ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1025/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 19 august 2020, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția I civilă, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat recurs împotriva împotriva deciziei nr. 1034/2020 din 09 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 10 septembrie 2020 și repartizat, aleatoriu, spre soluționare completului de filtru nr. 6.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar instanța de apel nu a motivat cum operează ordinea de stingere a creanțelor, nerespectând dispozițiile O.G. nr. 92/2003, și cum a fost schimbată această ordine de stingere, având în vedere că ordinul de plată nr. x din 29 decembrie 2010 a fost emis pentru dobânzi și penalități, acesta neavând destinația de stingere a debitului reprezentând TVA.

S-a mai arătat că instanța de apel a apreciat că pârâții nu datorează dobânzi și penalități, fiind incidente dispozițiile art. 45 din Legea nr. 64/1995, în vigoare la data deschiderii procedurii falimentului S.C. A. S.R.L., și că această societate nu putea datora accesorii ulterior datei de deschidere a procedurii falimentului, fără însă a preciza că ar fi datorate accesorii cel puțin pentru perioada cuprinsă între 25 mai 2004 și 19 octombrie 2004 (datele la care s-a rambursat TVA) și data de 03 noiembrie 2005, data deschiderii procedurii insolvenței.

Astfel, recurenta a opinat că decizia atacată este nemotivată, în sensul că, dacă s-a reținut că S.C. A. S.R.L. nu putea datora accesorii ulterior datei de deschidere a procedurii falimentului, instanța nu a motivat de ce nu datorează accesorii pentru perioada anterioară deschiderii procedurii de insolvență, fiind încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a acceptat modificarea ordinii de stingere a creanțelor prevăzută de O.G. nr. 92/2003 și nu a precizat temeiurile legale în baza cărora stingerea creanțelor se va face în ordinea stabilită de expert și nici cum poate fi realizată această stingere în afara termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 131 din O.G. nr. 92/2003.

Cu privire la accesorii, instanța de apel a stabilit că nu se datorează, pronunțând o hotărâre fără aplicarea corectă a legii, pârâții obținând un folos necuvenit cert, prin obținerea sumei de 666.060 RON cu titlu de rambursare ilegală, sumă restituită în anul 2014 fără plata accesoriilor instituite conform Codului de procedură fiscală.

Conchizând, recurenta a precizat că pentru sumele obținute ilegal cu titlu de TVA prin rambursare, pârâții datorează accesoriile calculate coform Codului de procedură fiscală, de la data săvârșirii faptei și până la data plăților astfel cum acestea au fost efectuate.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, partea are deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și, în temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează să dispună asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C6, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 17 februarie 2021, respectiv la 18 februarie 2021.

Părțile nu au depus punct de vedere asupra raportului.

Ca urmare a Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8 din 27 ianuarie 2021, prin care a fost aprobată desființarea completului de judecată nr. 6 din cadrul secției I civile, începând cu data de 1 martie 2021 și repartizarea ciclică a dosarelor între celelalte completuri de judecată, a Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 31 martie 2021, prin care a fost aprobată prorogarea efectelor Hotărârii Colegiului de conducere nr. 8 din 27 ianuarie 2021, până la data de 09 aprilie 2021, și a procesului-verbal de repartizare prin metoda sistemului ciclic al dosarelor rămase pe rolul completului de judecată nr. x, dosarul nr. x/2015 a fost repartizat completului de filtru nr. 10.

Prin încheierea din data de 14 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul asociat, a fost preschimbat termenul de judecată de la data de 18 mai 2021 la 12 mai 2021.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin decizia nr. 1034/2020 din 09 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 119 din 28 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, ca urmare a casării deciziei civile nr. 1534 din 25 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2015, prin decizia civilă nr. 1508 din 25 septembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cererea de recurs, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a motivat cum operează ordinea de stingere a creanțelor, nerespectând dispozițiile O.G. nr. 92/2003, și nu a precizat cum a fost schimbată această ordine de stingere, având în vedere că ordinul de plată nr. x din 29 decembrie 2010 a fost emis pentru dobânzi și penalități, acesta neavând destinația de stingere a debitului reprezentând TVA.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că aceasta este una pur formală, deoarece în cuprinsul deciziei recurate există o motivare a instanței de apel în acest sens, prin raportare la probele administrate în cauză, pe care instanța de recurs nu le poate reaprecia, reținându-se că "referitor la achitarea sumelor datorate de pârâți, reprezentând TVA restituit nelegal, nu sunt fondate criticile reclamantei în condițiile în care, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză în primă instanță, suma de 52.353 RON, reprezentând TVA, a fost recuperată în totalitate ca urmare a imputării sumei de 25.353 RON pentru recuperarea TVA, iar nu pentru accesorii (ordinea imputării fiind următoarea: obligațiile fiscale principale, în ordinea vechimii, și apoi obligațiile fiscale accesorii, în ordinea vechimii), precum și prin depunerea a 35.000 RON de către pârâta B. conform chitanței seria x nr. x/22.04.2014 ".

