ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1367/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Deliberând, asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 157 din 28 ianuarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins, ca tardiv, recursul declarat de petenta A. încheierii din 22 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a "executării silite în dosarul execuțional nr. x/2017".

În motivare, instanța de recurs a reținut că, din actele și lucrările dosarului, reiese că termenul de 48 de ore de la pronunțare, prevăzut de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 pentru exercitarea căii de atac a recursului, s-a împlinit la data de 24 octombrie 2020, iar recursul a fost înregistrat la 29 octombrie 2020 (astfel cum reiese din data menționată pe ștampila Curții de Apel Oradea de înregistrare a căii de atac), cu mult după împlinirea termenului legal de declarare a căii de atac.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea A..

În motivarea contestației în anulare, neîntemeiată în drept, contestatoarea a solicitat repunerea în termenul de recurs împotriva deciziei nr. 157 din 28 ianuarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, susținând că nu a putut formula și depune recursul în termenul legal, întrucât a fost evacuată din locuința conjugală prin executarea silită nelegală dispusă în dosarul nr. x/2017.

Contestația în anulare a fost comunicată intimatei, care nu a depus întâmpinare.

Examinând prezenta contestație în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se reține că cererea formulată de petenta A. a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 martie 2021, sub nr. x/2021, și, desi nu a fost încadrată în drept, a fost calificată la momentul înregistrării dosarului ca fiind "contestație în anulare", sens în care va fi analizată ca atare, având în vedere și poziția procesuală exprimată de contestatoare în ședința publică din 16 iunie 2021.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Pe această cale nu pot fi puse în discuție probleme de fond ori săvârșirea unor greșeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Analizând cererea dedusă judecății din perspectiva art. 503 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare obișnuită, și care dispune în sensul că:

"Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata", Înalta Curte reține că această normă legală sancționează judecarea unei cauze cu încălcarea obligației imperative vizând citarea părților, instituită prin art. 153 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."

Or, în speță, se constată că, la termenul din data de 28 ianuarie 2021 la care a avut loc judecata recursului și când instanța a invocat, din oficiu, excepția tardivității căii de atac, constestatoarea a fost prezentă personal, astfel că orice eventuală lipsă de procedură s-a acoperit în condițiile art. 160 C. proc. civ., întrucât partea nu a cerut amânarea procesului și nici nu a invocat neregularitatea la termenul la care a fost prezentă.

Ceea ce a criticat recurenta la termenul din 28 ianuarie 2021 a fost faptul necomunicării încheierii din 22 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, însă, se reține că în situația exercitării recursului împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare sunt aplicabile dispozițiile speciale ale art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, derogatorii de la dreptul comun, care prevăd că recursul se exercită în termen de 48 ore de la pronunțare, fiind fără relevanță data comunicării încheierii.

Analizând prezenta cale de atac din perspectiva art. 503 alin. (2) pct. 1-4 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, se reține că nici aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză.

Astfel, motivul privitor la necompetență, prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. se referă exclusiv la necompetența instanței care a pronunțat hotărârea care se atacă, textul precizând expres ca necompetența instanței care a pronunțat hotărârea contestată să fi fost absolută și excepția de necompetență să fi fost invocată în fața acelei instanțe, iar instanța să fi omis a se pronunța asupra ei.

Or, în cauză, se reține că, în fața instanței de recurs, nu a fost invocată excepția necompetenței absolute a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel cum impun dispozițiile legale anterior redate.

Din actele dosarului rezultă că în calea de atac a recursului a fost invocată doar excepția tardivității recursului, de către instanță, excepție care a fost admisă, iar recursul a fost respins în consecință.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., dispozițiile legale prevăd că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală anterior menționată vizează aspecte formale ale judecății, care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar pentru verificarea acestor situații nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare este o cale de atac de retractare, și nu de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greșeli materiale care, în fapt, vizează pretinse greșeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanță cererii de recurs.

În cadrul contestației în anulare, contestatoarea nu a indicat care sunt greșelile materiale, în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci s-a referit doar la faptul că nu a putut formula recursul în termenul legal, întrucât a fost evacuată din locuință prin executare silită, solicitând repunerea în termenul de recurs.

Înalta Curte reține că, în calea de atac a recursului, astfel cum rezultă din actele dosarului, recurenta nu a formulat cerere de repunere în termenul de recurs, astfel că formularea unei astfel de cereri în cadrului contestației în anulare este inadmisibilă, având în vedere dispozițiile art. 186 alin. (3) C. proc. civ., care statuează că "cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Referitor la motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în raport de formularea clară a acestui text, rezultă că această cale extraordinară de atac nu este admisibilă decât în cazul în care instanța de recurs, respingând în totalitate sau admițând în parte recursul, a omis analizarea unui motiv de recurs ce ar fi putut conduce la admiterea în tot a acestuia, iar nu și atunci când instanța a respins recursul în temeiul unei excepții procesuale, cum este în cauza dedusă judecății, deoarece numai în cazul analizei pe fond a recursului este posibil să se omită analizarea unui motiv de recurs.

Or, având în vedere că, în cauză, recursul a fost respins, ca tardiv, urmare a admiterii excepției tardivității, invocată din oficiu, se constată că nici motivul de contestatie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu este incident în speță.

De asemenea, Înalta Curte reține că nici motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., nu este incident în cauză, deoarece acest text de lege are în vedere situația în care instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză, or, în speță, instanța a fost învestită cu soluționarea unui singur recurs, și anume cel formulat de petenta A. împotriva încheierii din 22 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 157 din 28 ianuarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 157 din 28 ianuarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2021.