Decizia nr. 1009/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată la data de 16 octombrie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței să dispună: - obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 891 din 30 ianuarie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sectorului Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată de instanță din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect pretenții în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1361 din 10 iulie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 500.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 11.605 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 8.605 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 878A din 14 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de către apelantul pârât B. împotriva sentinței civile nr. 1361/10.07.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.. A anulat în parte sentința apelată și, rejudecând fondul: A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 500.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit. A obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 7.302,5 RON, din care 4.302,5 RON reprezintă taxă judiciară de timbru și 3.000 RON reprezintă onorariu de avocat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul B., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. În cuprinsul cererii de recurs pârâtul, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. Se susține că instanța a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material privitoare la "contractul de împrumut de consumație" atunci când a concluzionat că, independent de mențiunile pe care apelantul-pârât a înțeles să le insereze în angajamentul de plată, din probatoriul administrat în cauză rezultă că împrumutul a fost acordat de către A. în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al societății comerciale în cadrul căreia avea calitatea de administrator. Prin adăugarea semnăturii de către reclamant, acesta și-a însușit în totalitate angajamentul de plată, fiind de acord cu calitatea în virtutea căreia s-a remis o sumă de bani. În ceea ce privește soluția instanței de apel cu privire la fondul cauzei, se arată că în mod greșit instanța a apreciat că apărările formulate de pârât fie nu au legătură cu raportul juridic pus în discuție, fie sunt pur speculative. Recurentul învederează că relațiile dintre societatea C. S.R.L. și societatea dl. A. sunt relevante în prezenta cauză, în condițiile în care C. S.R.L. a achitat către societatea D. S.R.L. peste 300.000 RON pentru o anumită cantitate de marfă și ambalaje, acestea nefiind nici în prezent livrate. În declarațiile sale, reclamantul s-a apărat arătând că este îndrituit să păstreze suma de bani achitată de C. S.R.L. pentru acoperirea datoriei. Se susține că prin menținerea hotărârilor pronunțate de instanța de fond și instanța de apel, instanța de recurs nu ar face altceva decât să îl oblige la plata aceleiași sume de două ori. Recurentul mai arată că, deși a pus în discuție incidența Legii nr. 70/2015 privind întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, instanța nu a luat în considerare acest aspect. Totodată, cu toate că instanța de apel a concluzionat că circumstanțele acordării împrumutului au fost reținute în mod greșit de către instanța de fond, se susține că aceasta a apreciat în mod greșit faptul că trebuie restituită toată suma de 500.000 RON, deși suma de 300.000 RON remisă la sfârșitul lunii iunie 2015 nu ar avea cum să facă obiectul contractului încheiat în septembrie 2015.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 878A din 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A fixat termen de judecată la data de 2 iunie 2020, ora 9 00 , în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prima critică formulată de pârât vizează respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, pârâtul făcând referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând că instanța a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material privitoare la "contractul de împrumut de consumație" atunci când a concluzionat că, independent de mențiunile pe care apelantul-pârât a înțeles să le insereze în angajamentul de plată, din probatoriul administrat în cauză rezultă că împrumutul a fost acordat de către A. în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al societății comerciale în cadrul căreia avea calitatea de administrator. Se arată că prin adăugarea semnăturii de către reclamant, acesta și-a însușit în totalitate angajamentul de plată, fiind de acord cu calitatea în virtutea căreia s-a remis o sumă de bani. Referitor la această critică, Înalta Curte reține că prin memoriul de recurs nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ci recurentul a procedat la expunerea unei situații de fapt și a solicitat reevaluarea probatoriilor administrate, învederând că împrumutul a fost acordat de A., în calitate de administrator al societății D. S.R.L. și nu în nume propriu. Or, asemenea susțineri prin care se tinde a se demonstra netemeinicia deciziei recurate, excedează controlului de legalitate permis acestei instanțe de recurs, în condițiile în care dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat "numai" pentru motivele de nelegalitate statuate expres în ipotezele de la pct. 1-8 ale aceluiași articol, normă imperativă, de ordine publică. A doua critică expusă de recurent prin cererea de recurs vizează soluția instanței de apel cu privire la fondul cauzei, acesta arătând că în mod greșit instanța a apreciat că apărările formulate de pârât fie nu au legătură cu raportul juridic pus în discuție, fie sunt pur speculative. Recurentul învederează că relațiile dintre societatea C. S.R.L. și societatea dl. A. sunt relevante în prezenta cauză, în condițiile în care C. S.R.L. a achitat către societatea D. S.R.L. peste 300.000 RON pentru o anumită cantitate de marfă și ambalaje, acestea nefiind nici în prezent livrate. În declarațiile sale, reclamantul s-a apărat arătând că este îndrituit să păstreze suma de bani achitată de C. S.R.L. pentru acoperirea datoriei. Recurentul mai arată că, deși a pus în discuție incidența Legii nr. 70/2015 privind întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, instanța nu a luat în considerare acest aspect. Înalta Curte constată că este nefondată critica ce vizează faptul că instanța de apel nu s-a raportat la dispozițiile incidența Legii nr. 70/2015 privind întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată. Astfel, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat aceste dispoziții, reținând că, dincolo de faptul că aceste prevederi legale ar fi împiedicat în primul rând acordarea împrumutului în numerar de către societatea comercială cu care pârâtul afirmă că ar fi contractat, nerespectarea acestor dispoziții poate atrage o formă specială de răspundere, în condițiile actului normativ, fără a influența valabilitatea contractului de împrumut de consumație. În ceea ce privește aspectele referitoare la relațiile dintre societatea C. S.R.L. și societatea dl. A., precum și cele referitoare la faptul că instanța de apel ar fi apreciat în mod greșit că trebuie restituită toată suma de 500.000 RON, deși suma de 300.000 RON remisă la sfârșitul lunii iunie 2015 nu ar avea cum să facă obiectul contractului încheiat în septembrie 2015, Înalta Curte constată că aceste susțineri nu reprezintă critici de nelegalitate, ci privesc elemente ale situației de fapt contestate de recurent. Or nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.