ÎCCJ, decizie (scj.ro #129067)

Înșelăciune. Varianta agravată. Mijloace frauduloase

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului

Indice alfabetic:

Drept penal

-

înșelăciune

C. pen.,

art. 244

Înșelăciunea săvârșită prin folosirea unui contract de vânzare-cumpărare ce atesta dreptul de proprietate al făptuitorului asupra unui imobil, care a constituit garanția unui contract de împrumut, deși anterior momentului încheierii contractului de împrumut și al constituirii garanției făptuitorul transmisese dreptul de proprietate asupra imobilului printr-un nou contract de vânzare-cumpărare, determină incidența dispozițiilor art. 244 alin. (2) C. pen. referitoare la varianta agravată a infracțiunii de înșelăciune constând în săvârșirea faptei prin folosirea de mijloace frauduloase.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 64/A din 23 februarie 2015

Prin sentința nr. 102/F din 18 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, s-a dispus, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior în infracțiunea prevăzută în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din același cod și condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în varianta agravată.

Totodată, față de inculpată s-a făcut aplicarea art. 65 alin. (1) și art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

De asemenea, inculpata a fost obligată la plata sumei de 36.000 lei cu titlu de despăgubiri civile și la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă B.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere că prin rechizitoriul din data de 29 iulie 2013, emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatei A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior.

În motivarea actului de sesizare a instanței s-a reținut că, prin plângerea formulată la data de 30 august 2011, partea civilă B. a sesizat organele de urmărire penală arătând că, prin folosirea de manopere frauduloase, a fost determinată de inculpata A. să-i acorde la 8 martie 2010 un împrumut în sumă de 36.000 lei, a cărui restituire a fost garantată cu imobilul situat în București, strada S., despre care a afirmat că este proprietatea sa, punându-i la dispoziție copii ale titlului de proprietate și ale cărții de identitate, aspect nereal, fiind astfel prejudiciat, motiv pentru care a solicitat efectuarea de cercetări față de inculpată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 C. pen. anterior.

În fapt, partea civilă B. a cunoscut-o pe inculpata A. în cursul anului 2001, prin intermediul unui prieten comun, iar ulterior relația a evoluat devenind prieteni de familie, împrejurare în care i-a solicitat și acordat, cu titlu de împrumut, diferite sume de bani, pe care inculpata i le-a restituit.

În aceste condiții, având în vedere relația de încredere care s-a creat și cunoscând că inculpata A. este avocat, la începutul anului 2010, la insistențele acesteia, partea civilă B. a fost de acord să-i dea cu titlu de împrumut suma de 36.000 lei pentru o perioadă de un an.

În timpul discuțiilor purtate, premergătoare redactării contractului de împrumut, inculpata A., pentru a-l convinge pe B. să-i acorde împrumutul și pentru a-i demonstra că este solvabilă, i-a prezentat un act de vânzare-cumpărare din care rezulta că este proprietara unui imobil (garsonieră), situat în București, imobil ce urma să constituie garanție pentru restituirea sumei împrumutate. În realitate, inculpata A. nu mai era proprietara acestui imobil din anul 1994, însă nu a prezentat această împrejurare persoanei vătămate B.

În realizarea intenției frauduloase, pentru a evita formalitățile necesare unei proceduri notariale, inculpata i-a spus lui B. că, în calitate de avocat, are posibilitatea legală de a întocmi înscrisuri cu forță probantă, astfel încât a redactat un contract de împrumut pe care l-a atestat prin încheierea din 8 martie 2010.

În cuprinsul acestui contract prin care persoana vătămată B., în calitate de împrumutător, i-a dat inculpatei A. suma de 36.000 lei, cu titlu de împrumut, cu obligația de a o restitui la data de 15 martie 2011, fără dobândă, s-a menționat că în vederea garantării restituirii împrumutului este de acord ca garanția imobiliară asupra garsonierei, proprietatea inculpatei (act de vânzare-cumpărare a imobilului tip garsonieră, situat în București, strada S.), să nu fie introdusă în circuitul civil, până la data restituirii integrale a împrumutului, punându-i la dispoziție numitului o copie a titlului de proprietate, pe care inculpata a scris, semnat, ștampilat și datat 8 martie 2010, „conform cu originalul.”

