ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2195/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. și D. S.A. București, solicitând instanței, ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună: constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare a creditului cuprinsă în art. 5 pct. 1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104349 din 26 februarie 2008 și eliminarea acesteia; obligarea pârâtei D. S.A. la restituirea sumei de 7.226,62 RON echivalentul a 3.205,28 CHF la cursul BNR de la data de 26 februarie 2008 când a fost achitată de către reclamanți cu titlu de comision de acordare a creditului precum și la plata dobânzii legale aferente în valoare de 5.360,55 RON, calculată până la 15 iunie 2015 și în continuare până la plata efectivă; constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare lunar de 0,15% a creditului cuprinsă în art. 5 pct. 1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104349 din 26 februarie 2008 și eliminarea acesteia; obligarea pârâtei D. S.A. la restituirea sumei de 676,56 RON echivalentul a 240,40 CHF la cursul BNR de la data plății, 25 martie 2009 reprezentând contravaloarea comisionului de administrare lunar de 0,15% a creditului pentru luna martie 2009 și la plata dobânzii legale aferente în valoare de 401,02 RON calculată până la data de 15 iunie 2015 și în continuare până la plata efectivă; obligarea pârâtei C. la restituirea sumei de 50.246,56 RON echivalentul a 14.691,39 CHF la cursul BNR de la data plăților, reprezentând contravaloarea comisionului de administrare lunar de 0,15% a creditului pentru perioada 27 aprilie 2009 - 25 septembrie 2012 inclusiv și perioada 25 octombrie 2013 - 25 mai 2015 inclusiv și până la pronunțarea hotărârii definitive și la plata dobânzii legale aferente în valoare de 13.328,66 RON calculată până la 15 iunie 2015 și în continuare până la plata efectivă; constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind scadența anticipată din cuprinsul art. 8.14 și 8.15 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104349 din 26 februarie 2008 și eliminarea acestora; constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind efectuarea plăților în moneda creditului prin suportarea riscului valutar de către consumatori,a diferențelor de curs valutar cuprinse în art. 6.1 și art. 6.1.3 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104349 din 26 februarie 2008; înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv 2,2546 RON, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului în valoarea în RON de la data încheierii contractului pe întreaga valabilitate a contractului; obligarea pârâtei D. S.A. la restituirea sumei de 1.797,22 RON achitată în plus de către reclamanți ca urmare a suportării clauzei de risc valutar pentru perioada 25 septembrie 2008 - 30 martie 2009 la cursul de schimb BNR de la data fiecărei tranzacții și la plata dobânzii legale aferente în valoare de 1.104,97 RON calculată până la 15 iunie 2015 și în continuare până la plata efectivă; obligarea pârâtei C. la restituirea sumei de 80.416,64 RON achitată în plus de către reclamanți ca urmare a suportării clauzei de risc valutar pentru perioada 31 martie 2009 - 15 iunie 2015 la cursul de schimb BNR de la data fiecărei tranzacții și până la pronunțarea hotărârii definitive, precum și la plata dobânzii legale aferente în valoare de 16.055,24 RON calculată până la data de 15 iunie 2015 și în continuare până la plata efectivă; obligarea pârâtei C. ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței să emită un nou grafic de rambursare a creditului conform sentinței ce urmează a fi pronunțată sub sancțiunea de daune cominatorii în cuantum de 50 de RON/zi de întârziere până la executarea acestei obligații; denominarea în moneda națională a plăților, pe întreaga valabilitate a contractului, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Au solicitat și obligarea pârâtelor în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces în conformitate cu prevederile art. 451 și urm. din C. proc. civ.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 7129 din 15 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată. formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. - prin mandatar D. S.A. și D. S.A. București, ca neîntemeiată și a respins cererea formulată de pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apel reclamanții A. și B..

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 301 din 8 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 7129 din 15 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. - prin mandatar D. S.A. și D. S.A. București ca nefondat și a obligat apelanții la plata către intimata D. S.A. a sumei de 2.160 RON cheltuieli de judecată în apel.

E. Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța respectiva decizie, Curtea de Apel București a reținut în esență următoarele:

Sentința apelată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția, fiind analizate în mod concret și detaliat prevederile contractuale denunțate de către reclamanți ca fiind abuzive prin raportare la dispozițiile legale invocate în materia protecției consumatorilor.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5. 1 lit. b), aceasta instituie un comision de acordare de 3.205,28 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului.

Curtea a reținut că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unei clauze prin prisma prețului pe care consumatorul îl achită pentru serviciul respectiv.

