ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București sub numărul x/2017 revizuenții A. și B. în contradictoriu cu intimații BNR, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și C., au solicitat anularea sentinței civile nr. 834/22.04.2011, pronunțată în dosarul civil nr. x/2010 de către Tribunalul București, secția a V-a Civilă, rejudecarea în fond a cauzei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul obligării paratei C. S.A. la plata către revizuenții reclamanți a valorii actualizate a sumei de 4 milioane RON la nivel de an 1943, (valoare estimată provizoriu la suma de 4.320.532,4 RON) precum și la plata dobânzii legale aferente sumei pretinse, până la data plății efective.

În motivarea cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I din C. proc. civ., revizuenții au arătat că au procurat înscrisuri doveditoare noi, după darea hotărârii ce face obiect la revizuirii, respectiv: -declarația numitei D., în calitate de tutore legal al minorilor A. și B., redactată de avocat E., care, în calitatea sa de avocat, atestă și identitatea părții, (declarația atestată "spre neschimbare" la data de 24 februarie 1994 de Prim Președintele Tribunalului Covurlui); -procesul-verbal nr. x din 24 februarie 1944, prin care Prim Președintele Tribunalului Covurlui a atestat, în două exemplare, petițiunea numitei D. înregistrată la nr. 4392; -declarația numitei D., redactată de avocat E., atestată "spre neschimbare" la data de 24 februarie 1994 de Prim Președintele Tribunalului Covurlui;-procesul-verbal nr. x din 24 februarie 1944, prin care Prim Președintele Tribunalului Covurlui, a atestat în două exemplare, petițiunea numitei D., înregistrată la nr. 4391.

Revizuenții au precizat că aceste înscrisuri le-au fost comunicate de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Galați, în data de 14.07.2017, în urma cererilor repetate pe care le-au adresat, de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani, tuturor instituțiilor publice care ar fi putut deține înscrisuri doveditoare în susținerea drepturilor lor.

În raport de înscrisurile menționate mai sus, revizuenții au apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., în sensul că, deși pârâta C. S.A. nu a fost în posesia acestor înscrisuri, aceasta a fost, cu siguranță, și este și în prezent în posesia unor acte care atestă depunerea la Casa de Depuneri și Consemnațiuni de către Regia Autonomă CFR, pe numele minorilor A. și B., a sumei de 4.000.000 RON, însă a refuzat, cu rea-credință, să le pună la dispoziția instanței.

În opinia revizuenților, cele patru înscrisuri menționate sunt relevante pentru justa soluționare a cauzei, deoarece în aprecierea lipsei calității procesuale pasive, instanța a constatat că, din înscrisurile depuse de reclamanți la dosarul cauzei (respectiv sentința civilă nr. 289/1943) nu s-a făcut dovada faptului că sumele de bani la care a fost obligată Regia Autonomă CFR au fost achitate efectiv creditorilor F. și nici că aceste sume au fost depuse pe numele minorilor la C., iar aceste aspecte sunt contrazise de înscrisurile noi, din care rezultă cu certitudine faptul că suma de 4.000.000 RON (câte 2.000.000 RON pentru fiecare minor) a fost plătită de către debitoarea CFR și consemnată direct pe numele minorilor la C., unde a și rămas până în prezent.

De asemenea, raportat la considerentele circumscrise soluției de admitere a prescripției dreptului la acțiune, revizuenții au susținut că, înscrisurile noi, dovedesc atât faptul juridic al depunerii sumelor în contul deschis la Casa de Depuneri și Consemnațiuni pe numele minorilor, cât și faptul că acțiunea este imprescriptibilă extinctiv, în cauză fiind aplicabile dispozițiile legale referitoare la depozitul neregulat.

Pârâta Banca Națională a României, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, considerând că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă, în raport de condițiile prevăzute la art. 322 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 326 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

Prin sentința civilă nr. 520 din 14.03.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a deciziei nr. 834/22.04.2011 pronunțată de Tribunalului București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2010.

Pentru a statua astfel, tribunalul procedând la analizarea condițiilor impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la situația de fapt dedusă judecății, a apreciat că, revizuenții se prevalează de înscrisuri emise de către instituții publice, ce puteau fi obținute oricând de către aceștia, respectiv, că nu s-a probat faptul reținerii de către partea adversă a înscrisurilor pretins doveditoare, nici a caracterului determinant al acestora.

În acest sens, s-a constatat că nu rezultă refuzul autorității administrative de a elibera înscrisurile nou descoperite, la dosarul de fond aflându-se înscrisuri care probau că părțile s-au adresat altor instituții decât cea de la care au obținut înscrisurile de care aceștia se prevalează în calea de atac promovată, de la care au primit răspuns.

Tribunalul a reținut, așa cum rezultă și din jurisprudența constantă a CEDO, că principiul securității juridice este un pilon fundamental al statului de drept, iar desființarea unei hotărâri definitive, având la bază culpa părții care nu a prezentat un înscris în proces, ar fi de natură să încalce acest principiu, aspect ce nu poate fi primit.