Cu această ocazie a redactării și semnării contractului de împrumut, inculpata A. i-a remis, pe lângă un exemplar al respectivului contract, o copie a titlului de proprietate asupra imobilului constituit garanție și o copie a cărții sale de identitate, din care rezulta că are domiciliul la adresa unde se afla imobilul, aspect nereal, întrucât s-a constatat ulterior că din anul 2005 imobilul era folosit de fiul soților C. și D., proprietarii în drept ai imobilului din București, strada S.

Pentru a-i crea persoanei vătămate B. convingerea că întreaga activitate este legală și că, în caz de nerestituire a împrumutului, acesta poate să valorifice garanția, inculpata A. i-a întocmit și eliberat la data de 8 martie 2010 o factură și o chitanță pentru atestarea actelor de împrumut, în calitate de avocat colaborator, având sediul profesional în București, Calea V.

Ulterior încheierii contractului de împrumut și remiterii sumei de 36.000 lei și primirii unui exemplar al contractului și copiilor înscrisurilor indicate, persoana vătămată B. a procedat la verificarea garanției imobiliare, constatând că la adresa din București, strada S. nu locuiește inculpata A., imobilul fiind în proprietatea altor persoane, aspect rezultat din comunicarea făcută de către organele fiscale.

Constatând că a fost înșelată, persoana vătămată B. a încercat să ia legătura cu inculpata A., aceasta evitându-o, în permanență, reușind să se întâlnească cu inculpata o singură dată, când i-a promis că îi va restitui împrumutul acordat, fapt ce nu s-a realizat nici la termenul indicat în contractul de împrumut, și anume 15 martie 2011 și nici ulterior.

S-a reținut prin rechizitoriu că aspectele menționate în plângerea penală și declarațiile persoanei vătămate B. au fost susținute de înscrisurile depuse de aceasta și de declarațiile martorilor E. și C., respectiv de verificările efectuate la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 6 din care a rezultat că la data de 14 iulie 2005 a fost înscrisă proprietatea asupra imobilului situat în București, strada S., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 iulie 2005, emis de Biroul Notarului Public F., în favoarea numiților C. și D.

De altfel, din contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 12 iulie 2005 de către notarul public F. a rezultat că C., căsătorit cu D., a cumpărat imobilul din București, strada S., de la numitul G., care la rândul său l-a dobândit de la H., care l-a cumpărat de la soții I. și J., care au intrat în proprietatea acestuia prin cumpărare de la soții A. și K., în anul 1994, fiind cumpărat de aceștia, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat, de la numitul L., acest ultim înscris fiind cel folosit de inculpata A. pentru a demonstra că este proprietar asupra imobilului.

La adresa menționată în cartea de identitate folosită de inculpata A., în fapt, potrivit declarației martorului C., dată în faza de urmărire penală, din anul 2005 locuiește fiul acestuia, imobilul nefiind închiriat vreunei alte persoane.

Prin actul de sesizare a instanței s-a reținut că întreg probatoriul administrat în cauză dovedește intenția frauduloasă a inculpatei A., care a indus în eroare partea civilă B., prezentându-i ca real faptul că este proprietara imobilului din București, strada S., punându-i la dispoziție înscrisuri în acest sens, astfel încât având convingerea că cele prezentate sunt reale și că în caz de nerestituire a împrumutului acordat are o garanție, acesta a încheiat contractul de împrumut și a remis numitei suma de 36.000 lei, la 8 martie 2010.

