x19 Cristian, sub nr. cadastral 104219, cu suprafață de 2681 mp, dobândind, astfel, un drept de superficie, ce se impune a fi înscris în cartea funciară. Prin urmare, reținând că reclamantul a pretins dobândirea dreptului de superficie prin convenția și înțelegerea intervenite între el și pârâtul C., instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a calificat raporturile dintre părți ca fiind de natură contractuală și a analizat pretențiile deduse judecății prin prisma acestora, apreciind, totodată, că pretinsa neîndeplinire a obligațiilor asumate de către defunct implică o răspunderea contractuală. În considerentele următoare, analizând ea însăși conținutul antecontractului și a presupusului acord al pârâtului, instanța de apel a constatat că, în realitate, actul juridic intervenit între apelantul - reclamant și pârâtul C. nu conține nicio clauză prin care acesta din urmă să se oblige față de primul la constituirea unui drept de superficie, nici cel puțin în sens de negotium, în antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat între cei doi nefăcându-se nicio referire la permisiunea acordată apelantului - reclamant de a construi pe terenul obiect al promisiunii bilaterale, înainte de încheierea contractului de vânzare - cumpărare, după cum a pretins apelantul - reclamant. Totodată, a apreciat că eventuala permisiune de a construi pe care pârâtul i-ar fi acordat-o reclamantului nu poate sta la baza constituirii unui drept de superficie în favoarea acestuia din urmă, deoarece dispozițiile art. 693 alin. 2 și 1244 C.civ. impun forma autentică a actului de constituire a dreptului de superficie. Cu alte cuvinte, în considerentele la care recurentul face referire, instanța de apel a constatat, doar, că pretențiile reclamantului întemeiate pe conținutul antecontractului de vânzare-cumpărare și pe presupusul acord verbal al pârâtului de a construi (deci pe relațiile contractuale existente între părți) nu pot fi primite pentru că, pe de o parte, deși este adevărat că între părți a intervenit o convenție, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare, aceasta nu cuprinde nicio clauză cu privire la constituirea dreptului de superficie în favoarea reclamantului, iar, pe de altă parte, pentru că acordul verbal nu poate sta la baza constituirii dreptului de superficie. Prin urmare, aceste considerente nu pot fi apreciate ca fiind contrare afirmației inițiale referitoare la caracterul contractual al relațiilor dintre părți invocat de reclamant, ele cuprinzând, de fapt, analiza și concluziile pe care instanța de apel le-a dedus din interpretarea clauzelor convenției și a presupusei înțelegeri cu pârâtul, invocate de reclamant, și demonstrând caracterul nefondat al susținerilor reclamantului în sensul că dreptul său de superficie ar rezulta din promisiunea de vânzare-cumpărare și din înțelegerea avută cu pârâtul. În consecință, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 nu este incident. Critica referitoare la greșita calificare a raporturilor dintre recurentul reclamant și tatăl intimatului pârât ca fiind raporturi contractuale nu este întemeiată nici din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. câtă vreme, așa cum s-a arătat deja, însuși reclamantul a invocat înscrisul denumit "Promisiune bilaterală de vânzare cumpărare" din 11.06.2015 și înțelegerea pe care ar fi avut-o cu pârâtul cu privire la realizarea lucrărilor la care face referire în acțiunea introductivă. Or, în condițiile în care reclamantul pretinde dobândirea dreptului de superficie prin promisiunea de vânzare-cumpărare și înțelegerea anterior menționate, intervenite între tatăl pârâtului, în calitate de proprietar al terenului, și reclamant, în calitate de autor al construcțiilor și lucrărilor edificate pe acestea, convenții prin care primul i-ar fi îngăduit celui din urmă să efectueze lucrările, în mod corect raporturile dintre părți au fost calificate ca fiind raporturi contractuale și au fost analizate ca atare. Din această perspectivă, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentului cu privire la faptul că înțelegerea nu are un obiect determinabil, că nu s-au făcut probe prin care să se determine în concret care sunt aspectele asupra cărora a existat această înțelegere, că ea nu a îmbrăcat forma unei convenții scrise și înțelegerea nu a fost recunoscută de către pârâtul C., toate acestea fiind chestiuni ce urmau a fi lămurite în cursul procesului. Reclamantul a fost cel care a fixat cadrul procesual, din punct de vedere al obiectului și al cauzei, solicitând recunoașterea dreptului de superficie ca urmare a convenției și înțelegerii încheiate cu tatăl pârâtului, iar instanțele de fond au analizat pretențiile deduse judecății prin raportare atât la aspectele de fapt invocate, aspecte care au justificat pe deplin calificarea raporturilor dintre părți ca fiind de natură contractuală, cât și la dispozițiile de drept material indicate, respectiv cele care reglementează accesiunea imobiliară artificială. În consecință, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută nici incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.. 3. Subsumat unui alt motiv de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile legale ce vizează buna, respectiv reaua sa credință, în calitate de constructor pe terenul altuia, și dobândirea dreptului de superficie. Recurentul consideră că, în ceea ce privește cererea de constatare a dreptului de superficie, în mod eronat, instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 579 alin. 2 teza 1 C.civ., considerentele reținute în acest sens fiind străine de natura pricinii, iar, cu privire la calitatea sa de constructor de bună credință, că aceasta trebuia analizată în raport de momentul edificării construcțiilor și realizării lucrărilor și în raport de conduita proprietarului de la acea vreme, reiterând, în acest sens, toate susținerile formulate și în fața instanței de apel. Niciuna dintre aceste susțineri, ce se subsumează cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., nu poate fi primită. Cu referire la constatarea dreptului de superficie, Înalta Curte reține că, așa cum rezultă cu prisosință din conținutul cererii