Klikar și Klikarova împotriva Cehiei

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3493/93/03 prezentate de Daniela KLIKAROVÁ și Jan KLIKAR împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 11 martie 2008 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Snejana Botousarova, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Rait Maruste, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători, și Claudia Westerdiek graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 octombrie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate de reclamanți ca răspuns, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, Daniela Klikarová și Jan Klikar, sunt resortisanți cehi și germani, născuți în 1945 și, respectiv, 1943 și reședința în Bocholt (Germania).

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul S. Němec, avocat în barou ceh. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm. Printr-o scrisoare din 19 decembrie 2005, guvernul german a fost invitat să intervină în procedură în temeiul articolului 36 alineatul (1) din Convenție și al articolului 44 din Regulamentul de procedură al Curții. Această scrisoare fiind fără răspuns, este necesar să se considere că acesta din urmă nu intenționează să se prevaleze de dreptul său de a interveni. A. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 iunie 1995, reclamanții au intentat împotriva soților M. o acțiune în restituire a bunurilor imobile.

După ce prima sa hotărâre a fost anulată de Tribunalul Regional (Krajský soud) din Hradek Králové, Tribunalul de District (Okresní soud) din Jičín a fost îndreptățită la 27 noiembrie 1998. Această hotărâre, confirmată de instanța regională la 9 iunie 1999, a devenit executorie la 4 august 1999. La 27 decembrie 1999, reclamanții au depus o cerere privind excluderea soților M. Ulterior, instanțele le-au comunicat acestora din urmă obligația de a evacua locul în termen de șase luni de la 2 aprilie 2002 La 15 octombrie 2002, tribunalul de district a ordonat o execuție forțată. La 14 octombrie 2003, în prezența unui aprod al justiției, soții M. au evacuat locul și au predat bunurile reclamanților, care au constatat starea de decădere avansată a proprietății lor.

Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în decizia pronunțată în cauza Vokurka c. Republica Cehă 4052/02, § 11-24, 16 octombrie 2007). GRIFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a procedurii de restituire. (2) Susținând că durata procedurii a avut consecințe asupra situației lor materiale, în special datorită faptului că bunurile imobile solicitate le-au fost aduse într-o stare precară, părțile interesate denunță, pe teren, art. 1 din Protocolul nr. 1, dreptul lor la respectarea proprietăților lor.

(1) Reclamanții denunță mai întâi durata excesivă a procedurii urmate în speță, invocând în această privință art. 6 alin. (1) din Convenție, care dispune astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În momentul în care a adus cererea la cunoștința guvernului pârât, Curtea l-a invitat să se exprime asupra duratei executării, de asemenea, sub aspectul mai general al dreptului la o protecție judiciară efectivă. Reclamanții se plâng apoi de repercusiunile patrimoniale negative ale duratei perioadei pe care le-a necesitat pentru a-și redobândi bunurile, susținând că acestea le-au fost aduse într-o stare precară.

În acest sens, aceștia invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune astfel: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul observă că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate în momentul în care au fost incluși în registrul cadastral, ca urmare a hotărârii din 9 iunie 1999; de asemenea, din dosar reiese că, în cadrul procedurilor substanțiale, referitoare la excluderea soților M. și la executarea acestora, autoritățile au acordat părților interesate orice asistență posibilă.

În schimb, reclamanții ar fi putut intenta o procedură în despăgubire împotriva soților domnul În observațiile sale complementare, guvernul a informat Curtea că Legea nr. 160/2006 a fost adoptată, care a modificat legea nr. 82/1998 și care permite în prezent justițiabililor să solicite o satisfacție rezonabilă în ceea ce privește prejudiciul moral cauzat de durata procedurii. Acesta a solicitat Curții să aprecieze dacă nu este necesar să declare inadmisibile pentru neobosirea căilor de atac interne toate acțiunile îndreptate împotriva Republicii Cehe referitoare la durata excesivă a procedurii sau la o altă încălcare legată de durata procedurii, cum ar fi cea din cauza reclamanților. Reclamanții susțin că nu este necesar să se facă distincție între procedurile urmate în speță, deoarece au avut tendința de a dispune de bunurile lor încă din procedura de restituire.

