ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 259/25.03.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. x/2015, printre altele, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedepsele de 2 ani închisoare, respectiv 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la înșelăciune, prev. de art. 48 alin. (1), rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. și uz de fals, prev. de art. 323 teza a II-a C. pen., pedepse ce au fost contopite, în temeiul art. 38 alin. (1) rap.la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., rezultând pedeapsa finală de 2 ani și 4 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere.

Prin decizia penală nr. 1477/A din data de 18 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosar nr. x/2015, printre altele, s-a admis apelul declarat de inculpatul B. împotriva sentinței penale nr. 259/25.03.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost desființată în parte sub aspectul modului de soluționare a laturii penale în ceea ce îl privește pe acest inculpat.

Prin aceeași decizie, instanța de apel a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații A. și C. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul-condamnat A. întemeiată pe motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., invocând în esență omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cauzei de încetare a procesului penal constând în intervenirea prescripției răspunderii penale, raportat la dezlegările date prin Deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, la data de 27.06.2022, sub nr. x/2022.

Prin încheierea penală nr. 27/HI/20.07.2022 a fost admisă în principiu cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul-condamnat A..

Prin decizia penală nr. 1112/2022 din data de 13 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția Penală și de Minori, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 432 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 426 lit. b) C. proc. pen., a fost admisă cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul-condamnat A., împotriva deciziei penale nr. 1477/18.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2015 pe care a desființat-o în parte în latura penală cu privire la acest inculpat și rejudecând în aceste limite:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., rap. la art. 16 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la înșelăciune, prev. de art. 48 alin. (1), rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. și uz de fals, prev. de art. 323 teza a II-a C. pen., ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale.

S-a menținut restul dispozițiilor deciziei penale atacate, care nu sunt incompatibile cu această decizie.

*****

Împotriva deciziei nr. 1112/2022 din data de 13 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția Penală și de Minori, în dosarul nr. x/2022, a formulat recurs în casație Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

În esență, prin motivele de recurs în casație, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin procuror, a criticat decizia atacată prin care s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la înșelăciune și uz de fals, ca urmare a constatării împlinirii termenul de prescripție a răspunderii penale.

Astfel, s-a arătat că infracțiunile de complicitate la înșelăciune și uz de fals, reținute în sarcina inculpatului A., cu privire la care la care s-a dispus încetarea procesului penal, au fost săvârșite în data de 31 ianuarie 2014, respectiv 13 februarie 2014 și sunt pedepsite, cu închisoarea de la 1 la 5 ani, respectiv cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Raportat la limitele maxime speciale ale pedepsei închisorii, termenul de prescripție generală este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., iar termenul de prescripție specială pentru aceste infracțiuni este de 10 ani, potrivit art. 155 alin. (4) C. pen.

A menționat procurorul că, ținând cont de data săvârșirii infracțiunii, 21.01.2014 și 13.02.2014, acest termen de prescripție specială nu era împlinit la data de 18.12.2020, când a fost pronunțată decizia penală nr. 1477/A/2020.

În acest sens s-a susținut că, potrivit doctrinei relevante (V. Dongoroz): "în prezent, cvasiunanimitatea doctrinei consideră instituția prescripției ca aparținând dreptului penal substanțial și ca atare aplică în materia prescripției regula legii penale mai favorabile. Regula legii penale mai favorabile se aplică prescripției, nu și actelor întreruptive de prescripție. Într-adevăr, în timp ce prescripția este o instituție de drept substanțial, întreruperea prescripției este o instituție de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripție trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum)" .

La rândul său, Curtea Constituțională a reținut că așezarea normelor în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare și scopul normei.

De altfel, art. 155 C. proc. pen. prevedea (în forma în vigoare începând cu 2014): "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură". Prin urmare, actul întreruptiv este esențialmente un act de procedură. Fiind un act de procedură, valabilitatea și efectele sale sunt guvernate de principiul tempus regit actum.

