Decizia nr. 1292/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin modificarea de acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la 19.10.2015 și la 16.11.2015, în dosarul nr. x/2015, reclamanta Academia Română, prin Președinte Acad. A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. Predeal S.A. și S.C. B. S.R.L. (fostă S.C. C. S.R.L.), ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C. Predeal S.A., în calitate de vânzătoare, și pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, autentificat la B.N.P. D., sub nr. x/09.04.2003, cu privire la terenul situat în Predeal, str. x, respectiv nr. 24, înscris în C.F. nr. xN-Predeal, la A+8, nr. top. x - teren construcții de 3.914,42 m.p. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 20.1. din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare și note de ședință, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului; excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte; excepția prescripției dreptului material la acțiune; pe fond, respingerea cererii modificatoare. La termenul de judecată din 15.02.2016, instanța a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare și suspendarea judecării contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001, până la soluționarea definitivă a cauzei disjunse. Cauza disjunsă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub nr. x/2016.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 85/S/10.05.2016, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L., și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. Predeal S.A., ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Academia Română, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 738/Ap/25.04.2017, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința atacată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

Hotărârea pronunțată în rejudecare: Pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, cauza a fost reînregistrată la 20.06.2017, sub nr. x/2016*. La termenul de judecată din 08.09.2017, la solicitarea instanței, reclamanta a precizat că natura nulității care se solicită a se constata este cea absolută. Prin sentința civilă nr. 258/S/03.12.2018, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată. În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat acțiunea, nu a fost inclus în forma inițială a actului normativ, ci, ulterior, prin Legea nr. 135/2014, publicată în Monitorul Oficial din 16.10.2014. Prin urmare, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat, dispoziția legală nu era în vigoare, aplicându-se numai pentru viitor, conform principiului neretroactivității legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituția României. De asemenea, dreptul Academiei Române de a formula notificare s-a născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 564/2004 (art. 1 pct. 2), ulterior perfectării actului juridic între pârâți.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Brașov: Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, reclamanta Academia Română. Prin decizia civilă nr. 457/Ap/02.04.2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul exercitat în cauză, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, formulată de intimata S.C. B. S.R.L. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: Chiar dacă, prin primul motiv de apel referitor la aplicarea și interpretarea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data primei notificări, apelanta surprinde, corect, forma textului legal aplicabil, care-i conferea, încă de la prima notificare, calitatea de persoană îndreptățită, acest motiv de apel nu este suficient să determine schimbarea soluției instanței de fond, în sensul exprimat de apelantă, care să ducă la nulitatea absolută parțiala a contractului, în raport de dispozițiile legale în vigoare la data încheierii acestuia. Decizia de anulare nr. 738/25.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul civil nr. x/2016, impune ca verificarea legalității și valabilității contractului de vânzare-cumpărare să fie realizată în raport de dispozițiile legale în vigoare la data încheierii acestui contract, adică la 09.04.2003; or, la această dată, dispozițiile legale pe care apelanta reclamantă își fundamentează cererea de constatare a nulității absolute, respectiv motivul de nulitate absolută nu era în vigoare, fiind introduse ulterior încheierii actului, instanța de fond reținând, corect, succesiunea formei textului art. 21 din Lege și din Normele de aplicare a acesteia. Așadar, obligația de indisponibilizare a bunului de la data notificării și sancțiunea nulității absolute a vânzării bunului astfel indisponibilizat, pe considerentul că a fost formulată o notificare cu privire la acesta, au fost introduse ulterior încheierii vânzării-cumpărării dintre S.C. Predeal S.A. și S.C. C. S.R.L. Relativ la motivul nulității absolute indicat în raport cu Legea nr. 10/2001, apelanta reclamantă nu a indicat și alte temeiuri de drept și nici alte motive de nulitate, pentru care consideră lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare, drept pentru care, în limita motivelor de apel și față de limitele învestirii instanței, față de dispozițiile deciziei nr. 738/25.04.2017 a Curții de Apel Brașov, instanța de apel a respins apelul declarat, păstrând sentința atacată, ca legală și temeinică.