S-a plâns că a trebuit să inițieze alte două proceduri pentru a se putea bucura de dreptul lor de proprietate, susținând că o nouă procedură împotriva soților M. i-ar expune la alte costuri de justiție. Prin scrisoarea din 15 iulie 2006, reclamanții au informat Curtea că au avut intenia de a-și exercita preteniile la nivel intern, în conformitate cu Legea nr. 82/1998 modificată. Cu toate acestea, au invitat Curtea să prezinte o copie a cererii lor și să informeze Curtea cu privire la deznodământul acesteia, avocatul părților interesate a rămas tăcut de la data respectivă. Curtea arată că procedura de executare, care a început imediat după expirarea termenului de șase luni acordat soților M. pentru a evacua localitățile, a permis reclamanților să își redobândească bunurile la un an de la ordinul de executare.

În orice caz, Curtea a considerat deja că cererea întemeiată pe legea nr. 82/1998 a fost o cale de atac pe care justițiabilii cehi trebuiau să o folosească, în acest tip de afaceri, pentru a îndeplini dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție, atât pentru acuzațiile referitoare la art. 6 alin. (1) din Convenție (durata procedurii și dreptul la o instanță) cât și pentru cele referitoare la art. 1 din Protocolul nr 1 (Petruc. Republica Cehă (dec.), 16308/03, 26 februarie 2008). Curtea a precizat, de asemenea, că a fost necesar să se solicite încuviințarea unei instanțe judecătorești competente a unei acțiuni în despăgubire îndreptată împotriva … Mai sus, §§ 60-61. În speță, reclamanții și-au exprimat intenția de a invoca acțiunea de despăgubire prevăzută de Legea nr. 82/1998 în versiunea modificată.

A Curtea constată, de asemenea, că, în cazul în care ministerul nu a decis în termenul de șase luni prevăzut la art. 15 din lege, dacă ministerul nu a decis în termen de șase luni 82/1998 sau în cazul în care la sfârșitul cererii respective ar trebui să fie nesatisfăcătoare pentru reclamanți, în sensul articolului 15 alineatul (2) din Legea nr. 82/1998, acestea ar trebui să introducă o acțiune în despăgubire la instanța competentă, în condițiile prevăzute de legea respectivă. (1) și (4) Convenției. (2) În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 3 din Convenție și să se declare cererea inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 34793/03 présentée par Daniela KLIKAROVÁ et Jan KLIKAR contre la République tchèque La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 11 mars 2008 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président, Snejana Botoucharova, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Rait Maruste, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska, juges, et de Claudia Westerdiek , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 25 octobre 2003, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M me Daniela Klikarová et M. Jan Klikar, sont des ressortissants tchèques et allemands, nés respectivement en 1945 et 1943 et résidant à Bocholt (Allemagne).

Ils sont représentés devant la Cour par M e S. Němec, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. V.A. Schorm. Par une lettre du 19 décembre 2005, le gouvernement allemand a été invité à intervenir dans la procédure en vertu de l’article 36 § 1 de la Convention et 44 du règlement de la Cour. Cette lettre étant restée sans réponse, il y a lieu de considérer que ce dernier n’entend pas se prévaloir de son droit d’intervention. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 26 juin 1995, les requérants intentèrent contre les époux M. une action en restitution des biens immeubles.

Après que son premier jugement fut annulé par le tribunal régional (Krajský soud) de Hradec Králové, le tribunal de district (Okresní soud) de Jičín fit droit aux intéressés, le 27 novembre 1998. Ce jugement, confirmé par le tribunal régional le 9 juin 1999, devint exécutoire le 4 août 1999. Le 27 décembre 1999, les requérants introduisirent une demande visant l’éviction des époux M. Par la suite, les tribunaux enjoignirent à ces derniers l’obligation d’évacuer les lieux dans un délai de six mois à compter du 2 avril 2002 ; le 15 octobre 2002, le tribunal de district ordonna une exécution forcée. Le 14 octobre 2003, en présence d’un huissier de justice, les époux M. évacuèrent les lieux et remirent les biens aux requérants, lesquels avaient constaté l’état de délabrement avancé de leur propriété.

B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision rendue dans l’affaire Vokurka c. République tchèque (n o 40552/02, §§ 11-24, 16 octobre 2007). GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de la procédure de restitution. 2. Affirmant que la durée de la procédure a eu des répercussions sur leur situation matérielle, notamment parce que les biens immeubles réclamés leur ont été remis dans un état délabré, les intéressés dénoncent, sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1, l’atteinte à leur droit au respect de leurs biens.