Prin urmare, întrucât înscrisurile prezentate nu se circumscriu ipotezei prezentate de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel revizuenții A., G. și H., solicitând schimbarea, în tot, a sentinței atacate și, pe fondul cauzei, admiterea cererii de revizuire.

În motivarea apelului, revizuenții au susținut, în esență, că nu le poate fi imputabil acestora faptul că nu le-au fost comunicate înscrisurile menționate, decât la data de 14.07.2017, de către Arhivele Naționale - Serviciul Județean Galați.

Au precizat revizuenții că au formulat cereri repetate de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani, pe care le-au adresat tuturor instituțiilor publice care ar fi putut deține înscrisuri doveditoare în susținerea drepturilor lor, respectiv, Arhivele Naționale, Banca Națională a României, Casa de Economii si Consemnațiuni etc.

În opinia revizuenților, fapta funcționarului public de a nu răspunde cu rea-credință unei cereri, implică în mod obligatoriu culpa acestuia și nu a celui care cu bună credința, face toate demersurile în vederea recunoașterii drepturilor sale, astfel că este greșită aprecierea primei instanțe, în sensul că, în cauză, trebuie reținută culpa revizuenților care nu ar fi făcut suficiente demersuri pentru obținerea acestor înscrisuri.

Revizuenții au mai arătat că prima instanță nu a argumentat neîndeplinirea condiției de admisibilitate a revizuirii, referitoare la caracterul determinant al înscrisurilor noi. În opinia acestora, cele patru înscrisuri noi sunt relevante pentru justa soluționare a cauzei, atât pentru excepția lipsei calității procesuale pasive a BNR si C., cât și pentru prescripția dreptului la acțiune, prezenta cerere fiind imprescriptibilă. Cu înscrisurile noi se dovedește atât faptul juridic al depunerii sumelor în contul deschis la Casa de Depuneri și Consemnațiuni pe numele minorilor, cât și caracterul imprescriptibil extinctiv al acțiunii introductive, în cauză fiind aplicabile dispozițiile legale referitoare la depozitul neregulat.

Prin decizia civilă nr. 1594A din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanții revizuenți A., G. împotriva sentinței civile nr. 520/14.03.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații Banca Națională a României, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că, revizuenții numesc a fi acte noi, patru înscrisuri procurate ulterior pronunțării hotărârii ce se solicită a fi revizuită (sentința civilă nr. 834/22.04.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă), prin obținerea acestora la data de 14.07.2017, de la Arhivele Naționale - Serviciul Județean Galați.

Răspunzând criticilor din apel, instanța de apel a constatat că prin sentința civilă apelată s-a reținut, corect, că nu s-a dovedit de către revizuenți îndeplinirea condițiilor stabilite de art. 325 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la reținerea înscrisurilor de către partea potrivnică ori lipsa înfățișării actelor dintr-o cauză mai presus de propria lor voință, întrucât, în speță, nu s-a probat faptul reținerii de către partea adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituții decât pârâții, la o dată ulterioară soluționării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire. Or, pentru împrejurarea în care nu se răspunde în termenul legal de 30 de zile, la solicitarea de comunicare a unui act, părțile au la îndemână acțiunea în contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, procedură pe care revizuenții nu au dovedit că au folosit-o, pentru a se reține refuzul autorităților de eliberare a actelor solicitate.

Astfel, s-a reținut că nu este probată de către revizuenți nici împrejurarea mai presus de voința lor, de a prezenta actele noi, câtă vreme demersul de obținere a acestora nu a fost finalizat cu o acțiune judiciară împotriva autorității ce se pretinde a nu fi dat la timp răspuns, cererilor de comunicare a înscrisurilor.

Referitor la critica vizând caracterul determinant al înscrisurilor, ce ar fi generat o altă soluție în sentința ce se solicită a fi revizuită, curtea de apel a reținut că aceasta reprezintă o altă condiție a revizuirii, ce nu se mai impune a fi analizată, câtă vreme nu este îndeplinită o condiție preliminară de exercițiu pentru revizuire și care a atras respingerea ca inadmisibilă a cererii, astfel cum s-a expus.

Împotriva deciziei civile nr. 1594A din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs revizuenții H., G. și I..

În motivarea recursului, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., revizuenții au susținut că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii.

În acest sens, se susține că, instanța de apel, în motivarea soluției de respingere a apelului, face afirmații contradictorii.

Astfel, pe de o parte menționează că, în mod corect instanța de fond a arătat că nu se poate reține culpa revizuenților în ceea ce privește descoperirea cu întârziere a înscrisurilor noi, iar pe de altă parte, reține că nu s-a probat de către revizuenți faptul reținerii de către partea adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituții decât pârâții, la o dată ulterioară soluționării cauzei și nici împrejurarea mai presus de voința lor, de a prezența actele noi, câtă vreme demersul de obținere a acestora nu a fost finalizat cu o acțiune judiciară împotriva autorității ce se pretinde a nu fi dat la timp răspuns cererilor de comunicare a înscrisurilor.

