ÎCCJ, decizie (scj.ro #131562)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

recurs în casație

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 1

Cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., care poate fi invocat de partea civilă în exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în casație, privește nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie exclusiv în cursul judecății, iar nu și în cursul urmăririi penale.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 240/RC din 22 iunie 2016

Prin sentința penală nr. 262 din 23 octombrie 2012 a Judecătoriei Vișeu de Sus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior, s-a dispus achitarea inculpatului A. de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală prevăzută și pedepsită de art. 181 alin. (1) C. pen. anterior, după schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen. anterior, precum și de sub învinuirea săvârșirii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (actualmente art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991) și art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. anterior, iar în baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen. anterior, s-au respins, ca inadmisibile, acțiunile civile formulate de părțile civile Spitalul de recuperare B., Spitalul Județean C. și D., E., F. și G., moștenitori ai părții civile H., decedată în cursul procesului, reținând că nu există probe certe că inculpatul este autorul faptelor din actul de inculpare.

Prin decizia penală nr. 1331/R din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj, soluționând recursurile declarate de către moștenitorii părții civile H., și anume D., E., F. și G. și de procuror, a casat în întregime sentința penală menționată și, în rejudecare, a admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată în cauză și a dispus schimbarea încadrării juridice doar în ceea ce privește infracțiunea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen. anterior în tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 C. pen. anterior raportat la art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, trimițând cauza spre competentă soluționare Tribunalului Maramureș.

Curtea de apel a constatat că nu este întemeiată susținerea apărării, potrivit căreia nu se poate trece la judecarea pe fond a cauzei, deoarece urmărirea penală ar fi fost efectuată de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, necompetent în raport cu infracțiunea pentru care s-a început urmărirea penală împotriva inculpatului A.

Prin sentința penală nr. 86 din 30 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Maramureș a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 C. pen. și art. 5 C. pen. (art. 20 C. pen. anterior raportat la art. 174 și art. 175 alin. 1 lit. i C. pen. anterior), iar în temeiul art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani, cu consecințele prevăzute în art. 65 și art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen.

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) raportat la art. 396 alin. (5) C. proc. pen. și art. 4 C. pen., a fost achitat inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 1

1

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (art. 372 C. pen.).

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) raportat la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 321 alin. (1) C. pen. anterior (art. 371 C. pen.).

În temeiul art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., au fost admise, în parte, acțiunile civile formulate de părțile civile D., E., F. și G. și obligat inculpatul la plata sumei de 6.500 lei cu titlu de despăgubiri materiale și contravaloarea în lei la data executării a sumei de 6.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

În temeiul art. 25 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Județean C. în cuantum de 1.224,15 lei, plus dobânda legală până la data plății efective.

Prin decizia nr. 193/A din 12 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 86 din 30 septembrie 2015 a Tribunalului Maramureș.

S-a desființat, în parte, sentința apelantă cu privire la soluția de condamnare a inculpatului pentru comiterea tentativei la infracțiunea de omor, la latura civilă a cauzei și la cheltuielile judiciare la care a fost obligat inculpatul.

Pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., instanța a dispus achitarea inculpatului A. de sub învinuirea comiterii infracțiunii de tentativă la omor prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 C. pen. și art. 5 C. pen. (art. 20 C. pen. anterior raportat la art. 174 și art. 175 alin. 1 lit. i C. pen. anterior).

În temeiul art. 397 raportat la art. 25 C. proc. pen., au fost respinse acțiunile civile formulate de părțile civile D., E., F. și G.

Cheltuielile judiciare avansate de stat la fond și în apelul inculpatului au rămas în sarcina statului.

Au fost menținute restul dispozițiilor hotărârii atacate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părțile civile D., E., F. și G. împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva deciziei nr. 193/A din 12 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, la data de 16 martie 2016 au declarat recurs în casație părțile civile D., E., F. și G.

Prin motivele de recurs în casație, părțile civile, prin apărător, au invocat cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. - „în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie.”

În motivarea scrisă, părțile civile au arătat că în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie în raport cu infracțiunea prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 C. pen., respectiv judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

S-a precizat că întreaga urmărire penală a fost efectuată sub aspectul săvârșirii unei tentative la infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior. Ulterior, prin rechizitoriu, în mod vădit nelegal, s-a dispus schimbarea încadrării juridice, din tentativă la infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de lovire sau alte violențe, iar instanța sesizată a fost Judecătoria Vișeu de Sus, încălcându-se astfel prevederile legale privitoare la competența materială a instanței judecătorești.

Părțile civile au arătat că, prin rezoluția procurorului din data de 8 mai 2009, s-a dispus începerea urmăririi penale față de numitul A., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 20 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 33 lit. a) și b) C. pen. anterior, situație în care competența aparținea procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș.