EN DROIT 1. Les requérants dénoncent d’abord la durée excessive de la procédure suivie en l’espèce, invoquant à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Lorsqu’elle a porté la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur, la Cour l’a invité à s’exprimer sur la durée de l’exécution également sous l’angle plus général du droit à une protection judiciaire effective. Les requérants se plaignent ensuite des répercussions patrimoniales négatives de la durée de la période qu’il leur a fallu pour reprendre possession de leurs biens, alléguant que ceux-ci leur ont été remis dans un état délabré.

Ils invoquent à cet égard l’article 1 du Protocole n o 1, qui dispose ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement note que les requérants ont acquis le droit de propriété au moment de l’inscription dans le registre cadastral, faisant suite à l’arrêt du 9 juin 1999. Il ressort par ailleurs du dossier que lors des procédures conséquentes, portant sur l’éviction des époux M. et sur l’exécution, les autorités ont prêté aux intéressés toute assistance possible.

En revanche, les requérants auraient pu intenter une procédure en dommages-intérêts contre les époux M. Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement a informé la Cour que la loi n o 160/2006 avait été adoptée, portant amendement à la loi n o 82/1998 et permettant désormais aux justiciables de réclamer une satisfaction raisonnable au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure. Il a demandé à la Cour d’apprécier s’il n’y avait pas lieu de déclarer irrecevables pour non-épuisement des voies de recours internes toutes les requêtes dirigées contre la République tchèque relatives à la durée excessive de la procédure ou à une autre violation liée à la durée de la procédure, telle que soulevée dans l’affaire des requérants.

Les requérants soutiennent qu’il n’y a pas lieu de distinguer entre les procédures suivies en l’espèce car ils tendaient à pouvoir disposer de leurs biens dès la procédure de restitution. Se plaignant d’avoir dû engager deux autres procédures pour pouvoir jouir de leur droit de propriété, ils font valoir qu’une nouvelle procédure contre les époux M. les exposerait à d’autres frais de justice. Par la lettre du 15 juillet 2006, les requérants ont fait savoir à la Cour qu’ils avaient l’intention de faire valoir leurs prétentions au niveau interne, en vertu de la loi n o 82/1998 amendée. Bien qu’invité à soumettre une copie de leur demande et à informer la Cour sur l’issue de celle-ci, l’avocat des intéressés est resté silencieux depuis ladite date.

La Cour relève que la procédure d’exécution, entamée dès l’écoulement du délai de six mois accordé aux époux M. pour évacuer les lieux, a permis aux requérants de reprendre possession de leurs biens un an après l’ordonnance d’exécution.

En tout état de cause, la Cour a déjà estimé que la demande fondée sur la loi n o 82/1998 était une voie de recours dont les justiciables tchèques devaient user, dans ce type d’affaires, pour satisfaire à l’article 35 § 1 de la Convention tant pour les allégations concernant l’article 6 § 1 de la Convention (durée de la procédure et droit à un tribunal) que pour celles relatives à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Petr c. République tchèque (déc.), n o 16308/03, 26 février 2008). La Cour a également précisé qu’il y avait lieu d’exiger des requérants qu’ils saisissent un tribunal compétent d’une action en dommages-intérêts dirigée contre l’Etat tchèque lorsqu’une contestation surgit quant au montant de l’indemnisation allouée par le ministère de la Justice ou lorsqu’aucune indemnisation n’est accordée par ce dernier ( Vokurka , décision précitée, §§ 60-61).

En l’espèce, les requérants ont exprimé l’intention de se prévaloir du recours indemnitaire prévu par la loi n o 82/1998 dans sa version amendée. A supposer qu’ils l’ont fait, leur grief semble prématuré, étant donné que la Cour n’a pas été jusqu’à présent informée de la position prise par le ministère de la Justice. La Cour constate par ailleurs que, si le ministère n’a pas décidé dans le délai de six mois prévu par l’article 15 de la loi n o 82/1998, ou si l’issue de ladite demande devait s’avérer insatisfaisante pour les requérants, au sens de l’article 15 § 2 de la loi n o 82/1998, ils devraient introduire une action en dommages-intérêts auprès du tribunal compétent, dans les conditions prévues par ladite loi.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président