Revizuenții precizează că deși pârâta C. S.A. afirmă că nu a fost în posesia acestor înscrisuri, acestea se află și prezent în posesia intimatei menționate, respectiv, că aceasta, cu rea credință, a refuzat să pună la dispoziția instanței aceste înscrisuri doveditoare și cu aceeași rea credință susține și în prezent că nu se afla în posesia lor.

În condițiile unui astfel de răspuns negativ, o plângere formulată în temeiul Legii contenciosului administrativ, la care face trimitere instanța de apel, nu ar fi putut avea niciun efect.

De altfel, faptul că C. se află în posesia acestor dovezi este dovedit chiar de conținutul înscrisurilor depuse în susținerea cererii de revizuire și care fac trimitere concretă la "consemnarea sumei de 2.000.000 RON la Casa de Depuneri și Consemnațiuni de către Regia Autonomă CFR" pe numele minorilor A. și B..

Precizează revizuenții că înscrisurile ce stau la baza formulării cererii de revizuire le-au fost comunicate de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Galați, în data de 14.07.2017, în urma cererilor repetate pe către le-au adresat, de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani, tuturor instituțiilor publice care ar fi putut deține înscrisuri doveditoare în susținerea drepturilor acestora: Arhivele Naționale, Banca Națională a României, Casa de Economii și Consemnațiuni, etc.

Faptul că aceste instituții publice, care aveau obligația comunicării tuturor înscrisurilor pe care le dețin, la cererea părții interesate, nu au făcut acest lucru, nu le poate fi imputabil reclamanților, deoarece fapta funcționarului public de a nu răspunde cu rea credință unei cereri implică, în mod obligatoriu, culpa acestuia și nu a celui, care, cu bună credință, face toate demersurile în vederea recunoașterii drepturilor sale.

Consideră recurenții că au demonstrat pe deplin că înscrisurile noi nu au putut fi înfățișate la judecarea pe fond a cauzei dintr-o împrejurare mai presus de voința acestora, respectiv că, este suficient a demonstra depunerea tuturor diligențelor pentru a intra în posesia înscrisurilor necesare pentru valorificarea dreptului, sens în care subliniază că legiuitorul nu menționează (nici nu ar fi posibil acest lucru) care sunt diligențele necesare, ori întinderea acestora, pentru a demonstra că nu au stat în pasivitate pentru a fi sancționați.

În plus, reaua-voință a părții adverse poate fi cu ușurință observată prin prisma faptului că, în cadrul tuturor litigiilor anterioare, a lăsat să se înțeleagă, fără a se preciza în mod concret, faptul că nu ar exista înscrisuri care să demonstreze pretențiile reclamanților.

În demonstrarea diligențelor depuse, recurenții au enumerat acțiunile întreprinse pentru identificarea documentelor doveditoare despăgubirilor cuvenite, respectiv:

- inițierea unei acțiuni de "restituire metale prețioase", formulată în contradictoriu cu Banca Naționala a României, Statul Român, prin Ministerul de Finanțe și Compania Naționala Căi Ferate Romane (ca continuatoare a Regiei Autonome Căile Ferate Romane). În cazul acestei acțiuni, pârâții nu au oferit niciun indiciu, ci s-au limitat să declare că nu dețin informații și să invoce prevederi legislative pentru evitarea oricărui demers de recuperare a despăgubirilor cuvenite;

- cereri adresate Băncii Naționale a României, Companiei Naționale CFR;

- formularea acțiunii înregistrate sub nr. x/2010 la Tribunalul București, în care se observa că toate instituțiile pârâte, respectiv C., Banca Națională a României și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au respins orice demers de identificare a unor documente doveditoare a existentei depunerilor recunoscute în declarația invocată în revizuire, cât și în cadrul cercetărilor arhivistice desfășurate;

- cereri adresate către Arhivele Statului: cererea nr. x din martie 2001 (când a fost obținută sentința civilă nr. 289 din 18 decembrie 1943, pronunțată de Tribunalul județului Covurlui); cererea nr. x din 20 noiembrie 2002; cererea nr. x din 12.07.2017, prin care au fost obținute declarațiile autentificate de Tribunalul Covurlui și prezentată situația cercetărilor arhivistice la nivelul C. și CFR.

Recurenții precizează că abia odată cu depunerea cererii nr. 1171-C în 12.07.2017, au fost obținute declarațiile autentificate de Tribunalul Covurlui, contrar tuturor răspunsurilor anterioare ale autorităților menționate.

Susțin recurenții că procesul de identificare a unor documente în general este de durată, acesta necesitând cercetări arhivistice în diferite fonduri de arhivă. Arhivele organizate sunt situate atât în sediile proprii Arhivelor Naționale, cat și la diferite instituții ale statului, astfel încât o perioadă de 30 zile, invocată de instanța de apel, este insuficientă în majoritatea cazurilor de cercetare arhivistică.