S-a arătat că în cauza de față au fost evident îndeplinite astfel de acte de procedură: ordonanța procurorului din 6 mai 2014 prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale; ordonanța procurorului din 24 august 2015 prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul A.; rechizitoriul emis la 2 octombrie 2015 și sesizată instanța; la 4 ianuarie 2018 s-a pronunțat instanța de fond în primul ciclu procesual și s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Întrucât valabilitatea actului de procedură este guvernată de principiul tempus regit actum și nu de principiul aplicării legii penale mai favorabile, urmează a fi examinat în ce condiții aceste acte de procedură au avut efect întreruptiv de prescripție.

S-a menționat că prin Decizia nr. 473/2018, instanța de control constituțional a preluat considerentele Deciziei nr. 511/2013, reiterând faptul că, în lumina Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condițiile de incriminare a faptei și pedeapsa pentru aceasta. Ca atare, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituției prescripției, ceea ce este cert și constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituționalitate este faptul că legislațiile statelor semnatare ale Convenției trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenție, care reprezintă fundamentul protecției juridice sub aspectul neretroactivității legii.

Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că soluția legislativă criticată privește declararea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor legale criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție, iar opțiunea legiuitorului pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit încă, nu este de natură să încalce dispozițiile din art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.

Prin urmare, s-a susținut că examinarea efectelor neconstituționalității art. 155 alin. (1) C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile, iar actele de procedură îndeplinite înainte de 25.06.2018 și-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripție, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum. Ulterior efectuării în continuare a urmăririi penale din data de 06.05.2014, a punerii în mișcare a acțiunii penale din data de 24.08.2015, dar și ulterior pronunțării sentinței de condamnare a inculpatului în primul ciclu procesual, respectiv la data de 04.01.2018, a început să curgă un nou termen general de prescripție de 5 ani, care în mod evident nu a fost împlinit la 18.12.2020, data soluționării definitive a cauzei.

În cuprinsul Deciziei CCR nr. 358/2022, s-a arătat că, între 26 aprilie 2018 și 30 mai 2022, "fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale".

În opinia Ministerului Public, întrucât întreruperea cursului prescripției este o instituție de drept procesual, pretinsa inexistență a vreunui caz de întrerupere în perioada mai 2018 și mai 2022 nu are vreo consecință asupra actelor întreruptive de prescripție îndeplinite în perioada 2014-2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile. Concluzia de mai sus este întru-totul în acord cu constatările Curții Constituționale: "De asemenea, Curtea subliniază că rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. la exigențele constituționale".

Per a contrario, s-a menționat că interpretarea cauzelor întreruptive de prescripție ca fiind supuse principiului legii penale mai favorabile, ar face ca Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 să retroactiveze. producând efecte și pentru trecut, ceea ce contravine flagrant dispoziției constituționale prevăzute de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală.

S-a mai precizat că art. 5 alin. (1) C. pen. nu poate fi interpretat astfel încât să lipsească de eficiență dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție.

Caracterul întreruperii prescripției ca instituție de drept procesual penal rezultă și din faptul că spre deosebire de prescripția răspunderii penale, care este de unică aplicare, în momentul în care termenul de prescripție este împlinit, cauzele de întrerupere sunt de aplicare în timp, pe durata întregului termen de prescripție și își produc efectele de îndată. Odată prescripția întreruptă, procesul penal va continua, fiind greu de motivat și de justificat, după întocmirea de acte procesuale, administrarea de probe, dispunerea unei soluții în cauză, că de fapt, cauzele de întrerupere au fost altele decât cele avute în vedere în momentul judecării cauzei și că acestea nu și-au produs efectul. O astfel de interpretare ar aduce grave atingeri și principiului securității raporturilor juridice și implicit drepturilor părții adverse.

În cauză, s-a susținut că termenul de prescripție generală a fost întrerupt în mod repetat, atât prin acte de procedură efectuate anterior datei de 25.06.2018, cât și prin acte de procedură îndeplinite ulterior acestei date, astfel cum s-a precizat anterior.