În acest sens sunt prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Nu sunt întrunite condițiile pentru a se putea reține existența unui dezechilibru semnificativ în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza care prevede comisionul de administrare, conform art. 5.1 lit. c) din contract, apelanții-reclamanți s-au obligat la plata unui comision de administrare lunar de 0.15% plătibil începând cu scadența a 13-a.

Curtea a apreciat că există o contraprestație a băncii pentru perceperea acestui comision, chiar dacă nu este definită în mod expres în contract.

Nu este îndeplinită în cauză condiția existenței unui dezechilibru semnificativ cu privire la această clauză și nici condiția relei-credințe a băncii, care nu se poate prezuma și pe de altă parte, presupune a se verifica dacă banca a acționat în mod corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare.

Curtea a constatat că nu există nicio circumstanță contractuală sau exterioară acestuia care să fie de natură a conduce la concluzia că în fapt comisionul de acordare sau cel de administrare nu ar fi altceva decât o dobândă mascată sau că ar fi mărit în mod artificial costul creditului, astfel încât nu se poate considera că intimatele-pârâte nu ar fi acționat în mod corect și echitabil față de reclamanți.

A fost apreciată ca nefondată și critica referitoare la constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind scadența anticipată din cuprinsul art. 8.14 și 8.15 din contractul de credit.

În condițiile în care părțile au convenit care sunt cazurile pentru care se poate declara scadența anticipată a creditului, în condițiile în care pentru bancă nu are caracter esențial numai plata sumei împrumutate și a dobânzii, dar și a altor obligații asumate prin contract, instanța nu poate interveni în raporturile contractuale ale părților pentru a limita aplicabilitatea clauzei la motivele dorite de consumator.

S-a constatat că în ceea ce privesc clauzele privind efectuarea plăților în moneda creditului cuprinse în art. 6.1 și art. 6.1.3 din contractul de credit nu au caracter abuziv. Aceste clauze reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 și art. 1584 C. civ. de la 1864.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prevede că dispozițiile acesteia nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sunt părți.

Curtea a reținut în privința clauzele contractuale referitoare la riscul valutar, acestea sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, întrucât transpun dispoziții legale care deși sunt de natură supletivă, sunt aplicabile ope legis în lipsa unui acord diferit între părți.

În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, iar acest principiu se aplică și în cazul concret al contractului de credit, atât timp cât acordarea creditului în moneda străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate.

S-a reținut că sunt nefondate și criticile referitoare la modalitatea de soluționare a capătului de cerere referitor la înghețarea cursului CHF - LEU la momentul încheierii contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, restituirea sumelor de bani percepute în plus și obligarea băncii la emiterea unui nou grafic de rambursare.

Înghețarea cursului de schimb de la data încheierii contractului și denominarea plăților, nu poate fi admisă întrucât reprezintă o modificare a condițiilor contractuale, pe care instanța nu o poate dispune în lipsa unui acord între părți, aspect pe care CJUE l-a reținut în jurisprudența sa.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material: art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greșit instanța a respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și comisionul de administrare din cuprinsul contractului de credit încheiat între părți.

Clauza privind comisionul de administrare, precum și cea privind comisionul de acordare nu arată care sunt serviciile prestate și cum se calculează valoarea acestora. Mai mult, pentru comisionul de acordare, consumatorii achită o sumă de bani pentru a primi o altă sumă de bani, ceea ce nu poate reprezenta o contraprestație.

Este relevant în analiza acestor clauze tocmai existența sau lipsa unei contraprestații din partea băncii în favoarea consumatorului, în schimbul perceperii comisionului de administrare, alta decât acordarea creditului, pentru care se percepe în mod evident dobânda contractuală.

Clauzele privind scadența anticipată din cuprinsul art. 8.14 și 8.15 din contractul de credit sunt abuzive întrucât oferă pârâtelor dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul.

Prin aceste clauze, riscul contractual este disproporționat, iar riscul pe care consumatorul trebuie să-l suporte este semnificativ mai mare decât riscul pe care trebuie să îl suporte banca.

În mod greșit au fost respinse capetele de cerere privind riscul valutar, denominarea în moneda națională a plăților și înghețarea cursului de schimb valutar.

În realitate, pârâtele - bănci au dat dovadă de rea-credință întrucât aveau cunoștință despre eventuala creștere a valorii francului elvețian în perioada următoare încheierii contractului.

Banca era obligată să efectueze mai multe studii de piață referitor la moneda de creditare și astfel a știut despre hypervalorizarea CHF-ului.