Arată recurenții că interesul manifestat de reclamanți pentru obținerea documentelor edificatoare, care să probeze fără echivoc esența cererii acestora, a fost continuu, însă, pârâta C., prin toate mijloacele avute la dispoziție a dat dovadă de rea credință, în sensul că, în loc ca această instituție să clarifice aspectele relevate și să asigure transparența adecvată, a dat dovada de opacitate, în scopul confiscării unor valori care nu îi aparțin.

De asemenea, recurenții susțin că, raportat la considerentele sentinței apelate, se impunea și analiza criticii formulate în apel referitoare la dovedirea de către revizuenți a îndeplinirii condiției de admisibilitate a revizuirii, vizând caracterul determinant al înscrisurilor noi, în condițiile în care instanța de fond s-a pronunțat și pe aceasta condiție, fără a motiva însă de ce a considerat că nu este îndeplinită.

În acest sens, arată că cele patru înscrisuri noi sunt relevante pentru justa soluționare a cauzei câtă vreme din cuprinsul acestora rezultă cu certitudine faptul că suma de 4.000.000 RON (câte 2.000.000 RON pentru fiecare minor) a fost plătită de debitoarea CFR și consemnată direct pe numele minorilor la Casa de Depuneri și Consemnațiuni, unde a și rămas până în prezent, nefiind solicitată a fi restituită.

De asemenea, înscrisurile noi, dovedesc, în opinia revizuenților, atât faptul juridic al depunerii sumelor în contul deschis la Casa de Depuneri și Consemnațiuni pe numele minorilor, cât și faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la depozitul neregulat.

Prin întâmpinarea formulată, la data de 19.02.2021, intimata pârâtă Banca Națională a României, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, intimata a precizat că la termenul de judecată din data de 14.02.2018, cu ocazia susținerii concluziilor în fața instanței de fond, reprezentantul revizuenților a arătat că pretențiile acestora sunt formulate în contradictoriu cu C. S.A., Banca Națională a României fiind chemată în judecată numai din considerente de opozabilitate a hotărârii judecătorești; or, chemarea în judecată a unei persoane exclusiv pentru opozabilitatea hotărârii ce urmează a se pronunța nu este de natură a justifica legitimitatea procesuală pasivă a acesteia, având în vedere opozabilitatea ex lege a hotărârii față de orice terț.

Intimata arată că, în mod corect, a fost respins apelul declarat de revizuenți, ca neîntemeiat, întrucât aceștia nu au făcut dovada faptului că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile impuse imperativ de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la reținerea înscrisurilor de partea adversă ori lipsa înfățișării actelor dintr-o cauză mai presus de voința lor, întrucât, ținând cont chiar de precizările revizuenților, înscrisurile solicitate existau, puteau fi solicitate și respectiv, obținute în vederea soluționării cauzei.

Mai mult, astfel cum reiese din adresa Arhivelor Naționale - Serviciul Județean Galați, nr. SJANGL-1171-C din data de 14.07.2017, înscrisurile noi au fost obținute ca urmare a unei singure solicitări adresate acestei instituții de către revizuenți, și nu ca urmare a unor cereri repetate adresate de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 ani.

Suplimentar, se susține că nu este îndeplinită nici condiția ca înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în realitate, înscrisurile noi, depuse de revizuenți, neavând relevanță în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Băncii Naționale a României.

Prin întâmpinarea depusă la data de 22.02.2021, intimata pârâtă C. S.A., a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, această intimată consideră aplicabile, în cauză, dispozițiile noului C. proc. civ., respectiv Legea nr. 134/2010 și nu dispozițiile vechiul C. proc. civ., invocate de recurenți în susținerea recursului, având în vedere data înregistrării cererii de revizuire.

De asemenea, intimata a invocat excepția nulității recursului susținând, în esență, că recurenții nu au indicat, în concret, în ce a constat aplicarea greșită a legii în cauză și nici nu au încadrat motivele de recurs, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ci s-au limitat la reluarea motivelor de netemeinicie invocate în apel, conduita sancționată cu nulitatea, conform dispozițiilor art. 489 C. proc. civ.

De asemenea, intimata a susținut că recursul este neîntemeiat din perspectiva solicitării ce vizează "modificarea"deciziei apelate, o astfel de soluție nefiind posibilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 și art. 497 C. proc. civ.

În opinia intimatei, hotărârea instanței de apel este temeinică și legală având în vedere că cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I din vechiul C. proc. civ. ce are în vedere situația în care, după darea hotărârii a cărei revizuire se cere, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, în speță, nefiind făcută o astfel de dovadă.

Se arată în acest sens, făcându-se trimitere și la jurisprudența instanțelor naționale, că, în cazul în care înscrisul se află într-o arhivă publică și putea fi solicitat printr-o simplă cerere, el nu poate fi invocat ulterior într-un proces de revizuire ca fiind nou, respectiv că, lipsa de diligență din partea recurenților, precum și pasivitatea acestora în obținerea actului, nu este de natură să prelungească termenul de revizuire în favoarea acestora.