A susținut parchetul că actele de procedură îndeplinite în intervalul 25.06.2022 (data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018) și 30.05.2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) și-au produs efectele întreruptive de prescripție în condițiile stabilite de Decizia nr. 297/2018 a CCR, pentru următoarele motive:

În situația în care, însă, cursul prescripției răspunderii penale ar fi fost întrerupt prin acte procedurale îndeplinite în intervalul cuprins între cele două decizii ale CCR, la momentul respectivelor acte procedurale era necunoscut caracterul de decizie simplă (extremă) al deciziei CCR nr. 297/2018, în majoritatea cazurilor, instanțele de judecată apreciind că era vorba despre o decizie interpretativă, astfel încât, intervenția legiuitorului nu era imperativ necesară. Doar prin decizia CCR nr. 358 din 2022 a fost stabilit cu certitudine, de către jurisdicția de constituționalitate, caracterul de decizie simplă (extremă) a celei din anul 2018.

În această perioadă, efectul întreruptiv s-a raportat exclusiv la acte care se comunică suspectului sau inculpatului. Prin intervenția O.U.G. nr. 71/2022, legiuitorul a ieșit, între timp, din pasivitatea pe care i-a reproșat-o Curtea Constituțională, edictând o normă de drept calificată deja ca fiind constituțională de către CCR prin decizia amintită, din anul 2018, situație față de care actele respective pot fi validate de instanțe.

S-a susținut că efectul Deciziei CCR nr. 358/2022 se produce pentru viitor, iar legiuitorul a remediat (a pus în conformitate) textul declarat neconstituțional prin O.U.G. nr. 71/2022.

Astfel, s-a precizat că, întrucât înainte de publicarea deciziei Curții Constituționale, legiuitorul delegat a intervenit și a corectat dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. în sensul celor reținute în Decizia nr. 297/2018, lipsind de efecte dispozitivul Deciziei nr. 358/2022 prin intervenția legislativă, nu se poate avea în vedere un efect independent și retroactiv al considerentelor aceleiași decizii.

În concluzie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a considerat că în aceste condiții, se impune casarea în întregime a deciziei penale nr. 1112/A/2022 din 13.09.2022 a Curții de Apel Cluj și respingerea ca nefondată a contestației în anulare, cu consecința menținerii deciziei penale nr. 1477/A/1 decembrie 2021 a Curții de Apel Cluj.

Potrivit art. 439 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casație către părți, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 04.11.2022, dosarul de recurs în casație a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 13.12.2022, dată până la care a fost depus la dosar raportul asupra recursului în casație de față.

Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 13 decembrie 2022, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a prezentei cereri de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Astfel, în cauză s-a stabilit termen de judecată la data de 31 ianuarie 2023, ocazie cu care s-au luat concluziile reprezentantului Ministerului Public și ale apărării intimatului inculpat A. pe fondul cauzei de recurs în casație, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând recursul în casație declarat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

În ceea ce privește cazul de casare invocat în cauză, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Înalta Curte reține că, în condițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situațiile în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În speță, în limitele procesuale menționate, Înalta Curte constată că parchetul a susținut că în cauză în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., constatându-se împlinirea termenului prescripției generale a răspunderii penale, sub acest aspect, instanța de apel întemeindu-și concluzia inexistenței unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale pe considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României.

În opinia recurentului, examinarea efectelor neconstituționalității art. 155 alin. (1) C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile, iar actele de procedură îndeplinite înainte de 25.06.2018 și-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripție, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum.