Pentru realizarea inducerii în eroare a persoanei vătămate B., inculpata s-a folosit și de faptul că este avocat și are posibilitatea legală de a redacta și atesta înscrisuri cu forță probatorie, tocmai pentru a eluda procedura notarială, sub pretextul lipsei banilor pentru taxele aferente, procedură care presupunea verificarea proprietății.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, curtea de apel a constatat că inculpata a indus-o în eroare pe persoana vătămată, folosindu-se de calitatea de avocat și arătându-i un înscris ca să-i dovedească că este proprietara unei garsoniere, împrejurare necorespunzătoare realității, determinând-o astfel să încheie un contract de împrumut pe care l-a și atestat în calitate de avocat, cauzându-i astfel un prejudiciu de 36.000 lei, sumă cu care persoana vătămată s-a constituit parte civilă în cauză, înainte de citirea actului de sesizare a instanței, apreciind că fapta descrisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

În raport cu data comiterii faptei, 8 martie 2010, dar și cu data soluționării în primă instanță a cauzei, s-a constatat că a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, lege care este mai favorabilă și care a fost aplicată, întrucât infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. este pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani (art. 215 alin. 1, 2 și 3 C. pen. anterior prevedea pedeapsa de la 3 Ia 15 ani). Prin urmare, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen. și, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Împotriva sentinței nr. 102/F din 18 februarie 2014 pronunțata de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, au declarat apel, în termen legal, procurorul și inculpata A.

Examinând cauza atât prin prisma criticilor formulate de procuror și inculpată, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, în limitele impuse de art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată, între altele, următoarele:

În referire la critica vizând greșita sa condamnare, în loc de a fi achitată, inculpata, prin apărător din oficiu, a susținut, în esență, că fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind un litigiu civil și nu o infracțiune, iar prin probatoriul administrat nu s-a făcut dovada vinovăției sale, ceea ce impune aplicarea art. 16 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. pen.

Sub acest aspect, examinând hotărârea atacată prin raportare la actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a analizat temeinic probele administrate în cauză și a reținut o situație de fapt concordantă sub toate aspectele împrejurărilor ce rezultă din aceste mijloace de probă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, reexaminând ansamblul probatoriu în virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, constată că săvârșirea, cu vinovăție, de către inculpată a infracțiunii deduse judecății în modalitatea reținută prin hotărârea instanței de fond este confirmată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de probe certe și legal administrate.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție nu va mai relua argumentele și raționamentele instanței de fond care au stat la baza condamnării inculpatei, la care achiesează întrutotul, ci va analiza hotărârea prin prisma criticilor formulate de apelanta inculpată.

Este adevărat că fapta inculpatei este circumstanțiată de existența unor raporturi contractuale, situație în care neexecutarea obligației de restituire a împrumutului ar putea avea natura unui litigiu civil, astfel cum susține aceasta.

Cu toate acestea, activitatea infracțională a inculpatei nu s-a rezumat doar la neîndeplinirea unei obligații contractuale, astfel că, ceea ce a conferit conduitei sale atributele unui comportament interzis de norma de incriminare a fost inducerea în eroare a părții civile, împrejurare în care aceasta din urmă a luat o dispoziție patrimonială păgubitoare.

În concret, înfățișarea unor înscrisuri, care prezentau mincinos realitatea de la acel moment, au avut drept consecință inducerea în eroare a părții civile și, ca urmare a stării de eroare în care s-a aflat, aceasta a luat dispoziții cu privire la patrimoniul său, acțiune de pe urma căreia a suferit o pagubă.

Așadar, prezentarea actului de vânzare-cumpărare din care rezulta că este proprietara imobilului, ce urma să constituie garanție pentru restituirea sumei împrumutate, precum și a cărții sale de identitate, din care rezulta că are domiciliul la adresa unde se afla imobilul, a reprezentat un act de inducere în eroare a părții civile și a fost determinantă pentru încheierea contractului de împrumut.

La adresa din București, strada S., menționată în cartea de identitate a inculpatei A., dar și în actul de proprietate folosite pentru a garanta împrumutul, locuia din anul 2005 fiul martorului C., după cum rezultă din declarațiile acestuia din urmă, precum și din înscrisurile depuse la dosar care atestă că este proprietarul imobilului.