În ceea ce privește susținerea recurentei că ordinul de plată a fost emis pentru dobânzi și penalități și că nu a avut destinația de stingere a debitului reprezentând TVA, Înalta Curte reține că această critică vizează probele administrate în cauză, care nu pot fi reapreciate de către instanța de recurs.

Astfel, se constată că recurenta-reclamantă a dedus judecății aspecte care privesc situația de fapt a litigiului, precum și modalitatea de administrare și evaluare a probatoriului de către instanța de apel, aspecte care constituie motive de netemeinicie ale hotărârii recurate și care nu pot fi supuse cenzurii în calea extraordinară de atac a recursului.

Recurenta a mai susținut că decizia atacată este nemotivată, în sensul că dacă s-a apreciat că S.C. A. S.R.L. nu putea datora accesorii ulterior datei de deschidere a procedurii falimentului, instanța nu a motivat de ce nu datorează accesorii pentru perioada anterioară deschiderii procedurii de insolvență, fiind încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ.

În acest context, se constată că această critică a recurentei nu vizează considerentele instanței de apel și nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să răstoarne aprecierile curții de apel, care a motivat faptul că pentru accesoriile fiscale datorate până la data de 24 iulie 2006 s-a emis decizia de impunere nr. x/28.07.2006 pentru S.C. A. S.R.L., în patrimoniul căreia a intrat suma reprezentând TVA restituit în mod nelegal, iar de la data de 03 noiembrie 2005, când s-a deschis procedura reorganizării judiciare și falimentului S.C. A. S.R.L., în raport de natura fiscală a creanței, sunt incidente în cauză dispozițiile art. 45 din Legea 64/1995, legea în vigoare la data deschiderii procedurii falimentului, reținând că, întrucât creanțele nu erau garantate la data deschiderii procedurii falimentului, S.C. A. S.R.L. nu putea datora accesorii ulterior acestei date.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că recurenta a reluat aspectele invocate în susținerea motivului de casare de la pct. 6 al aceluiași articol, referitoare la ordinea de stingere a creanțelor prevăzută de O.G. nr. 92/2003, fără a combate raționamentul instanței de apel, care a indicat ordinea imputării, respectiv obligațiile fiscale principale și apoi obligațiile fiscale accesorii, ambele în ordinea vechimii.

Recurenții au mai susținut că, prin stabilirea de către instanță că nu se datorează accesorii în speță, instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, însă se constată că aceste susțineri sunt contrare raționamentului curții de apel, care a apreciat că, în mod greșit, prima instanță a constatat că pentru sumele încasate, în mod nelegal, ca urmare a unei fapte de înșelăciune, pârâții ar fi putut fi obligați doar la plata dobânzii legale ca beneficiu nerealizat, iar nu la plata accesoriilor fiscale, instanța raportându-se la considerentele Deciziei nr. 17/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că obligațiile fiscale accesorii au aceeași natură juridică cu aceea a obligațiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat.

Astfel, instanța de apel a apreciat că pentru accesoriile fiscale datorate până la 24 iulie 2006 a fost emisă o decizie de impunere pentru S.C. A. S.R.L., iar după data deschiderii procedurii reorganizării judiciare și a falimentului acestei societăți nu mai puteau fi datorate dobânzi, majorări sau penalități de orice fel ori cheltuieli adaugate creanțelor născute anterior deschiderii procedurii și negarantate, potrivit art. 45 din Legea nr. 64/1995.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se refere la considerentele instanței de apel, susținerile sale fiind critici care vizează netemeinicia deciziei atacate și care nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., deoarece aceasta nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin formularea unor critici susceptibile de cenzură în recurs, ci a prezentat pe larg situația de fapt a litigiului, indicând formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte menționează că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Având în vedere că recurenta nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva deciziei nr. 1034/2020 din 09 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva deciziei nr. 1034/2020 din 09 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2021.