În ceea ce privește condiția ca înscrisul să fi fost reținut de partea potrivnică sau să nu fi putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, se arată că revizuentul trebuie să facă dovada că a solicitat înscrisul de la deținător, în speță, de la Arhivele Naționale, însă nu i-a fost prezentat, sau i s-a transmis că nu poate fi găsit.

Susține intimata că, înscrisurile invocate de revizuienți în justificarea cererii de revizuire puteau fi prezentate prin simpla diligență a acestora, astfel că nu se poate vorbi de o reținere a înscrisului de către partea potrivnică sau de un caz mai presus de voința părții interesate și care a condus la împiedicarea acesteia de a lua la cunoștință de existența acestuia.

De asemenea, în opinia intimatei înscrisurile prezentate și utilizate ca atare de recurenți nu îndeplinesc condiția prevăzută de lege pentru a putea conduce prin ele însele la o altă soluție decât cea adoptată în cauză.

Analizând recursul, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată următoarele:

Preliminar, în ceea ce privește apărarea intimatei pârâte C. S.A., vizând aplicarea, în cauză, a dispozițiilor Legii nr. 134/2010, Înalta Curte o apreciază ca vădit nefondată.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că în cauză, cererea de revizuire a fost formulată împotriva sentinței civile nr. 834/22.04.2011, pronunțată în dosarul civil nr. x/2010 de către Tribunalul București, secția a V-a Civilă.

Așadar, revizuirea vizează, în speță, retractarea unei hotărâri pronunțate într-un proces început înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.

Întrucât revizuirea este o cale extraordinară de atac, în aplicarea prevederilor art. 25 alin. (1), respectiv, art. 27 din Legea nr. 134/2010 și a normelor tranzitorii reprezentate de art. 3 din Legea nr. 76/2012, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente prevederile C. proc. civ. de la 1865 (C. proc. civ.), iar nu dispozițiile Noului C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 17.03.2021, Înalta Curte a constatat că, la data de 03.01.2019, a intervenit decesul revizuentului reclamant A., sens în care a luat act de transmiterea calității procesuale active către recurentul I., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 1 din 10.01.2019, eliberat de Biroul Individual Notarial J., reținând, totodată, în raport și de poziția procesuală a acestui recurent, reprezentat de apărătorul ales, exprimată la același termen de judecată (confirmată și de actele dosarului), incidența prevederilor art. 108 alin. (4) din C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de către intimata C., din perspectiva imposibilității încadrării motivelor de recurs în dispozițiile limitative ale art. 304 din C. proc. civ., excepție care se imupune a fi analizată cu prioritate, în considerarea dispoziției înscrise în art. 137 din C. proc. civ., instanța de recurs reține următoarele:

Prin cererea de recurs este criticată, în esență, aprecierea instanței de apel în sensul că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile specifice de admisibilitate prevăzute de 322 pct. 5 din C. proc. civ., recurenții susținând că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, relative la existența culpei recurenților în privința diligențelor pe care aceștia trebuiau să le depună pentru procurarea înscrisurilor noi, anterior soluționării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire, respectiv că acest text de lege a fost interpretat și aplicat în mod greșit, în sensul că, deși s-a constatat existența unor "înscrisuri noi" în sensul dispoziției menționate, s-a considerat în mod eronat că nu s-a probat că revizuenții au fost împiedicați, printr-o împrejurare mai presus de voința lor, să le fi prezentat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, aceștia având obligația de a depune și alte diligențe pentru obținerea înscrisurilor noi.

Or, aceste critici pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 5 din C. proc. civ.

În consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) din C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de revizuenții reclamanți, urmează să fie respinsă ca nefondată.

În referire la criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:

Potrivit art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Subsumat acestui caz de nelegalitate, recurenții au susținut că instanța de apel a dezvoltat un raționament contradictoriu atunci când a reținut că "instanța de fond a revizuirii nici nu a reținut o culpă în acest sens revizuenților, ci a arătat că nu s-au dovedit de către aceștia, condițiile conținute de art. 325 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la reținerea înscrisurilor de către partea potrivnică ori lipsa înfățișării actelor dintr-o cauză mai presus de propria lor voință", și a constatat că "aceste concluzii sunt corecte, întrucât nu s-a probat faptul reținerii de către partea adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituții decât pârâții, la o dată ulterioară soluționării", respectiv că, "pentru împrejurarea în care nu se răspunde în termenul legal de 30 de zile, la solicitarea de comunicare a unui act, părțile au la îndemână acțiunea în contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, procedură pe care revizuenții nu au dovedit că au folosit-o, pentru a se reține refuzul autorităților de eliberare a actelor solicitate".

Înalta Curte apreciază că pentru a fi în prezența unor motive contradictorii, în sensul avut în vedere de legiuitor la edictarea acestei norme legale, trebuie să existe contradicție între ipotezele reținute de instanță și concluzia trasă de aceasta; or, în cauză argumentele anterior evocate nu conțin concluzii contradictorii, ci au menirea de a susține raționamentul potrivit cu care revizuenții nu au făcut dovada unei imposibilități obiective, mai presus de voința acestora, de a obține, anterior soluționării irevocabile a litigiului prin hotărârea ce face obiect al revizuirii, înscrisurile noi.