Astfel, din verificările efectuate la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 6 a rezultat că la data de 14 iulie 2005 a fost înscrisă proprietatea asupra imobilului situat în București, strada S., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 iulie 2005, emis de Biroul Notarului Public F., în favoarea numiților C. și D. Din conținutul acestui contract de vânzare-cumpărare rezultă că C., căsătorit cu D., a cumpărat imobilul situat la adresa menționată, de la numitul G., care la rândul său l-a dobândit de la H., și acesta din urmă l-a cumpărat de la soții I. și J., care au intrat în proprietatea acestuia prin cumpărare de la soții A. și K., în anul 1994, fiind cumpărat de cei doi soți, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat, de la numitul L., acest ultim înscris fiind cel folosit de inculpata A. pentru a demonstra că este proprietar asupra imobilului.

În realizarea intenției frauduloase, pentru a evita formalitățile necesare unei proceduri notariale, care ar fi inclus și verificarea istoricului imobilului, inculpata i-a spus părții civile B. că, în calitate de avocat, are posibilitatea legală de a întocmi înscrisuri cu forță probantă, astfel încât a redactat contractul de împrumut pe care l-a atestat prin încheierea din 8 martie 2010.

Așadar, este dincolo de orice îndoială faptul că a existat o inducere în eroare a părții civile determinantă pentru luarea dispoziției de ordin patrimonial, constând în împrumutarea inculpatei cu suma de 36.000 lei, materializată prin încheierea contractului de împrumut.

Prin urmare, inducerea în eroare a părții civile și producerea unei pagube acesteia realizează tipicitatea incriminării, astfel că susținerile inculpatei în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește cererea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și aceasta este neîntemeiată, întrucât probatoriul administrat în cauză conduce la concluzia săvârșirii de către inculpată, cu intenție directă, a infracțiunii de înșelăciune.

În acest sens, împrejurarea inducerii în eroare a părții civile prin înfățișarea unor înscrisuri care prezentau mincinos realitatea de la acel moment, realizarea intenției frauduloase, prin întocmirea contractului de împrumut cu garanție imobiliară, deși inculpata nu avea această posibilitate legală, dar și producerea pagubei rezultă din coroborarea declarațiilor părții civile cu cele ale martorilor C. și E., dar și din înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul de împrumut încheiat de partea civilă și inculpată, contractul de vânzare-cumpărare, copia actului de identitate al inculpatei, adresa din 17 octombrie 2012 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară, adresa din 30 ianuarie 2013 a Biroului Notarului Public F. și contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 12 iulie 2005.

Pentru considerentele menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că cererea inculpatei de a fi achitată este neîntemeiată.

Cu privire la încadrarea juridică, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că fapta inculpatei care, cu intenție, a indus-o în eroare pe partea civilă, folosind mijloace frauduloase, cu ocazia încheierii unui contract de împrumut cu garanție imobiliară, în scopul dobândirii, pentru sine, a unui folos material injust, cu consecința cauzării unei pagube materiale în patrimoniul acesteia, în cuantum de 36.000 lei, întrunește, atât pe latură obiectivă, cât și pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

În ceea ce privește varianta agravată, reținerea acesteia este determinată de prezentarea, de către inculpată, a unei stări de fapt neconforme cu realitatea (respectiv că este proprietara imobilului care a constituit garanția contractului de împrumut), acțiunea menționată fiind susținută de mijloacele frauduloase folosite (actul de proprietate și cartea de identitate), care, într-o măsură esențială, au asigurat succesul acțiunilor sale de inducere în eroare a părții civile.

Prin urmare, solicitarea inculpatei de schimbare a încadrării juridice, prin înlăturarea variantei agravate a comiterii faptei prin folosirea de mijloace frauduloase, este neîntemeiată.