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs reclamanta Academia Română, reprezentată de Președinte Acad. E., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru următoarele motive: La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între S.C. Predeal S.A. și S.C. C. S.R.L. (actualmente, S.C. B. S.R.L.), respectiv la 09.04.2003, recurenta demarase deja procedurile administrative de restituire a imobilului compus din teren, în suprafață de 3.000 m.p., și construcție (P+l), în suprafață de 200 m.p., situat în Predeal, str. x jud. Brașov, prin formularea către Primăria Predeal a notificării nr. x/08.11.2001. Această notificare a fost respinsă prin dispoziția nr. x/22.04.2015 emisă de Primăria Orașului Stațiune Predeal și a fost contestată prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Brașov. În cuprinsul cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, formulată de recurentă la termenul din 19.10.2015, prin care a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, a specificat că dreptul Academiei Române la restituirea în natură s-a născut încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. De la aceeași dată, unitatea deținătoare a unei părți din imobilul revendicat, S.C. Predeal S.A., societate cu capital majoritar de stat, avea obligația de a indisponibiliza imobilul preluat abuziv, ceea ce nu s-a întâmplat, fiind încheiat, la 09.04.2003, contractul de vânzare-cumpărare pentru care s-a solicitat desființarea. Obligația de indisponibilizare în sarcina S.C. Predeal S.A. decurge din dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare". Potrivit art. 20.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prevederile alin. (1) al art. 20 din lege statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege, cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane decât cele îndreptățite potrivit legii. Conform acelorași norme, indisponibilizarea operează începând cu 14.02.2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară și are ca scop primordial îndeplinirea obligației de restituire în natură. În condițiile în care imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în conformitate cu prevederile legale la care s-a făcut referire mai sus, acesta nu mai putea fi înstrăinat ulterior către alte persoane decât cele îndreptățite. Prin urmare, imobilul respectiv, fiind înstrăinat cu încălcarea interdicției care rezultă din prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 20 alin. (1) în forma inițială a legii), contractul de vânzare-cumpărare prin care S.C. Predeal S.A. a vândut imobilul situat în str. x este lovit de nulitate absolută. Pe cale de consecință, nu poate fi reținută motivarea instanței de apel, de respingere a căii de atac, în sensul că "obligația de indisponibilizare a bunului de la data notificării și sancțiunea nulității absolute a bunului astfel indisponibilizat pe considerentul că a fost formulată o notificare cu privire la acesta au fost introduse ulterior încheierii vânzării-cumpărării dintre S.C. Predeal S.A. și S.C. C. SRL", din moment ce indisponibilizarea operează începând cu 14.02.2001, deci, anterior datei de 09.04.2003, data contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au fost menționate, ca temei de drept al nulității contractului de vânzare-cumpărare, atât în cuprinsul cererii de modificare formulate la 19.10.2015, cât și în motivarea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe. Instanța de apel, în mod eronat, a reținut și că "apelanta reclamantă nu a indicat și alte temeiuri de drept și nici alte motive de nulitate pentru care consideră lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare". În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimata pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat:

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru la 24.10.2019, dispunându-se comunicarea lui, părțile nedepunând puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 14.05.2020, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Academia Română împotriva deciziei civile nr. 457/Ap din 02.04.2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen de judecată la 25.06.2020, ora 09:00, complet C4, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: În esență, Curtea a respins calea de atac cu care a fost învestită, confirmând, astfel, hotărârea primei instanțe de respingere a acțiunii în nulitate, raportat la principiile aplicării legii civile în timp, determinat de împrejurarea că motivul de nulitate absolută invocat de reclamantă, privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea obligației de indisponibilizare a imobilului în litigiu, urmare a înregistrării de către aceasta a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost introdus ulterior actului juridic atacat. A făcut referire la succesiunea formei textului art. 21 din actul normativ menționat, la data intrării în vigoare a H.G. nr. 498/2003, ulterioară perfectării contractului, conchizând că obligația de indisponibilizare a imobilului și, respectiv, sancțiunea incidentă în caz de nerespectare a acestei obligații au fost introduse posterior contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 09.04.2003. Raționamentul instanței de apel rezidă dintr-o interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente în cauză. Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: "Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, (...) bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi." Este real că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între pârâte și autentificat sub nr. x/09.04.2003 de B.N.P. D., nu erau în vigoare dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ele fiind introduse prin art. 1 pct. 50 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, act normativ publicat în Monitorul Oficial nr. 635/22.07.2005. Includerea dispoziției legale enunțate s-a realizat cu referire la art. 20 din Legea nr. 10/2001, în numerotarea inițială a textelor de lege, devenind alin. (5) al art. 21 după republicare. Aplicarea, în speță, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi considerată însă retroactivă, în mod greșit instanța de apel înlăturând, în soluționarea cauzei, textul de lege enunțat. În alți termeni, deși a fost introdusă în 2005, dispoziția legală nu conține un nou motiv de nulitate absolută a actelor de înstrăinare încheiate cu nerespectarea obligației de indisponibilizare a imobilelor notificate potrivit Legii nr. 10/2001, ci consacră, pentru acest caz, sancțiunea desființării contractului, existentă în chiar forma inițială a legii, de la data intrării sale în vigoare. Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ, aceeași cu cea de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, "Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.". Cu referire la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în art. 20.1. din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a acestei legi, se menționează că textul din lege enunțat are semnificații juridice multiple, printre care "statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptățite potrivit legii" și că "indisponibilizarea respectivă operează începând cu data de 14 februarie 2001 chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară". H.G. nr. 498/2003 a intrat în vigoare la 14.05.2003, data publicării în Monitorul Oficial, fiind abrogat și înlocuit la 2.04.2007, prin H.G. nr. 250/2007. Unul dintre considerentele pentru care Curtea a apreciat că, la rândul său, H.G. nr. 498/2003 nu este incidentă în judecarea cauzei se raportează la data intrării în vigoare a acestui act normativ, 14.05.2003, de asemenea, ulterioară perfectării contractului de vânzare-cumpărare în litigiu. Argumentul este greșit, întrucât instanța de apel a omis să țină seama de valoarea normativă, rolul și efectele pe care le produce un act normativ secundar, prin care se explicitează conținutul legii în aplicarea căreia a fost dat. Raportat la dimensiunea constituțională a funcției hotărârilor de Guvern, conform art. 107 alin. (2) din Constituția României, în forma în vigoare la data emiterii H.G. nr. 498/2003, acestea sunt date pentru asigurarea organizării executării legilor, neputând deturna conținutul actului normativ superior, în aplicarea căruia au fost emise. În același sens, dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevăd, printre altele, că, completarea unui act normativ poate fi dispusă printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior celui vizat. Or, cum s-a arătat deja, H.G. nr. 498/2003 este dată în aplicarea și executarea Legii nr. 10/2001, are forță juridică inferioară acestui din urmă act normativ și, ca atare, nu poate adăuga la legea pe care o explicitează, în condițiile în care, până la emiterea Normelor metodologice, forma art. 20 alin. (1) din legea de reparație a rămas aceeași. Prin urmare, trebuie considerat că, indiferent de momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 498/2003, art. 20.1. nu conține o nouă semnificație a conținutului art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de natură să afecteze însăși legea în aplicarea căreia a fost dată, ci explică un efect al formulării notificării în raport cu alte proceduri care tind la înstrăinarea bunului către alte persoane decât cele îndreptățite, efect existent încă de la data adoptării legii de reparație. Aceasta în contextul în care restituirea, în natură, a bunului către persoanele îndreptățite este primordială restituirii prin echivalent, dar și unor modalități de transmisiune prin care terțe persoane ar intra în proprietatea imobilului, deși este notificat de cel deposedat abuziv sau de moștenitorii săi, principalii interesați în redobândirea bunului astfel preluat. Din această perspectivă, într-o interpretare istorico-teleologică, concepția legiuitorului, la nivelul anului de adoptare a legii speciale de reparație, conturează ideea acordării preferinței fostului titular al dreptului de proprietate, care a suportat deja o măsură cu caracter abuziv, prin preluarea imobilului în regimul politic trecut, în raport cu orice alte persoane care ar intenționa să dobândească bunul în viitor, printr-un act translativ de proprietate sau în orice altă formă. Nu în ultimul rând, art. 20.1. din H.G. nr. 498/2003 prevede, în mod explicit, că indisponibilizarea operează de la 14.02.2001 (dată anterioară emiterii Normelor metodologice), chiar dacă notificarea este ulterioară. Data este cea a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât, și din această perspectivă, nu s-ar putea considera că obligația de indisponibilizare a imobilului notificat nu era conținută în chiar forma inițială a legii de reparație. Raționamentul contrar ar conduce la concluzia de neacceptat ca, prin actul normativ secundar și cu efect retroactiv, să se poată modifica actul normativ principal. Mai mult, raportarea indisponibilizării la data apariției Legii nr. 10/2001, chiar în condițiile în care persoana îndreptățită nu-și anunțase intenția obținerii măsurilor reparatorii, urmând să procedeze în acest sens, în viitor, prin formularea unei notificări ulterioare, relevă nu numai importanța acestei obligații stabilite în sarcina unității deținătoare notificate, dar și avizarea acesteia asupra indisponibilizării, de la momentul intrării în vigoare a legii de reparație, a oricărui imobil aflat în deținerea sa, care cade sub incidența acestei legi și în legătură cu care există posibilitatea solicitării de restituire a fostului titular al dreptului de