ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2304/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1501/23.12.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepția lipsei de interes invocată de debitoare față de cererea formulata de petenta A., precum si excepția lipsei de interes invocata de petenta A. fata de cererea de deschidere a procedurii de insolventa formulata de debitoare, prin administrator B.; s-a admis cererea formulată de debitoarea S.C. C. S.R.L.; în temeiul art. 71 alin. (1) și (2) din Legea privind procedura insolvenței, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei S.C. C. S.R.L., potrivit art. 73 coroborat cu art. 45 alin. (1) lit. d) si art. 57 alin. (1) din Legea privind procedura de insolvență, văzând și prevederile O.U.G. nr. 86/2006, s- a desemnat administrator judiciar provizoriu practicianul în insolvență D..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A. prin care a solicitat anularea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de introducere a S.C. C. S.R.L. în insolvență.

La 10.02.2020, debitoarea S.C. C. S.R.L. a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată A2, compus din doamnele judecător E. și F., în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 2 și 13 coroborate cu art. 44 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 februarie 2020, pronunțată în dosar nr. x/2019 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă a respins cererea de recuzare a completului de judecată A2, compus din doamnele judecător E. și F., formulată de intimata debitoare S.C. C. S.R.L. în ceea ce privește judecarea apelului declarat de A. în calitate de persoană interesată-asociat și administrator numit, împotriva hotărârii intermediare nr. 1501/23.12.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2019 având ca obiect deschiderea procedurii la cererea debitorului.

Examinând cererea de recuzare, instanța de apel a apreciat în esență că prin modul de soluționare a cererii de ordonanță președințială din dosarul nr. x/2019 completul de judecată nu și-ar fi spus părerea în ce privește soluția ce ar trebui pronunțată în prezenta cauză.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs recurenta S.C. C. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii recurate și pe cale de consecință admiterea cererii de recuzare formulată, casarea deciziei civile nr. 167/A/16.03.2020 și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele recursului au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 53 alin. (3) coroborat cu art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare, recurenta a formulat următoarele critici:

Sub un prim aspect se susține că instanța de apel a omis să analizeze incidența dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., invocate prin cererea de recuzare, față de faptul că doamnele judecător îți exprimaseră deja părerea la momentul soluționării cauzei, cu privire la faptul că fostul administrator suspendat din funcție s-ar putea face vinovat de posibila stare de insolvență a societății.

Se mai arată că în soluționarea cererii de recuzare, instanța de apel nu a analizat motivele privind lipsa de parțialitate a celor două judecătoare recuzate, în condițiile în care împotriva acestora a fost formulată plângere la Consiliul Superior al Magistraturii.

Recurenta face trimitere la dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora instanța trebuie să fie imparțială, or d-na judecător E. trebuia să se retragă de la soluționarea cauzei, după suspendarea abuzivă și neîntemeiată a administratorului unei societăți comerciale din funcția de administrare, pentru că prin managementul său defectuos a cauzat insolvența societății.

Recurenta menționează că judecătorul recuzat a suspendat administratorul societății, într-o procedură de urgență, în baza unui probatoriu inexistent, ignorând voința societară.

În continuare, recurenta formulează critici față de decizia pronunțată în apel, arătând că motivarea hotărârii a fost efectuată prin preluarea în integralitate a motivelor de apel formulate de A., fără a prezenta motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, ignorând probele care au fost administrate în cauză.

În realitate, motivarea hotărârii se bazează pe soluția pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Timiș prin sentința nr. 1161/27.09.2019.

Recurenta conchide și arată că judecătorii recuzați au pornit la judecarea apelului cu o părere preconcepută atât asupra situației juridice a societății, cât și asupra asociatului minoritar al acesteia, pentru aceste motive decizia pronunțată de instanța de apel fiind pronunțată de o instanță greșit alcătuită, respectiv la judecarea cauzei a participat un judecător incompatibil.

În combaterea cererii de recurs, intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs, susținând că se impune în principal, admiterea excepției având în vedere că cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept, iar criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata S.C. G. S.R.L. a formulat în cauză întâmpinare prin care a arătat că achiesează la cererea de recurs formulată și solicită astfel admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte va examina cu precădere excepția nulității cererii de recurs invocată de intimata A. în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., care stabilește condițiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, reținând următoarele:

Obligația de a respecta condițiile de promovare care țin de forma și conținutul cererii de recurs înscrisă în acest articol este rezultatul calificării căii de atac a recursului din cuprinsul prevederilor art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. drept cale extraordinară de atac care poate fi îndreptată împotriva hotărârilor definitive, în condițiile legii și numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs promovată de recurentă, se constată că aceasta a indicat dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta a expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale cu privire la soluționarea cererii de recuzare.