Totodată, se reține că infracțiunea de înșelăciune a fost comisă în varianta specială prevăzută în alin. (3) al art. 215 C. pen. anterior, respectiv cu prilejul încheierii unui contract.

În timpul judecării cauzei în primă instanță, a intrat în vigoare noul Cod penal, care a adus schimbări, printre altele, și în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune.

Modificările ivite în cursul judecării cauzei în primă instanță, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, Codul penal anterior și Codul penal în vigoare, au impus soluționarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situație tranzitorie.

Instanța de fond a apreciat că legea penală mai favorabilă pentru inculpată este legea nouă.

Reexaminând cauza din această perspectivă, se rețin următoarele:

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Ca atare, dacă regula este neretroactivitatea legii penale, excepția o constituie retroactivitatea legii penale mai favorabile, în sensul textului constituțional.

Expresie a principiului constituțional este dispoziția din art. 5 alin. (1) C. pen., potrivit căreia, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Pentru a deveni aplicabile dispozițiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiției de existență a unei situații tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzației să fie infracțiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât și conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiții, se constată că fapta de înșelăciune, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpată, continuă să fie incriminată în noul Cod penal, având, așadar, corespondent în noua reglementare.

Astfel, la momentul comiterii faptei de înșelăciune, în modalitatea descrisă, aceasta era incriminată în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior, iar potrivit noului Cod penal, se încadrează în art. 244 alin. (1) și (2).

Potrivit alin. (1) al art. 215 C. pen. anterior, „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.”

Alin. (2) stipulează că „înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.”

Alin. (3) prevede o variantă specială a modalității tip, și anume: „inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate.”

În noul Cod penal, în prezent în vigoare, înșelăciunea este incriminată în art. 244, după cum urmează:

„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.”

În primul rând, se impune observația că legea nouă prevede posibilitatea împăcării, ca și cauză de înlăturare a răspunderii penale, însă, în cauză, nu poate opera acest motiv de încetare a procesului penal dat fiind faptul că nu a existat o astfel de manifestare de voință din partea inculpatului și a părții civile.

În continuare, comparând dispozițiile legale anterior menționate, se constată că dispozițiile art. 244 alin. (1) C. pen. au corespondent în art. 215 alin. (1) C. pen. anterior, conținutul acestuia fiind preluat cu excepția sintagmei „folos material injust” care a fost înlocuită cu „folos patrimonial injust”, în timp ce alineatele (2) ale ambelor texte sunt identice.

Totodată, se observă că înșelăciunea săvârșită în condițiile încheierii unui contract sau al executării acestuia nu a mai fost menținută prin noua reglementare, însă aceasta nu conduce la concluzia dezincriminării faptei.

Înșelăciunea în varianta specială este dată de săvârșirea infracțiunii tip în anumite condiții, extrinseci conținutului constitutiv, dar atașate laturii obiective, respectiv cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Realizarea acestei condiții nu este necesară pentru existența infracțiunii tip și nu afectează conținutul incriminării.

Condiția este adăugată pentru a crea o variantă specială a infracțiunii tip, iar existența acesteia din urmă, așa cum s-a arătat, nu depinde de îndeplinirea acestei condiții, ci doar existența variantei speciale.

Ca atare, înșelăciunea comisă cu prilejul încheierii unui contract prin folosirea de mijloace frauduloase se încadrează în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Potrivit legii vechi, fapta de înșelăciune, astfel cum a fost descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani.

Aceeași faptă, potrivit legii noi, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., sancționată cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani.

Din compararea limitelor de pedeapsă din cele două legi succesive rezultă că, în mod evident, legea nouă este mai favorabilă inculpatei, întrucât a fost redus atât minimul, cât și maximul prevăzute de legea veche.

Cu toate acestea, compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile, întrucât nu cuantumul abstract al pedepsei prevăzute de legile succesive este hotărâtor, ci pedeapsa concretă ce ar putea fi aplicată ca urmare a individualizării pedepsei.

