ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 31.01.2019

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2019

HOTĂRÂRE
31.01.2019
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 21.10.2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B., C. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, la plata sumei de 135.206 RON, constând în cheltuieli de judecată, ocazionate de soluționarea irevocabilă de către Curtea de Apel București a cauzei ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2011, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Prin Sentința civilă nr. 2133/22.03.2017, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, a admis, în parte, acțiunea reclamantului, în contradictoriu cu pârâta B. A admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C. A respins acțiunea față de acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință. A constatat ca rămasă fără obiect cererea reclamantului de renunțare la judecată față de pârâtul C. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A obligat pârâta B. la plata către reclamant a sumei de 21.140,75 RON despăgubiri - cheltuieli de judecată avansate în Dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Sector 5 București (din care 11.140,75 RON onorariu avocat și 10.000 RON taxa de timbru). A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1162,03 RON cheltuieli de judecată - taxa de timbru aferentă prezentei cereri. A luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâta B.

Prin Decizia civilă nr. 3333/11.10.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ambele apeluri au fost respinse, ca nefondate.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul și pârâta au formulat recurs, înregistrat la Tribunalul București.

Prin Decizia civilă nr. 518 din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 noiembrie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția din data de 21 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la 31 ianuarie 2019, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursurilor pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia atacată cu recurs a fost pronunțată de către tribunal, în apel.

În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa."

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale."

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității."

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumeră izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată."

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare."

De altfel, prin Decizia nr. 18/1.10.2018 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a stabilit:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel."

Așa fiind, având în vedere prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. și ținând seama de cele statuate prin Decizia nr. 18/1.10.2018, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursurilor, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

Declină competența de soluționare a recursurilor formulate de reclamantul A. și de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 3333A din 11 octombrie 2014 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - NN

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2018-11-21
0,97
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4036/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 București la data de 09.01.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Fina
ÎCCJ 2020-07-07
0,97
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1260/2020
alin. (2) C. proc. civ. Ultima critică pe care apelanta a adus-o sentinței apelate a vizat nesocotirea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008. Prin decizia civilă nr. 2558 din 18 decembrie 2018, pronunțată
ÎCCJ 2020-07-22
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1425/2020
20 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a res
ÎCCJ
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1160/2019
Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 7 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. SA și
ÎCCJ 2020-07-22
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1426/2020
cierea consimțământului D. S.A. prin dol. La data de 08.06.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la cererea reconvențională prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 4140/
Sursă