Condiția dezechilibrului semnificativ contrar principiului bunei-credințe se apreciază în funcție de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situație juridică inferioară decât cea prevăzută în legislația internă și nu prin compararea efectivă a contraprestațiilor părților rezultând din clauzele contractuale analizate.

În doctrină, referitor la principiul nominalismului s-a arătat că acesta presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligației de restituire rezultate dintr-un contract de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.

Se solicită casarea deciziei recurate.

G. Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitatea invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerințele dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 93/13/CEE.

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește caracterul negociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, precum și comisionul de administrare, Înalta Curte reține că acestea nu au fost negociate de părțile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe ale clauzelor, instanța reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală și efectivă a clauzei supusă discuției, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar că și celelalte clauze au fost tratate în același mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale și nu din deducțiile părților sau judecătorului.

Comisionul de acordare nu a fost definit și în realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenței CJUE, lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestațiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistența unor astfel de contraprestații, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiții și lipsa acestei enumerări nu lovește de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă, în mod evident, indiferent de menționarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că existența unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei pierderi în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează comisionul de acordare, Înalta Curte apreciază că același raționament este valabil și în privința comisionului de administrare.

Așadar, instanța de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare, precum și a comisionului de administrare.

Faptul că orice bancă desfășoară activități de acordare de credite și monitorizare a situației creditului reprezintă firescul activității bancare, iar băncile pârâte nu au arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai prețul pentru acordarea creditului, a perceput și comisioane: comisionul de acordare și comisionul de administrare.

Faptul că acest comision de administrare trebuie suportat de consumator nu face decât să conducă la concluzia că aceste clauze creează, contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului care nu a avut posibilitatea de a cunoaște ce servicii presta banca lunar în schimbul acestui comision.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază criticile referitoare la clauzele privind comisionul de acordare și comisionul de administrare ca fiind întemeiate, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, recursul urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată în parte, în ceea ce privește respectivele clauze.

Critica privește caracterul abuziv al clauzelor privind scadența anticipată din cuprinsul art. 814 și 8.15 din contractul de credit nu pot fi primite. Aceasta deoarece respectivele clauze urmează a produce efecte numai în măsura în care va fi îndeplinită condiția culpei consumatorului. Prin contract au fost stipulate cazurile pentru care se poate declara scadența anticipată a creditului, astfel că nu se poate reține că banca prin voința ei unilaterală ar putea declara creditul scadent fără ca reclamanții-recurenți să aibă posibilitatea de a se apăra.

Pe de altă parte, s-a reținut în mod corect faptul că instanța nu poate interveni în raporturile contractuale ale părților pentru a limita aplicabilitatea respectivelor clauze la motivele dorite de consumatori.

Nu pot fi primite nici criticile privind riscul valutar, denominarea în moneda națională a plăților și înghețarea cursului de schimb valutar, acestea fiind nefondate.

Față de conținutul clauzelor cuprinse în contractul de credit și reținând principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1.578 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii contractului, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar dacă se întâmplă o sporire sau o scădere a prețului monedelor înainte de epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, în speciile aflătoare în curs la momentul plății.

Recurenții-reclamanți au accesat un împrumut în franci elvețieni și aveau obligația de restituire a ratelor în valuta contractuală. Valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda națională, iar clauzele sunt multiple și greu predictibile.

Simplul fapt că pârâtele-bănci sunt profesioniști în domeniul financiar - bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către acestea a modului cum va evolua cursul valutar, mai ales că perioada contractuală este una îndelungată.

Potrivit alin. (2) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 dispozițiile alin. (1) lit. a), p) și t) nu sunt aplicabile în cazul tranzacțiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare și altor produse sau servicii, în cazul în care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla. Legea nu încadrează în clauzele abuzive exemplificativ arătate în anexa Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la prestațiile raportate la rata de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul nu le poate controla.

Referitor la cererea privind stabilizarea cursului CHF la cursul acestei monede din data încheierii contractului, în jurisprudența CJUE s-a reținut că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive, cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător și consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze - Cauza C-618/10 Banca Espaniol de Credito.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-81/19, potrivit căreia:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE A Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea a reținut în considerentele acestei hotărâri faptul că, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legală de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Față de aceste considerente, potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată în parte, cauza urmând a fi trimisă pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanții-consumatori în privința clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. b) și lit. c) privind comisionul de acordare și comisionul de administrare din contractul de credit.

Se vor menține celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 301/2018 din 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanții A. și B. în privința clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. b) și lit. c) privind comisionul de acordare și comisionul de administrare din contractul de credit.

Menține celelalte dispoziții.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 5 noiembrie 2020.