Astfel, cerința prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la imposibilitatea obiectivă de prezentare a unor înscrisuri, presupune ca faptul nedescoperirii înscrisurilor noi să fi fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie de existența unor împrejurări de fapt care să fi împiedicat partea să le descopere, împrejurări care să fi fost mai presus de voința acesteia.

Așadar, trebuie ca respectivul înscris să fi existat la data judecății, dar nevalorificarea sa în proces să se fi datorat conduitei culpabile a părții adverse (care l-a reținut) sau împrejurării mai presus de voința părții care se prevalează de înscrisurile noi (care, de asemenea, a împiedicat administrarea).

În consecință, logica construcției instanței anterioare este pe deplin pertinentă și coerentă, întrucât explicitează neîndeplinirea condiției impuse de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., pentru a justifica revizuirea hotărârii atacate, anume aceea ca actul doveditor să fi fost descoperit după soluționarea pricinii, pentru că a fost reținut de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voința părții care solicită revizuirea.

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată critica formulată în temeiul art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., ca fiind nefondată.

În referire la criticile vizând greșita apreciere a instanței de apel în sensul inadmisibilității cererii de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum judicios au reținut instanțele de fond, dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. impun existența mai multor condiții pentru reținerea acestei ipoteze: înscrisul să fie nou; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în cadrul procesului în care s-a pronunțat hotărârea fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie a fi confirmat prin alte mijloace de probă; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată; înscrisul să fie depus de partea care îl invocă.

În acest sens, admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. este condiționată nu numai de descoperirea, ulterior judecății, a unor acte noi, dar și de imposibilitatea înfățișării lor în instanță, ceea ce presupune ca faptul nedescoperii lor să fi fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie datorită unor împrejurări mai presus de voința părții, în sensul de imposibilitate absolută de a înfățișa aceste înscrisuri, invocate cu titlu de "înscris doveditor".

Această din urmă condiție a fost asimilată, în doctrină și în jurisprudență, forței majore, fiind vorba despre acele împrejurări care nu pot fi controlate, aflate în afara oricărei imputabilități a părții sub aspectul aptitudinii ori posibilității acesteia de a procura înscrisurile relevante în chiar cursul judecării în fond a procesului.

În acest caz, revizuenților le incumbă dovada, alternativ, fie a conduitei adversarului, conduită de natură a nu le fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluționării procesului în fond, fie a unor împrejurări, cu același impact, ivite mai presus de voința acestora, cât și a intimaților.

Ca urmare, simplul fapt că partea a descoperit ulterior soluționării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voința sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire.

Fiind vorba despre condiții distincte, dar cumulative, de admisibilitate a revizuirii, ele trebuie analizate gradual, neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre acestea având drept consecință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

În speță, raportat la circumstanțele factuale stabilite în faza procesuală anterioară, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia instanței care a pronunțat decizia recurată, în sensul că revizuenții nu au dovedit împrejurarea mai presus de voința acestora care să îi fi împiedicat să înfățișeze înscrisurile invocate ca fiind "înscris nou" în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Astfel, în referire la pretinsul impediment insurmontabil care nu le-a permis revizuenților accesul la aceste înscrisuri, instanța de recurs apreciază că este judicioasă aprecierea din cuprinsul deciziei recurate în sensul că acesta nu a fost dovedit în cauză, raportat la conținutul adreselor nr. x din martie 2001 și nr. 1171-C din 12.07.2017 înregistrate la Arhivele Naționale- Serviciul Județean Galați, și respectiv nr. 107.234 din 20 noiembrie 2002 înregistrată la Arhivele Naționale- Serviciul Municipiului București.

În justificarea prezentului demers procesual, revizuenții au invocat în mod susținut particularitatea cauzei, faptul că a fost nevoie de cercetări extinse, pentru identificarea de documente relevante, situația particulară a acestora, existența unor dificultăți insurmontabile de verificare arhivistică.

Or, deși în argumentarea recursului, recurenții fac trimitere la culpa unor funcționari publici, trebuie observat că înscrisurile noi, invocate în susținerea cererii de revizuire, au fost exclusiv cele eliberate la data de 14.04.2017, la solicitarea expresă a revizuenților adresată Arhivelor Naționale din România-Serviciul Județean Galați, cu adresa nr. x din 12.07.2017.

În acest context factual, analiza ambelor instanțe vizând verificarea condiției legale a imposibilității procurării "înscrisurilor noi" dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, prin raportare la realitatea aflării acestora, într-o arhivă deschisă publicului, respectiv cea națională, astfel cum se confirmă prin chiar înscrisurile procurate de revizuenți este corectă, câtă vreme Arhivele Naționale eliberează copii și extrase de pe documentele din acest fond la cererea persoanelor fizice și juridice, cu respectarea prevederilor art. 29 din Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996, republicată.