În concret, Înalta Curte constată că argumentele invocate în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de recuzare pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prima teză a acestui text de lege, respectiv când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaza" așa încât nu va putea fi reținută excepția invocată de intimata A. privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă ca neîntemeiată excepția nulității cererii de recurs.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă cu privire la decizia pronunțată asupra apelului, încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte, față de dispozițiile art. 53 alin. (3) C. proc. civ. va limita analiza argumentelor propuse de recurentă la cele care privesc un control de legalitate a încheierii atacate și înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie a deciziei pronunțate în apel, care nu pot fi analizate în această etapă procesuală, față de soluția pronunțată de instanța de recurs, care a constatat că recuzarea a fost în mod corect respinsă.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că recurenta a supus analizei instanței de recurs ipoteza consacrată de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. referitoare la nemotivarea hotărârii.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În concret, se reproșează instanței care a soluționat cererea de recuzare că a omis să analizeze motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., invocat de recurentă, precum și că nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 44 C. proc. civ., judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri.

În virtutea acestei dispoziții legale, recurenta a formulat în fața instanței de apel cerere de recuzare prin care a invocat motivul de incompatibilitate vizând antepronunțarea.

Acest motiv vizează incompatibilitatea judecătorului care și-a exprimat opinia în legătură cu soluțiile ce pot fi pronunțate în pricina concretă pe care o judecă.

Recurenta a invocat acest motiv de recuzare, invocând faptul că doamnele judecător recuzate au format completul de judecată care a pronunțat decizia nr. 440/A/29.05.2019 în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Timișoara prin care s-a decis pe calea ordonanței președințiale suspendarea din funcție a administratorului S.C. C. S.R.L. și că și-ar fi spus părerea cu privire la soluția ce urmează a fi dată în apel, anume că fostul administrator suspendat din funcție ar fi vinovat de starea de insolvență a societății.

Înalta Curte reține că acest motiv de incompatibilitate vizează numai pe acei judecători care au soluționat fondul pricinii, adică este necesar să fi pronunțat o hotărâre prin care se rezolvă o problemă litigioasă, de natură să dezinvestească instanța.

În jurisprudență s-a decis în mod constant, că dispozițiile privitoare la incompatibilitate nu-și găsesc aplicare în acele situații în care judecătorul s-a pronunțat asupra unor cereri care se judecă după o procedură sumară, în cadrul cărora nu se rezolvă fondul cauzei, cum este cazul ordonanței președințiale.

În cauza de față nu există acest motiv de incompatibilitate, întrucât prin decizia civilă nr. 440/A/29.05.2019 Curtea de Apel Timișoara a evaluat doar aparența de drept prin soluționarea unei cereri de ordonanță președințială.

De altfel, modul de soluționare a cererii de ordonanță președințială nu poate influența soluția ce urmează a se pronunța în litigiul de față, având în vedere faptul că acesta vizează contestarea de către A. a stării de insolvență și inexistența datoriilor societății, ci nu eventuala responsabilitate a administratorului statutar H. cu privire la starea de insolvență.

Revenind la motivul de casare invocat de recurentă, Înalta Curte reține că se invocă omisiunea instanței de apel de a analiza motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Textul legal invocat de recurentă declară incompatibil pe judecător "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la parțialitatea sa" având în vedere că motivele de incompatibilitate sunt enumerate limitativ.

Argumentele recurentei întemeiate pe acest text legal au vizat aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se constată că orientarea doctrinară a acestei dispoziții legale prin care pot fi recunoscute noi cazuri de recuzare, în virtutea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care conferă un sens mai larg noțiunii de parțialitate, nu este în sensul de a permite opțiunea între cele două metode de reglementare, respectiv cea exhaustivă și cea de principiu.

În sprijinul acestei interpretări sunt și dispozițiile art. 47 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căreia este necesar pentru admisibilitatea cererii de recuzare ca din motivarea acesteia să reiasă cu claritate cazurile de incompatibilitate ce ar putea fi încadrate în prevederile legale.

Or, motivul cererii de recuzare a fost reprezentat de incompatibilitatea vizând antepronunțarea, analizat în consecință de către instanța investită cu soluționarea cererii de recuzare, astfel încât nu poate fi incidentă aplicarea dispoziției de principiu privitoare la invocarea incidentului procedural privind recuzarea și în alte situații asemănătoare.

Pentru aceste considerente, se reține că a fost respectată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la noțiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanță să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 17 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 17 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele S.C. G. S.R.L. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.