Cu prilejul individualizării pedepsei, instanța de fond a apreciat că legea mai favorabilă inculpatei este legea nouă, iar prin reținerea de circumstanțe atenuante a aplicat o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.

În raport cu efectul devolutiv integral al apelului, instanța are posibilitatea să examineze cauza din perspectiva modului de individualizare a pedepsei.

În acest context, are în vedere că, prin motivele de apel, procurorul a solicitat majorarea pedepsei aplicate inculpatei, prin înlăturarea circumstanței atenuante prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., împrejurare ce dă posibilitatea instanței de a aprecia asupra aplicării unei pedepse mai aspre, însă în limitele prevăzute de legea stabilită ca fiind mai favorabilă.

Reexaminând cauza din perspectiva individualizării pedepsei, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se impunea reținerea circumstanței atenuante prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. în favoarea inculpatei, așa încât criticile procurorului, sub acest aspect, sunt întemeiate.

Astfel, împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea de înșelăciune, și anume faptul că inculpata a profitat de lipsa de vigilență a persoanei vătămate care nu a verificat dacă înscrisurile reflectă realitatea, nu pot constitui circumstanțe atenuante, așa cum a reținut prima instanță. Această împrejurare legată de fapta comisă nu reduce gravitatea faptei ori periculozitatea inculpatei ci, dimpotrivă, constituie un element care pune în evidență un

modus operandi

specific acestui gen de infracțiuni. Chiar dacă persoana vătămată, din neglijență, nu a verificat realitatea împrejurărilor atestate de înscrisurile prezentate, aceasta a acționat cu bună-credință raportându-se la faptul că inculpata era avocat și între ei exista o relație de prietenie, astfel că nu a favorizat prin comportamentul său comiterea infracțiunii.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că funcția de reeducare a pedepsei poate fi realizată numai printr-o justă individualizare a acesteia, ceea ce presupune stabilirea ei într-un cuantum care să țină seama, în egală măsură, de natura și gravitatea faptei, dar și de persoana inculpatei.

Pedeapsa ce ar putea fi aplicată inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune se impune a fi stabilită în limitele speciale prevăzute în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., respectiv închisoarea de la unu la 5 ani.

În aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și achiesând la considerentele primei instanțe sub acest aspect, al individualizării pedepsei pe baza criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că o pedeapsă reprezentând minimul special prevăzut în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., și anume un an închisoare, răspunde scopului pedepsei, dar și funcției de reeducare.

În ceea ce privește pedepsele accesorii și complementare, conform normelor tranzitorii, respectiv art. 12 din Legea nr. 187/2012, „în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.”

Dispozițiile art. 244 C. pen. nu prevăd obligativitatea aplicării unei pedepse complementare, însă instanța de apel apreciază că sunt îndeplinite condițiile aplicării unei asemenea pedepse, potrivit art. 67 alin. (1) C. pen. Astfel, în raport cu natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările comiterii faptei și persoana inculpatei, aplicarea pedepsei complementare este necesară, aceasta fiind nedemnă să exercite funcții publice sau implicând exercițiul autorității de stat, din care să decidă în legătură cu soarta concetățenilor săi.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere că, potrivit art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 C. pen., „pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară.” Din interpretarea textului menționat rezultă că pedepsele accesorii pot fi aplicate numai dacă a fost stabilită o pedeapsă complementară.

Prin urmare, și cea de-a doua critică a procurorului este întemeiată.

În ceea ce privește individualizarea modului de executare a pedepsei, Înalta Curte de Casație de Justiție apreciază că executarea sancțiunii în regim de detenție este necesară pentru realizarea scopului pedepsei, respectiv prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și conștientizarea de către inculpată a consecințelor faptei comise, context în care solicitarea acesteia de a se face aplicarea art. 91 C. pen. apare ca fiind neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelul declarat de procuror împotriva sentinței nr. 102/F din 18 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a desființat în parte sentința penală menționată și, rejudecând:

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen. și, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior în infracțiunea prevăzută în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 67 C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva aceleiași sentințe.