Afirmarea unei ample documentări arhivistice întreprinse odată cu formularea unor alte acțiuni în justiție nu este relevantă, sub aspectul admisibilității cererii de revizuire, astfel de informații fiind, cel mult, relevante în măsura în care ar fi fost corelate cu dovezi asupra încercărilor revizuenților de a obține înscrisurile pretins noi, încă din acea etapă și nereușita acestora, din motive independente de voința și diligența acestora, cum ar fi motive organizatorice defectuoase la nivelul arhivelor, comunicarea de informații eronate, inductive în eroare, etc.

În alți termeni, imposibilitatea de înfățișare a înscrisurilor noi ar fi fost prezentă atunci când revizuenții s-ar fi adresat și ar fi stăruit la Arhivele Naționale-Serviciul Județean Galați pentru eliberarea înscrisurilor înainte de judecată sau în timpul judecății, dar documentele nu ar fi putut fi obținute la data judecății, ci numai ulterior, din diverse motive neimputabile revizuenților, ci aspectelor de ordin organizatoric din cadrul Arhivelor Naționale.

Or, deși afirmă formularea de numeroase demersuri, pe o perioadă de cca. 20 ani pentru identificarea acestor documente, trebuie observat că aceste susțineri se află în afara oricărei baze probatorii, în speță, înscrisurile noi fiind procurate de recurenții revizuenți prin formularea unei simple cereri adresate Arhivelor Naționale-Serviciul Județean Galați.

Deopotrivă, trebuie observat că, deși recurenții s-au adresat, în anul 2001 (cu cererea nr. x/2001), Serviciului Județean Galați al Arhivelor Naționale, care le-a eliberat copie de pe sentința civilă nr. 289/1943 a Tribunalului Județului Covurlui, aceștia nu au probat nici faptul că ar fi solicitat acestui serviciu și alte înscrisuri doveditoare în sprijinul cererii formulate, respectiv că s-ar fi adresat acestei arhive, ulterior primirii răspunsului la cererea menționată anterior, pentru a solicita informații cu privire la eventuale alte înscrisuri relevante în dovedirea raportului juridic litigios, deținute în păstrare, așa cum au procedat în anul 2017 și nici împrejurarea că această autoritate le-ar fi comunicat, fie un răspuns eronat în privința calității sale de detentor al acestor noi înscrisuri, fie ar fi refuzat eliberarea acestora.

În acest context factual, care relevă că înscrisurile noi s-au aflat în păstrare și depozitare într-o arhivă cu regim deschis, teza împiedicării revizuenților dintr-o împrejurare insurmontabilă de a procura înscrisurile pretins a fi noi, încă din timpul judecării în fond a cauzei, nu putea fi primită de instanțele de fond, întrucât nimic din situația acestora nu justifică reținerea existenței unui caz de forță majoră ori a unei împrejurări insurmontabile în a cunoaște și valorifica la momentul potrivit aceste înscrisuri.

Altfel spus, în situația în care înscrisurile noi au existat și puteau fi procurate de la Arhivele Naționale- Serviciul Județean Galați, cu respectarea procedurii speciale privind eliberarea înscrisurilor, nu se poate reține că revizuenții au fost în imposibilitate de prezentare a acestora din motive mai presus de voința lor.

Raportat la circumstanțele particulare ale pricinii anterior evidențiate, care evidențiază existența unei premise puternice în sensul că deținătorul sentinței civile nr. 289/1943 a Tribunalului Covurlui era cel mai bine plasat în a păstra și arhiva și alte înscrisuri emise în legătură cu acest act jurisdicțional, invocarea de către aceștia a unor demersuri realizate în perioada 2001-2002 către alte arhive publice, respectiv solicitarea de informații altor autorități publice, sau chemarea acestor autorități în judecată în alte litigii, demersuri finalizate prin primirea unor răspunsuri în care se afirmă necunoașterea/nedeținerea în păstrare de către acestea din urmă a unor înscrisuri care să conțină date în legătură cu fondul raportului juridic litigios, este lipsită relevanță în soluționarea cauzei.

În considerarea argumentelor anterior evocate, este corectă aprecierea instanțelor anterioare în sensul că aspectele invocate de către revizuenți în susținerea faptului că au fost în imposibilitate de a prezenta înscrisurile dintr-o împrejurare mai presus de voința acestora, nu se verifică probator, în realitate, aspectele invocate ținând de conduita lor procesuală în soluționarea pe fond a cauzei.

În consecință, câtă vreme revizuenții, cărora le incumbă sarcina probei, nu au făcut dovada unor împrejurări obiective, mai presus de voința lor, care să nu le fi permis să intre în posesia înscrisurilor aflate într-o arhivă deschisă publicului pe durata soluționării procesului în fond, susținerea acestora în combaterea excepției inadmisibilității cererii de revizuire, nu poate fi primită.

