ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1242/2021

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Oradea, la data de 12.12.2016, declinată prin sentința civilă nr. 81/CA/2017-PI din 22.06.2017 către Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă și, ulterior, prin sentința nr. 91/LP/2018 către secția I civilă, reclamantele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Guvernul României, în baza dispozițiilor H.G. nr. 505/1998, să se constate dreptul de retenție asupra bunurilor imobile înscrise în: CF x Sînmartin de sub A 313 până la 312, nr. topo x; CF nr. x înscris sub x; CF nr. x înscris sub Al TOP x; CF nr. x înscris sub x; CF nr. x înscris sub x; CF nr. x înscris sub x, până la despăgubirea lor totală. Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 1695 alin. (3), art. 1701 alin. (3), art. 1702 C. civ., au solicitat să se constate că răspunderea pentru despăgubire revine Guvernului României, de drept obligat pentru a răspunde de evicțiunea imobilelor vândute.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 20/C din 15 februarie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C., D. și E., precum și a pârâților Statul Român prin Guvernul României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGRFP Cluj Napoca - AJFP Bihor și a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, împotriva acestor pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâții Comuna Sînmartin și Consiliul Local al comunei Sînmartin și cererea acestor pârâți de acordare a cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 456 A din 3 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar F. și prin administrator special C. și S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar F., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Guvernul României, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, C., D., Comuna Sînmartin și Consiliul Local Sînmartin, împotriva sentinței nr. 20/C din 15.02.2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 456 A din 03 iulie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, au declarat recurs reclamantele S.C. B. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. și pârâtul Guvernul României. Recursul declarat de reclamantele S.C. B. S.R.L. și S.C. A. S.R.L.: Recurentele-reclamante au invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În motivarea cererii de recurs se arată că, prin aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că în cazul reclamantelor nu se poate constata un drept de retenție întrucât deținerea imobilului provine dintr-o faptă ilicită, abuzivă sau nelegală sau că bunul nu este susceptibil de urmărire silită. Astfel, din întreaga documentație existentă la dosarul cauzei se poate constata faptul că reclamantele nu au deținut bunul imobil printr-o faptă ilicită, abuzivă sau ilegală, iar terenurile au fost suspuse executării silite, prin evacuare. Mai arată recurentele-reclamante că nu solicită restituirea prețului pentru un bun proprietate publică, ci solicită recunoașterea dreptului de retenție cu privire la un bun imobil pe care Statul Roman l-a vândut în baza H.G. nr. 505/1998, pentru care au achitat prețul, iar în prezent comuna Sînmartin deține atât imobilul, cât și suma de bani pe care au achita-o. Instanța de apel, în mod eronat, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, având în vedere că acesta a dispus vânzarea imobilului și a împuternicit comuna Sînmartin în demersurile ducerii la îndeplinire a procedurii H.G. nr. 505/1998. Instanța de apel a reținut în mod eronat că nu ar exista față de proprietarul imobilului o creanță cu titlu de răspundere pentru evicțiune. Recursul declarat de pârâtul Guvernul României: Prin recursul formulat, încadrat de recurentul-pârât în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta, în esență, critică faptul că instanța de apel a reținut în dispozitivul hotărârii recurate Statul Român, reprezentat prin Guvernul României, susținând că acțiunea a fost îndreptată eronat împotriva Guvernului României, ca reprezentant al Statului Român. Prin urmare, recurentul-pârât solicită admiterea recursului și admiterea excepției lipsei calității de reprezentant, pentru Statul Român, a Guvernului României și scoaterea din cauză a acestei autorități.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Comuna Sînmartin și Consiliul Local Sînmartin, prin primar, au formulat întâmpinare la recursul reclamantelor prin care au invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Recurentele-reclamante nu au depus răspuns la întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor. Completul de filtru nr. 2, prin rezoluția din data de 15 martie 2021, constatând că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia către părți, pentru formularea unor puncte de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților la 19, 22 și 26 martie 2021, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosar, iar acestea nu au depus puncte de vedere. Prin rezoluția din data de 12 aprilie 2021, în temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 08 iunie 2021, pentru analiza admisibilității în principiu a recursurilor. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs. Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. permite părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neavând competența legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reținută ori de a cenzura situația de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente. Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate. Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Recursul declarat de reclamantele S.C. B. S.R.L. și S.C. A. SRL Cu privire la recursul reclamantelor, Înalta Curte reține că recurentele-reclamante, deși au procedat la încadrarea criticilor invocate în motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu au formulat critici care să poate fi circumscrise în motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Astfel, sub aspectul încadrării criticilor formulate de recurentele-reclamante în motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care prevede că se poate cere casarea unei hotărâri când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", analizând cererea de recurs, se constată că aceasta nu cuprinde critici care să se încadreze în motivul de casare menționat. În esență, recurentele-reclamante arată faptul că instanța de apel, prin aplicarea greșită a normelor de drept material, a reținut, în mod eronat, că în cazul reclamantelor nu se poate constata un drept de retenție întrucât deținerea imobilului provine dintr-o faptă ilicită, abuzivă sau nelegală sau că bunul nu este susceptibil de urmărire silită. Recurentele apreciază că, din întreaga documentație existentă la dosarul cauzei, se poate constata faptul că reclamantele nu au deținut bunul imobil printr-o faptă ilicită, abuzivă sau ilegală, iar terenurile au fost suspuse executării silite, prin evacuare. Totodată, recurentele-reclamante susțin că instanța de apel, în mod eronat, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, având în vedere că acesta a dispus vânzarea imobilului și a împuternicit comuna Sînmartin în demersurile ducerii la îndeplinire a procedurii H.G. nr. 505/1998 și, de asemenea, în mod eronat, a reținut că nu ar exista față de proprietarul imobilului o creanță cu titlu de răspundere pentru evicțiune. Analizând cuprinsul cererii de recurs, se reține că recurentele-reclamante nu au formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze decizia atacată, nu au arătat care sunt considerentele pentru care soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, susținerile acestora din cererea de recurs vizând, în mare parte, situația de fapt, administrarea probatoriului și nemulțumirile legate de modul de soluționare a cauzei. Astfel, acestea arată că în procesul de cumpărare a imobilelor au îndeplinit toate condițiile prevăzute de lege și că, din întreaga documentație existentă la dosarul cauzei, se poate constata faptul că reclamantele nu au deținut bunul imobil printr-o faptă ilicită, abuzivă sau ilegală, iar terenurile au fost suspuse executării silite, prin evacuare. Deși recurentele-reclamante menționează că fac referire la aspecte de nelegalitate, criticile formulate nu sunt dezvoltate în raport de cele reținute de instanța de apel în considerentele deciziei ce face obiectul recursului și nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate care să vizeze decizia atacată. Reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt, a probelor administrate și a nemulțumirilor părților cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 488 C. proc. civ. Pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Or, obiectul recursului constituindu-l decizia pronunțată în apel, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este nelegal raționamentul instanței de apel în soluționarea acestei căi de atac, astfel încât criticile din recurs urmau a se circumscrie acestei dezlegări. În concluzie, cum aspectele invocate de recurentele-reclamante nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate în cererea de recurs, nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului. Recursul declarat de pârâtul Guvernul României Recursul pârâtului, ale cărui critici sunt încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a reținut în dispozitivul hotărârii recurate Statul Român, reprezentat prin Guvernul României, recurentul susținând că acțiunea a fost îndreptată eronat împotriva Guvernului României, ca reprezentant al Statului Român. Înalta Curte constată, în acest context, că recurentul-pârât nu relevă, astfel cum impune art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dispozițiile legale greșit interpretate și aplicate de instanța de apel în soluționarea aspectului invocat. Prin urmare, se constată că recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în mod formal, fără a formula nicio critică de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și fără a arăta care sunt considerentele pentru care soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, verificând cererea de recurs, se constată că deși motivele au fost subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea reprezintă, de fapt, o redare a unor dispoziții legale și o nemulțumire a părții în legătură cu faptul că instanța de apel a reținut ca parte, în mod greșit, în dispozitivul hotărârii recurate, Statul Român, reprezentat prin Guvernul României, recurentul apreciind că nu se justifică participarea în cauză a Guvernului României, în reprezentarea Statului Român, întrucât titularul dreptului de proprietate asupra bunului litigios este Statul Român, iar reprezentantul legal al acestuia este Ministerul Finanțelor Publice. Or, prin motivele de recurs recurentul-pârât trebuia să indice, punctual, de ce este sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată, să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, să formuleze critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea pronunțată în apel. Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurentul-pârât nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel. Ca atare, nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de către pârât prin cererea de recurs în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., aspect de natură a determina incidența sancțiunii nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speță, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.