proprietate, deposedat abuziv. În concluzie, cele statuate prin art. 20.1. din H.G. nr. 498/2003 își au suportul juridic în art. 20 din Legea nr. 10/2001, indisponibilizarea bunului fiind o obligație în sarcina unității deținătoare de la chiar momentul intrării în vigoare a actului normativ menționat, 14.02.2001, a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute virtuale, anume a acelei nulități implicite, care nu este prevăzută expres de lege, dar care rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic. În speță, reclamanta pretinde că obiectul contractului de vânzare-cumpărare atacat îl reprezintă un imobil notificat și cu privire la care trebuia ca pârâtele să se abțină de la perfectarea actului juridic până la soluționarea cererii formulate de Academia Română în temeiul legii speciale de reparație. În raport de aceste argumente, nu se poate considera că dispozițiile art. 21 alin. (5) consacră un nou motiv de nulitate absolută, ci doar reglementează, în mod explicit, textual, cazul de nulitate deja existent virtual, transformând, astfel, nulitatea actului într-una expresă. De asemenea, în analiza incidenței art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 la speța de față, instanța de apel a omis să procedeze la o interpretare sistematică a dispozițiilor enunțate, prin raportare nu numai la art. 20 alin. (1) din legea în forma inițială și art. 20.1. din H.G. nr. 498/2003, ci și la art. 43 din legea specială, în aceeași formă, cu referire la art. 43.2. din actul normativ secundar menționat. În alți termeni, caracterul de noutate al motivului de nulitate prevăzut de textul de lege indicat, ca temei juridic, în acțiunea reclamantei se impunea a fi examinat și prin prisma legăturii sale cu alte norme juridice relevante. Aplicarea, în speță, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi considerată retroactivă și raportat la dispozițiile art. 43 din aceeași lege (art. 42, în prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ, în consecință, și la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare asupra terenului în discuție. Potrivit alin. (1) din articolul de lege menționat, "imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali". În alin. (2) se arată că "imobilele cu altă destinație decât cea de locuință, prevăzute în alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislației în vigoare. În același sens, alin. (3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinația de locuință. Dispozițiile legale arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor și pot fi înstrăinate celor interesați, ceea ce implică, în cazul formulării unei notificări, ca aceste persoane să se rețină de la încheierea actului juridic până la și în funcție de soluția dată notificării. Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării acesteia, intervine sancțiunea nulității, de asemenea, caz de nulitate virtuală. Textul de lege sus-menționat are, ca fundament juridic, tot aplicarea dispozițiilor art. 20 din aceeași lege (în forma inițială), care instituie regula restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii lor, a imobilelor preluate abuziv de către stat și care cad sub incidența legii, această formă de reparație constituind scopul și esența actului normativ respectiv. În plus, conform H.G. nr. 498/2003 (art. 43.2.), s-a menționat că aplicarea art. 43 alin. (2) și (3) din Lege să se realizeze numai după soluționarea definitivă a procedurilor administrative și, după caz, jurisdicționale, generate de aplicarea legii. Nu în ultimul rând, se observă că un raționament similar, dar în legătură cu chestiunea referitoare la buna credință a părților contractante sau, cel puțin a cumpărătorului, la încheierea unui act de înstrăinare, a fost adoptat de Curtea Constituțională, care a decis respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, criticate pentru încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României (decizia nr. 191/25.06.2002). În esență, Curtea a arătat că este neîntemeiată susținerea autorului excepției privind retroactivitatea aplicării art. 46 alin. (2) actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că buna-credință ar salva actul respectiv de la nulitate, deoarece dispoziția legală enunțată nu are caracter "novator" și, prin aceasta, retroactiv. Astfel, a reținut Curtea că singurul element de noutate al art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 îl constituie "consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credințe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989". Acest raționament juridic al Curții Constituționale, într-un caz asemănător, din perspectiva aplicării unei dispoziții legale unor situații juridice anterioare edictării sale, justifică aplicarea aceluiași raționament și de către instanța de judecată, atunci când aceasta apreciază asupra existenței elementului de noutate al motivului de nulitate introdus prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În concluzie, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 conțin un nou motiv de nulitate absolută, înlăturându-l de la aplicare în judecata efectuată asupra cauzei, determinat de respectarea principiului neretroactivității legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituția României. Pentru aceste considerente, în baza art. 496-497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamată, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, care va proceda la soluționare din perspectiva temeiului de drept invocat în cererea de chemare în judecată, respectiv art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. PENTRU ACESTE MOTIVE,