de chemare în judecată, reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 579 alin. 2 C.civ., referitoare la proba contrară prezumției de proprietate asupra edificatelor, în favoarea proprietarului terenului, afirmând că, în temeiul antecontractului de vânzare - cumpărare și a înțelegerii realizate cu fostul proprietar al imobilului înscris în CF nr. x19 Cristian, sub nr. cadastral 104219, cu suprafață de 2681 mp, a realizat o serie de lucrări și construcții, dobândind astfel un drept de superficie asupra terenului. Pentru a dovedi înțelegerea intervenită între el și pârâtul C., cu privire la edificarea construcțiilor, reclamantul a invocat obținerea de către pârât a certificatului de urbanism nr. 54 din 22.02.2016. Având în vedere aceste susțineri de fapt, instanța de apel a analizat cererea reclamantului de a i se constitui dreptul de superficie, prin raportare la dispozițiile art. 693 C.civ., și a constatat că nu este îndeplinită niciuna dintre ipotezele avute în vedere de legiuitor în acest sens. Astfel, Curtea de Apel a reținut, în primul rând, că între părți nu a fost încheiat un act juridic prin care pârâtul să se oblige față de reclamant la constituirea unui drept de superficie, iar în antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat între cei doi, nu se face nicio referire la permisiunea acordată reclamantului de a construi pe terenul obiect al promisiunii bilaterale, înainte de încheierea contractului de vânzare – cumpărare. În al doilea rând, s-a reținut că nici permisiunea de a construi dată de pârât reclamantului și nici obținerea Certificatului de Urbanism nr. 54 din 22.02.2016 nu pot conduce la concluzia constituirii unui drept de superficie deoarece, în raport cu dispozițiile art. 693 alin. 2 și 1244 C.civ., care impun forma autentică a actului de constituire a dreptului de superficie, sub sancțiunea nulității, aparența de drept nu intră în categoria actelor și faptelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de superficie. În sfârșit, s-a reținut de către instanța de apel că, recunoașterea unui drept de superficie în favoarea reclamantului nu poate avea loc nici din perspectiva dispozițiilor 693 alin. 4 C.civ., respectiv pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, având în vedere că nici fostul proprietar al terenului și nici actualul proprietar al acestuia, prin conduita lor, nu au lăsat să deducă nici cel puțin o intenție de renunțare, iar, pe de altă parte, o astfel de renunțare trebuie să fie expresă. În raport de modul în care reclamantul și-a motivat cererea de chemare în judecată și de analiza pe care instanța de apel a făcut-o în considerentele mai sus prezentate, nu se poate aprecia că argumentele reținute de Curte ar fi străine de natura pricinii, această sintagmă folosită de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. referindu-se la situația în care motivarea hotărârii cuprinde numai argumente care nu au legătură cu obiectul sau natura pricinii. Or, în mod evident, în cauză nu se poate pune o astfel de problemă în condițiile în care instanța de apel a analizat cererea reclamantului referitoare la constituirea dreptului de superficie prin prisma susținerilor sale de fapt și a temeiurilor de drept aplicabile, soluția adoptată găsindu-și corespondent deplin în argumentele de fapt și de drept cuprinse în considerentele deciziei atacate. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o judicioasă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 693 alin. 2 și 4 C.civ. care reglementează modalitățile de dobândire a dreptului de superficie, reținând în mod legal că, în cauză, nu este îndeplinită niciuna dintre ipotezele la care acest text se referă. Art. 693 alin. (2) C.civ. statuează, cu titlu general, că dreptul de superficie se dobândește în temeiul unui act juridic, precum și prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege, iar alineatul final al aceluiași articol prevede că suntem în prezența superficiei și atunci când proprietarul terenului a renunțat la dreptul de a invoca accesiunea în favoarea constructorului sau atunci când dreptul de a invoca accesiunea a fost cesionat unui terț. În toate ipotezele prevăzute de art. 693 C.civ., exceptând uzucapiunea, superficia are la bază manifestarea de voință, directă sau indirectă, a titularului dreptului de proprietate asupra fondului. Suprapunerea dreptului de proprietate asupra terenului aparținând unei persoane, cu dreptul de proprietate asupra construcției aparținând unei alte persoane, nu dă naștere prin ea însăși unui drept de superficie, în absența unui act juridic (convenție) sau fapt juridic (uzucapiune, prescripție achizitivă) care să-l constituie, ori a unei dispoziții legale pe care să se întemeieze. Or, în speță, în antecontractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant nu a fost cuprins și un eventual acord al părților cu privire la edificarea unor construcții și, cu atât mai puțin, cu privire la constituirea dreptului de superficie asupra terenului aferent acestora, împrejurare față de care Curtea de Apel a statuat în mod legală că nu se poate constata existența dreptului de superficie în beneficiul reclamantului, în absența actului juridic, respectiv a unei convenții, încheiate în formă autentică, având ca obiect nașterea acestui drept și stabilirea întinderii sale, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate. Cât privește presupusul acord pe care pârâtul și l-ar fi dat în vederea edificării construcțiilor, dincolo de faptul că nu a fost dovedit, fiind chiar contestat de către intimatul C., el nici nu poate constitui un mod de dobândire a dreptului de superficie, neîncadrându-se în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 693 C.civ., mai sus prezentate. Din această perspectivă, nici certificatul de urbanism obținut de pârât nu are niciun fel de relevanță, acesta fiind un simplu act de informare prin care autoritățile competente, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora face cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării și stabilește cerințele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcție de specificul amplasamentului, precum și lista cuprinzând av