Astfel, parchetul a arătat că, în prezenta cauză, termenul de prescripție generală a fost întrerupt în mod repetat, atât prin acte de procedură efectuate anterior datei de 25.06.2018, cât și prin acte de procedură îndeplinite ulterior acestei date, exemplificând în acest sens: ordonanța procurorului din 6 mai 2014 prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale; ordonanța procurorului din 24 august 2015 prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul A.; rechizitoriul emis la 2 octombrie 2015 și sesizată instanța; la 4 ianuarie 2018 s-a pronunțat instanța de fond în primul ciclu procesual și s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Argumentele invocate de parchet în susținerea cererii de recurs în casație sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragraful 31). Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanța de contencios constituțional a sancționat unica soluție legislativă reglementată prin dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluția legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) și aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72);

De la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74);

Prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022, s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reținându-se că norma supusă controlului de constituționalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară și previzibilă în absența intervenției legiuitorului (paragrafele 60, 75).

În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.

În consecință, având în vedere aspectele reținute cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenței unui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție prevăzute de art. 154 din C. pen.

În sensul celor de mai sus este și Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripției răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale și, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale, se reține că, la rândul său, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul își poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, și un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă și nu sunt reglementate de aceleași categorii de norme legale.

În consecință, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condițiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripției. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripției este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripției penale. Or, așa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripție, care produce consecința prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Așadar, nu pot fi extinse dispozițiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituție a întreruperii cursului prescripției, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material și constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

În cauză, în acord cu decizia recurată, Înalta Curte constată că pentru faptele reținute în sarcina inculpatului A. s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripția înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

Se reține din decizia atacată faptul că inculpatul A. a fost trimis în judecată și condamnat prin sentința instanței de fond, menținută prin decizia de apel, nr. 1477/A/18.12.2020, prin respingerea apelului inculpatului A., în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Cluj, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la înșelăciune, prevăzută de art. 48 alin. (1), rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen.

În cauză, s-a reținut că activitatea infracțională imputată intimatului inculpat A. a avut loc în perioada 30.01.2014 - 13.02.2014. Astfel, în concret, instanțele au statuat cu titlu definitiv că: fapta inculpatului A. care, împreună cu inculpatul B., folosind înscrisuri falsificate, au indus în eroare persoana vătămată D. cu privire la natura juridică a actelor pe care le semnează și au determinat-o să încheie la data de 30.01.2014 o procură prin care îl împuternicea pe inculpatul B. să dezbată succesiunea și să încheie un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, rezultatul produs fiind acela că la data de 13.02.2014 persoana vătămată și-a înstrăinat apartamentul nr. x din Cluj-Napoca, str. x, prin mandatar B., cumpărătoarei C., fără a primi în schimb suma trecută în contract, producând un prejudiciu de 60.000 euro, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de complicitate la înșelăciune, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen.

Limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni sunt de la 1 la 5 ani închisoare - pentru infracțiunea de complicitate la înșelăciune prevăzută de art. 48 alin. (1) rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. și de la 3 luni la 2 ani închisoare - pentru infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen.

Art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. prevede că termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

Astfel, Înalta Curte constată că în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina intimatului inculpat A., anterior menționate, termenul de prescripție incident în cauză este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., și anume de 5 ani, care a început să curgă de la data săvârșirii faptei, respectiv 13.02.2014 și s-a împlinit la data de 12.02.2019, anterior pronunțării deciziei penale nr. 1477/A/18.12.2020 a Curții de Apel Cluj.

În consecință, față de cele arătate, Înalta Curte constată că răspunderea penală pentru faptele inculpatului A. a fost înlăturată, în mod corect prin decizia recurată, pronunțată în temeiul art. 432 alin. (1) C. proc. pen., Curtea de Apel Cluj dispunând, în baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul comiterii infracțiunilor de complicitate la înșelăciune, prevăzută de art. 48 alin. (1), rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen. (fapte din data de 13.02.2014), ca urmare a împlinirii termenului prescripției generale a răspunderii penale.

Prin urmare, motivul de casare invocat de către parchet este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1112/2022 din data de 13 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului, iar conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru intimatul inculpat A. va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1112/2022 din data de 13 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția penală și de minori.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2023.

GGC - MM