În aceste condiții, s-a susținut că odată ce procurorul a dispus schimbarea încadrării juridice din tentativa la infracțiunea de omor calificat (singura infracțiune care atrăgea competența Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș), procurorul era obligat, potrivit art. 45 alin. (1) C. proc. pen. anterior, să își decline prin ordonanță competența în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Vișeu de Sus, în condițiile în care dosarul nu a fost preluat de procurorul de la parchetul ierarhic superior, conform art. 209 alin. (4

1

) C. proc. pen. anterior, astfel că declinarea de competență era obligatorie,

ex lege

.

De asemenea, prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. pen. anterior, potrivit cărora instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă a o judeca chiar dacă constată, după efectuarea cercetării judecătorești, că infracțiunea este de competența instanței inferioare, nu sunt aplicabile în cursul urmăririi penale.

În acest sens, au fost invocate prevederile art. 45 alin. (1) C. proc. pen. anterior, care exclud în mod expres aplicarea art. 41 C. proc. pen. anterior, pentru faza de urmărire penală (actualul art. 63 C. proc. pen.).

Pe cale de consecință, s-a apreciat că, întrucât organul de urmărire penală era necompetent din punct de vedere material să efectueze cercetări în cauză, rechizitoriul emis de acesta este lovit de nulitate.

Mai mult, părțile civile au arătat că trimiterea în judecată s-a realizat pentru o altă faptă decât cea pentru care s-a efectuat urmărirea penală și pentru care s-a prezentat materialul de urmărire penală.

În consecință, părțile civile au solicitat să se constate că în ceea ce privește judecata pe fond a cauzei de către Judecătoria Vișeu de Sus au fost încălcate dispozițiile legale privind competența materială a instanței.

S-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârilor, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței competente.

Prin încheierea nr. 171/RC din 11 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus admiterea în principiu a cererilor de recurs în casație formulate de părțile civile D., E., F. și G. și trimiterea cauzei în vederea judecării acestora completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Analizând recursurile în casație formulate de părțile civile D., E., F. și G., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sunt nefondate, în principal, pentru următoarele considerente:

În cauză, recurentele părți civile D., E., F. și G. au formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. - „în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie.”

În concret, prin motivele de recurs în casație formulate, recurentele părți civile au solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale nr. 193/A din 12 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj și a sentinței penale nr. 86 din 30 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Maramureș și rejudecarea cauzei, cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează competența după materie, apreciind că, în mod nelegal, procurorul a dispus schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de lovire sau alte violențe și a fost sesizată o instanță inferioară celei legal competente care a efectuat judecata în cauză.

În susținerea orală a motivelor, în esență, apărarea a invocat nerespectarea dispozițiilor privind obligativitatea prezentării materialului de urmărire penală ulterior schimbării încadrării juridice dată faptelor, având drept consecință nulitatea absolută a rechizitoriului întocmit în cauză de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. anterior, întrucât se impunea fie declinarea competenței în favoarea organului competent, respectiv Parchetul de pe lângă Judecătoria Vișeu de Sus, fie preluarea cauzei.

De asemenea, a apreciat că se impune rejudecarea cauzei, în vederea verificării rechizitoriului sub aspectul legalității de către un procuror competent și legala sesizare a instanței de judecată, solicitând admiterea recursului în casație, casarea hotărârilor, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței competente.

Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor în art. 438 C. proc. pen., în cazuri excepționale și numai pentru motive de nelegalitate.

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție, recursul în casație devenind astfel o cale extraordinară de atac, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Analizând motivele de recurs în casație, astfel cum au fost formulate de recurentele părți civile, întemeiate pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., „în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie”, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în concret, prin acestea, se invocă nerespectarea dispozițiilor privind competența în cursul urmăririi penale și nu în cursul judecății, astfel cum prevăd dispozițiile legale invocate și nu pot constitui motiv de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casație.

Critici precum schimbarea încadrării juridice dată faptelor de către organul de urmărire penală, nedeclinarea competenței, lipsa prezentării materialului de urmărire penală inculpatului ulterior schimbării încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor în infracțiunea de lovire sau alte violențe, nulitatea absolută a întocmirii în sens contrar a rechizitoriului, existența unei neregularități a actului de sesizare a instanței de judecată nu pot fi analizate de către instanța supremă decât în limitele prevăzute de lege în calea de atac a recursului în casație.

Prin urmare, aspectele invocate care vizează faza urmăririi penale ar fi putut fi puse în discuție în cursul judecății cauzei în fond și apel în fața Judecătoriei Vișeu de Sus care a pronunțat sentința penală nr. 262 din 23 octombrie 2012, a Curții de Apel Cluj care a pronunțat decizia penală nr. 1331/R din 16 octombrie 2013, a Tribunalului Maramureș care a pronunțat sentința penală nr. 86 din 30 septembrie 2015 ori a Curții de Apel Cluj care a pronunțat decizia penală nr. 193/A din 12 februarie 2016.

Prin prisma criticilor aduse deciziei de condamnare de către recurentele părți civile, întemeiate pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază, astfel cum rezultă din actele dosarului, că instanțele de fond și apel au făcut o corectă aplicare a legii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile în casație declarate de părțile civile D., E., F. și G. împotriva deciziei nr. 193/A din 12 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori.