ÎCCJ, decizie (scj.ro #127727)

Contradicție între considerente și dispozitivul hotărârii. Nemotivarea soluției. Casare.

Cuprins pe materii :

Drept civil procesual. Dezbateri. Hotărârea judecătorească.

Index alfabetic :

contrarietate

-considerente

-dispozitiv

-nemotivare

C.proc.civ. din 1865, art. 304 pct. 7

Una dintre ipostazele în care se ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ. este aceea a contrarietății între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară.

În condițiile în care, în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente privind legalitatea sentinței date asupra cererii de completare a dispozitivului sentinței de fond precum și argumente în sensul caracterului parțial fondat al apelului formulat împotriva sentinței de fond, iar instanța s-a oprit, în dispozitiv, la soluția contrară, dispunând admiterea apelului împotriva sentinței de completare și respingerea apelului formulat împotriva sentinței de fond, rezultă o evidentă contradicție între motivarea hotărârii recurate și dispozitivul acesteia, deoarece motivarea conduce la o anumită soluție, iar dispozitivul cuprinde soluția contrară. Practic, în acest caz, soluția la care s-a oprit instanța de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, apare ca fiind nemotivată.

Secția I civilă, decizia nr. 2501 din 12 noiembrie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 21.12.2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul L.N.S. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate că terenul în suprafață de 1 ha, situat în București a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român și să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren, dacă este liber sau să-i fie dat un alt teren similar/identic, dacă terenul solicitat nu poate fi restituit în natură ori despăgubiri la valoarea de piață a acestuia.

În drept, conform precizărilor ulterioare sesizării instanței, reclamantul a invocat dispozițiile art. 480 C.civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.

Prin sentința civilă nr. 44 din 17.01.2014, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins capătul de cerere subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilului, ca inadmisibil; a admis excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General și a respins-o, ca inadmisibilă.

Pentru a reține inadmisibilitatea cererii în revendicare opuse pârâtului Municipiul București, tribunalul a avut în vedere Decizia în interesul legii nr. 33/2008, apreciind că aceeași soluție se impune și pentru pretenția de constatare a lipsei titlului valabil la preluarea imobilului litigios, întrucât soluționarea unei atare pretenții în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea posibilitatea părții care nu a uzat de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, de a obține, în afara cadrului stabilit prin acest act normativ, satisfacerea pretențiilor legate de imobile ce cad sub incidența sa, situație de natură să încalce atât principiul securității raporturilor juridice, cât și principiul prevalenței legii speciale față de legea generală.

Pentru a reține inadmisibilitatea capătului subsidiar de cerere, privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilului, tribunalul a avut în vedere Decizia în interesul legii nr. 27/2011.

La data de 07.07.2014, reclamantul a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 44/2014, susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării terenului litigios.

Prin sentința civilă nr. 997 din 12.09.2014, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins această cerere, ca neîntemeiată, reținând că nu există vreo omisiune în cuprinsul dispozitivului hotărârii judecătorești ce s-a cerut a fi completată, soluția de respingere a cererii vizând cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta formulată, adică sub toate capetele, pretențiile, iar analiza considerentelor a vizat întreaga cerere de chemare în judecată, nu doar o anumită pretenție.

Împotriva sentințelor sus-menționate a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 549/A din 09.12.2014, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din Camera de Consiliu de la 24.02.2015, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul împotriva sentinței civile nr. 44/2014; a admis apelul împotriva sentinței nr. 997/2014, a anulat în parte această sentință și a trimis spre rejudecare capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele:

A. În privința apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 44/2014, Curtea a observat, analizând considerentele sentinței civile nr. 997/2014, a cărei completare s-a solicitat, că argumentele tribunalului aferente aprecierii inadmisibilității vizează fiecare dintre capetele de cerere formulate, cele relative capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului fiind expuse pe ultima pagină a sentinței.

Pe de altă parte, a constatat că prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții, fără a realiza niciun fel de distincție asupra fiecărui capăt de cerere principală în parte, ceea ce semnifică, în mod logic și juridic, respingerea integrală a cererii principale, adică a tuturor capetelor sale, între care se înscrie și cel de constatare a nevalabilității titlului statului.

În consecință, prima instanță s-a pronunțat asupra întregii acțiuni și a uzitat, în motivare, de argumente aferente tuturor capetelor de cerere, principal și subsidiar, astfel încât motivele de apel formulate împotriva sentinței de completare sunt nefondate.

B. În privința apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 997/2014:

În privința capătului de cerere în revendicare de drept comun, Curtea a apreciat că soluția primei instanțe este în acord cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, relativ la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin această decizie că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula

electa una via

și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu c. României - 1997 ș.a.)”.

Deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece acesta nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări în temeiul Legilor nr. 112/1995 sau 10/2001.

Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene, deci inclusiv a primului său Protocol adițional în care este stipulat, la art. 1, dreptul la respectarea bunurilor, poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu

Convenția

europeană a drepturilor omului.

Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „bloc de convenționalitate”, obligatoriu pentru autoritățile statale, deci inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al art. 46 din Convenție, Curtea a observat că potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. c. Germaniei din 4 octombrie 1977).

În recenta cauză Maria Atanasiu c. României din 2010, Curtea Europeană a arătat: „Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii” (paragraful 136).

Astfel, în cadrul acestei cauze, Curtea europeană a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (paragraful 140).

O asemenea hotărâre judecătorească nu a fost însă pronunțată în favoarea reclamantului, neregăsindu-se în procesul de față, până la acest moment, nici cealaltă ipoteză consacrată de instanța de contencios european în cauza menționată, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbește instanța de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, la paragraful 142, întrucât în speță, până în prezent, reclamantul nu este beneficiarul vreunei astfel de constatări a nevalabilității.

Reclamantul nu a formulat nicio notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cadru legal care să îi permitea să obțină măsuri reparatorii în echivalent.

Reținând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și că în consecință, în absența unei notificări care ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamantul nu beneficiază de acest drept, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În cadrul acestui raționament, instanța de apel a reținut totodată faptul că la data introducerii acțiunii pendinte, art. 2 alin. (2) din Legea nr.10/2001 fusese deja abrogat prin Legea nr.1/2009.

Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că dreptul la un tribunal, recunoscut de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, configurat pe plan intern prin prevederile art. 21 din Constituție, nu este unul absolut; el se pretează la limitări implicit admise, dat fiind faptul că, prin chiar natura sa, necesită o reglementare din partea statului, reglementare care poate să varieze în timp și spațiu în funcție de nevoi și de resursele comunității și indivizilor. O asemenea limitare nu se conciliază cu art. 6 alin. 1 decât dacă are un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Golder c. Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".

Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod, accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.

Exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg (inclusiv din perspectiva art. 53 al Convenției) sunt însă, îndeplinite în cauza de față, având în vedere existența prevederilor legale speciale anterior analizate, cât și evoluția drepturilor patrimoniale ale reclamantului în legătură cu imobilul care formează obiectul cauzei.

În privința capătului de cerere subsidiar relativ la acordarea de despăgubiri, Curtea a apreciat că soluția primei instanțe este conformă Deciziei în interesul legii nr. 27/2011.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005

, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

În privința capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, Curtea a constatat că singurul argument al tribunalului în privința adoptării soluției de inadmisibilitate a acestui capăt de cerere constă în faptul că această stabilire a nevalabilității, în cadrul acțiunii în revendicare, ar permite reclamantului, ce nu a urmat procedura legii speciale, să obțină satisfacerea pretențiilor sale în afara cadrului legal arătat.

Or, astfel cum Curtea Europeană a ilustrat în cadrul hotărârii Maria Atanasiu: „142. În consecință, Curtea consideră că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către persoana în cauză a cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație, și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

Așadar, simpla constatare a nevalabilității nu este suficientă pentru despăgubirea reclamantului, ci trebuie să se realizeze dovada îndeplinirii și a altor cerințe, respectiv chiar a celor prevăzute de legile speciale de reparație. Prin prisma acestor considerente, rezultă că argumentul invocat de tribunal nu poate justifica soluția de respingere ca inadmisibilă a acestui capăt de cerere.

Pe de altă parte, Curtea a observat că nu există niciun fel de alt argument de ordin juridico-logic care să fundamenteze soluția de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere analizat, admisibilitatea sa fiind de altfel, în mod unanim recunoscută în practica juridică.

Mai mult, admisibilitatea unui astfel de capăt de cerere este stipulată și în mod expres prin intermediul dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Așadar, atât timp cât în temeiul principiului disponibilității reclamantul a solicitat, sub forma unui capăt de cerere distinct, constatarea nevalabilității titlului statului, instanța nu putea să îl respingă ca inadmisibil, impunându-se astfel anularea parțială a sentinței de fond, în privința soluției date acestui capăt de cerere și trimiterea sa spre continuarea judecății, aceleiași instanțe, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.proc.civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român.

I. Reclamantul a invocat următoarele motive:

Art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ. - instanța motivează decizia prin motive străine de natura pricinii, hotărârea dându-se cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, excepția inadmisibilității este lipsită de fundament juridic, iar instanța de apel, prin motivarea făcută, a revalidat soluția instanței de fond pe alte motive.

Prin nicio lege - generală sau specială - nu se poate încălca art. 21 din Constituții, referitor la accesul liber la justiție.

Or, prin motivarea făcută, se fundamentează că accesul liber la justiție poate fi încălcat.

Nici una dintre hotărârile citate în decizia recurată nu poate să încalce reclamantului liberul acces la justiție, pentru a revendica un teren proprietatea autorilor săi.

Teza fundamentată de instanțele de fond și de apel este contrară legilor și angajamentelor Statului Român de a restitui proprietățile abuziv confiscate și naționalizate.

Art. 304 pct. 7 și 8 C.proc.civ. - instanța de apel a validat poziția fundamental greșită a instanței de fond, care a curmat cursul procesului, invocându-și o excepție din oficiu, astfel că nu s-a stabilit dacă terenul este ocupat, de către cine și în ce procent, dacă ocupanții au titlu, etc., aceasta putându-se pronunța numai după admiterea obiecțiunilor la raportul de expertiză, judecându-se cauza pe fond.

Instanța de fond a pronunțat o soluție contrară spiritului și literei legilor reparatorii edictate de Statul Român, validată în mod greșit de către instanța de control judiciar, care trebuia să admită

apelul și pe revendicarea terenului.

Hotărârea pronunțată este contrară obligațiilor asumate de Statul Român pentru restituirea efectivă a proprietăților abuziv luate de fostul stat comunist. Totodată, hotărârea încalcă dispozițiile legilor de restituire și principiile restituirii, făcând o interpretarea lipsită de fundament juridic, în condițiile în care, în cauză, nu s-a făcut de nici una dintre părțile potrivnice întâmpinare, nu s-au invocat excepții și apărări.

Prin cele două hotărâri este perpetuat abuzul fostului regim comunist, prin nerestituirea unui teren existent fizic. Iar dacă acest teren nu mai este fizic liber, se impunea ca reclamantului să-i fie oferit un alt teren la schimb sau să beneficieze de măsuri reparatorii în oricare dintre forme.

Art. 304 pct. 7 și 8 C.proc.civ. – motivările hotărârilor pronunțate sunt străine de natura pricinii, făcându-se afirmații care nu au legătură cu cauza de față, contrare jurisprudenței naționale și a celei C.E.D.O., astfel că cele două hotărâri sunt lipsite de fundament juridic.

Instanțele, cu toate că fac trimiteri la jurisprudența C.E.D.O. și la mai multe hotărâri ale instanțelor naționale, acestea sunt interpretate fracționat, scoase din context, fără a se face o analiză în concret la speța dedusă judecății.

Astfel, definirea legilor de reparație, a dovedirii dreptului de proprietate și a stabilirii persoanei îndreptățite, dar și a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, instanțele naționale, în concordanță cu cele ale Uniunii Europene, s-au pronunțat contrar celor reținute de cele două instanțe.