Simpla invocare a unei pretinse lipse a posibilității de a solicita Arhivelor Naționale copia acestor înscrisuri nu poate susține un atare impediment, după cum trebuie observat că nici argumentele ce vizeză lipsa unor evidențe, apte să releve informațiile pe care revizuienții ar fi trebuit să le solicite acestei instituții, pe lângă faptul că nu sunt probate, nu au aptitudinea de a conduce la concluzia unei aplicări eronate, în cauză, a prevederilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

Fiind vorba de o instituție publică, în calitate de detentor al acestor înscrisuri, recurenții erau în situația de a le putea procura și înfățișa în cadrul procedurii judiciare desfășurate, în măsura în care le considerau relevante pentru obținerea de consecințe juridice.

Contrar afirmațiilor din recurs, împrejurarea că legea procesuală nu detaliază intensitatea, durata și nici natura demersurilor care trebuie îndeplinite de titularul cererii de revizuire, pentru descoperirea înscrisurilor noi, anterior soluționării irevocabile a cauzei, nu poate conduce la concluzia că această cale de atac extraordinară ar putea fi considerată admisibilă în speță.

Astfel, conform unei jurisprudențe constante, partea care înțelege să uzeze de o atare cale de atac extraordinară trebuie să facă dovada unei imposibilități obiective de obținere a acestor înscrisuri, asimilată unui caz de forță majoră, așadar o conduită diligentă, ireproșabilă, lipsită de orice culpă a acesteia în organizarea apărării.

Ca urmare, nu este întrunită ipoteza textului de lege și nu este permisă revizuirea atunci când asemenea înscrisuri sunt procurate de parte ulterior finalizării procesului, dintr-o arhivă cu regim deschis, ignorarea ori simpla necunoaștere a înscrisurilor aflate într-o astfel de arhivă reprezentând în realitate o deficiență de apărare/de pregătire a apărării în acțiunea soluționată prin hotărârea atacată cu revizuire, ca urmare a unei atitudini subiective a părții interesate, iar nu a unui impediment insurmontabil de obținere și prezentare a înscrisurilor invocate drept cauză de revizuire.

Așadar, luând în considerare natura revizuirii - de cale de atac extraordinară - este corectă evaluarea conduitei revizuenților pe parcursul judecării în fond a cauzei realizată prin decizia recurată, sub aspectul demersurilor întreprinse/omise a fi făcute de aceștia pentru clarificarea chestiunii litigioase relative la identificarea posesorilor sumelor ce se solicită a fi restituite, indicarea cu titlu exemplificativ, în cuprinsul deciziei civile recurate, a mijloacelor procesuale avute la dispoziție pentru a putea intra în posesia înscrisurilor noi neavând valența unei cerințe excesive impuse acestora, ci de a evidenția neîndeplinirea condiției vizând imposibilitatea fortuită a recurenților de a obține, în timpul judecății a fondului raportului juridic litigios, înscrisurile noi.

Deopotrivă, reaua-credință a intimaților, ca împrejurare care să fi condus la imposibilitatea prezentării înscrisurilor, nu a fost dovedită în sarcina pârâților din prezenta cauză, în condițiile în care înscrisurile noi s-au aflat, în speță, în păstrarea Arhivelor Naționale - Serviciul Județean Galați, iar aspectele privind fondul judecății nu pot fi analizate și cenzurate în prezenta cauză, având în vedere limitele învestirii.

În consecință, aprecierea instanțelor anterioare, în sensul că revizuirea unei hotărâri judecătorești irevocabile nu poate fi primită cât timp partea interesată nu probează existența unor motive obiective, mai presus de voința acesteia, pentru care nu a prezentat instanțelor învestite cu analiza fondului cauzei, anumite înscrisuri, astfel cum prevede legea, nu relevă o ipoteză de aplicare greșită a art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., în speță.

Altminteri, prezentând un mijloc de probă nou - în sensul de înscris procurat ulterior judecății - și pretinzând ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea, părțile tind, de fapt, la nesocotirea autorității de lucru judecat a celor statuate irevocabil.

Or, funcția revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăților irevocabile, în afara condițiilor strict reglementate procedural.

În sens contrar, dacă procurarea unui simplu mijloc de probă - fără ca partea să dovedească împrejurările excepționale, mai presus de voința sa, care au împiedicat-o să-l înfățișeze în cadrul procesului - ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri, atunci stabilitatea juridică și puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile ar rămâne fără niciun fel de eficiență.

În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (Cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate impuse cumulativ de lege, analizarea îndeplinirii celorlalte condiții, așa cum au fost expuse mai sus, pentru admisibilitatea cererii de revizuire formulate de recurenții-revizuenți în temeiul acestor înscrisuri este de prisos, astfel că este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că nu mai era necesară verificarea temeiniciei criticii referitoare la caracterul determinant al înscrisurilor noi. În consecință, nici critica cu acest obiect formulată de recurenți nu poate fi validată.

Constatând că instanțele fondului au aplicat în mod corect, în speță, dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., criticile recurenților, în ansamblul lor, fiind nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții H., G. și I. împotriva deciziei civile nr. 1594A din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă C..

Respinge recursul formulat de revizuenții H., G. și I. împotriva deciziei civile nr. 1594A din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2021.