Actul prezentat de reclamant îndeplinește, sub toate aspectele, dovada dreptului de proprietate abuziv preluat, pe baza căruia a fost identificat terenul autorilor și trebuia apreciat ca fiind dovada proprietății și nu să conducă către o soluție lipsită total de fundament juridic.

Cu ocazia preluării abuzive a terenului care face obiectul prezentei cauze, cât și a altor bunuri care au aparținut autorilor, acestora le-au fost luate toate actele sub sancțiunea unor pedepse penale severe în perioada regimului de democrație populară. În vederea stabilirii tuturor bunurilor autorilor săi, reclamantul s-a adresat în repetate rânduri autorităților publice, inclusiv la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securității, deoarece autorii au fost urmăriți de securitate.

Art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - hotărârile sunt lipsite de fundament juridic, datorită greșitei aprecieri a instanțelor că o acțiune în revendicare a unui bun abuziv preluat de Statul Român în perioada comunistă, prin violență recunoscută de actualul Stat Român, nu ar putea face obiectul unei acțiuni pe dreptul comun.

La dosarul cauzei există dovezile prin care reclamantul a formulat prin executor judecătoresc notificare, nesoluționată.

Instanțele de fond și apel fac o analiză care conduce la încălcarea liberului acces la justiție, fiindcă reclamantul poate revendica în baza întregii legislații, pe toate căile și cu toate mijloacele juridice legale un bun preluat abuziv de către stat.

Dreptul comun nu a fost anihilat de apariția legislației reparatorii, iar reclamantul a formulat o cerere perfect legală și admisibilă.

Principiile dreptului comun au fost întărite prin apariția legilor reparatorii, fiindcă obligațiile asumate de Statul Român instaurat după 22 Decembrie 1989 sunt în sensul restituirii tuturor proprietăților abuziv naționalizate.

Instanțele fac trimiteri la deciziile instanței supreme, care sunt interpretate în afara contextului în care au fost pronunțate.

S-a solicitat să se constate caracterul abuziv al preluării bunului autorilor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, s-a solicitat revendicarea acelui bun.

În cauză, reclamantului nu i-a fost opus de nici una dintre părți că terenul este ocupat de alți proprietari sau că terenul este deținut de alte persoane, indiferent cu ce titlu.

Deci, nimeni nu-i opune niciun titlu legal, care să fie analizat în raport cu dovada titlului său de proprietate, astfel că hotărârile pronunțate sunt în contradicție vădită cu legile reparatorii și cu legea în general.

Art. 304 pct. 8 C.proc.civ. - instanța a interpretat în mod eronat actele și lucrările dosarului.

Art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - în mod nelegal s-a stabilit că, în cauză, cu privire la bunul revendicat nu s-a formulat notificare.

Prin cererea introductivă, reclamantul a arătat că a notificat Municipiul București, la cerere anexând dovada notificării, iar instanța de fond a solicitat dosarul administrativ, care se află la dosar. Cum notificarea nu a fost soluționată, reclamantul a fost obligat să formuleze acțiunea în revendicare. În 25 de ani de la evenimentele de la 22 Decembrie 1989, Statul Român nu a rezolvat problemele proprietăților abuziv confiscate, astfel că reclamantul a fost obligat să formuleze o acțiune perfect legală și cu fundament juridic, de revendicare a unui bun încă existent.

II. Pârâtul Statul Român a invocat, în drept, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

În mod eronat, instanța de apel a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 997/2014, a anulat în parte această sentință și a trimis spre rejudecare capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Astfel, prin sentința nr. 44/2014, tribunalul a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Or, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, tribunalul a avut în vedere cererea de chemare în judecată în integralitatea sa, privind toate capetele de cerere.

Mai mult, din considerentele sentinței se poate observa că instanța de fond s-a aplecat în a analiza toate capetele de cerere și nicidecum o anumită pretenție solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, reținând că „aceeași soluție se impune și pentru pretenția având drept cauză constatarea lipsei titlului valabil de preluare a imobilului.”

Prin urmare, prin respingerea acțiunii, tribunalul a avut în vedere că toate capetele solicitate de reclamant prin cererea de chemare în judecată au primit aceeași finalitate.

În consecință, din moment ce nu sunt întrunite condițiile art. 281 ind. 2 alin. (1) C.proc.civ., în sensul că nu există în cuprinsul hotărârii judecătorești vreo omisiune privind pronunțarea instanței asupra uneia din cererile cu care a fost investită, în mod corect tribunalul a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 44/2014, ca nefondată.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul pârâtului

,

invocând excepția lipsei de interes.

Cu privire la excepția lipsei de interes în exercitarea recursului declarat de pârâtul Statul Român,

Înalta Curte reține următoarele:

Interesul, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, semnifică folosul practic urmărit de parte la punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Prin recursul exercitat în cauză, pârâtul Statul Român critică decizia instanței de apel sub aspectul admiterii apelului părții adverse împotriva sentinței de completare nr. 997/2014, pe care a anulat-o în parte, cu trimiterea spre rejudecare a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului. Cum această soluție îi este defavorabilă pârâtului, nu se poate susține că acesta nu ar justifica interes în exercitarea recursului, folosul practic urmărit prin acest demers judiciar constând în obținerea reformării deciziei instanței de apel sub aspectul soluției care îi este defavorabilă.

Așadar, recurentul-pârât justifică interes în exercitarea recursului, astfel că excepția lipsei de interes, invocată de recurentul-reclamant, este neîntemeiată și va fi respinsă.

La termenul de dezbateri

,

instanța a pus în discuție din oficiu, ca motiv de recurs de ordine publică, motivarea contradictorie a hotărârii recurate, raportat la art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în raport de motivul de ordine publică invocat din oficiu, potrivit celor ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. se referă la situațiile în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Toate cele trei situații, cuprinse în acest motiv de recurs, vizează de fapt una și aceeași chestiune – nemotivarea hotărârii. Aceasta, întrucât formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii echivalează cu o nemotivare.

Una dintre ipostazele în care se ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ. este aceea a contrarietății între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă, în dispozitiv, instanța  s-a oprit la soluția contrară, ceea ce este și cazul în speță.

Astfel, în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente privind legalitatea sentinței date asupra cererii de completare a dispozitivului sentinței de fond, sens în care s-a reținut că prima instanță s-a pronunțat asupra întregii acțiuni, soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței de fond, aceea de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii reclamantului, vizând toate capetele de cerere, între care se înscrie și cel de constatare a nevalabilității titlului statului, cu privire la care s-a invocat omisiunea de pronunțare prin cererea de completare formulată de reclamant.

Deși aceste argumente conduceau la concluzia caracterului nefondat al apelului declarat de reclamant împotriva sentinței de completare nr. 997/2014 și, deci, la soluția de respingere a acestui apel, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, dispunând admiterea apelului împotriva sentinței nr. 997/2014, anularea în parte a acestei sentințe și trimiterea spre rejudecare a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Totodată, în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente în sensul caracterului parțial fondat al apelului declarat de reclamant împotriva sentinței de fond, sens în care s-a reținut nelegalitatea acestei sentințe sub aspectul soluției de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Deși aceste argumente conduceau la soluția de admitere a apelului împotriva sentinței de fond nr. 44/2014, sub aspectul soluției vizând capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, dispunând respingerea apelului împotriva sentinței nr. 44/2014.

Rezultă, așadar, o evidentă contradicție între motivarea deciziei recurate și dispozitivul acesteia, deoarece motivarea conduce la o anumită soluție, iar dispozitivul cuprinde soluția contrară. Practic, în acest caz, soluția la care s-a oprit instanța de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, apare ca fiind nemotivată.

Cum o hotărâre nemotivată face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce impune soluția de casare cu trimitere, criticile propriu-zise din recursurile reclamantului și pârâtului Statul Român nu pot fi analizate, urmând a fi avute în vedere de instanța de trimitere.

În consecință, apreciind că prin nemotivarea soluției pronunțate, curtea de apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5) raportat la art. 304 pct. 7 C.proc.civ., a admis ambele recursuri exercitate în cauză, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.