ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2123/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k) și art. 194 C. proc. civ., art. 1345 și art. 1639 C. civ.

În motivarea acestei sentințe, după prezentarea situației de fapt, prima instanță a argumentat că regulile de plată specifice incasso se aplică în prezenta cauză, contrar susținerilor pârâtei, reținând incidența Publicației 522 a Camerei de Comerț și Industrie de la Paris privind regulile uniforme pentru incaso și faptul că această modalitate de plată a fost agreată de părți.

Tribunalul a motivat că pârâta este în culpă pentru neefectuarea plății și că aspectele legate de lipsurile calitative ale mărfii livrate nu au nicio relevanță în soluționarea cauzei, întrucât odată ce a primit marfa este obligată la plata prețului, procedura de notificare a neconcordanțelor calitative desfășurându-se conform art. 15 din contract și necondiționat de plata prețului.

Prin urmare, tribunalul a reținut că A. S.A. a efectuat o plată pentru pârâtă la data de 20.08.2015, fără a avea o obligație în acest sens.

A mai arătat prima instanță că în cauză sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, prevăzute de art. 1354 C. civ., în sensul că a avut loc o mărire a patrimoniului pârâtei în detrimentul celui al reclamantei cu suma de 58.827,21 USD, reprezentând prețul mărfii plătite și că pentru această mărire a patrimoniului pârâtei nu există o cauză legitimă, deoarece nu există niciun raport juridic între reclamantă și pârâtă care să impună băncii efectuarea plății, iar reclamanta nu are la îndemână o acțiune personală pentru recuperarea prejudiciului suferit.

Prima instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 1346 lit. c) C. civ., întrucât reclamanta nu a efectuat plata în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori cu intenția de a gratifica.

Potrivit art. 1 alin. (3), art. 3 și art. 4 din O.U.G. nr. 13/2011, a motivat tribunalul, debitoarea datorează și dobânda legală penalizatoare, calculată la nivelul ratei dobânzii de referință a BNR plus 6 puncte procentuale.

Prin decizia civilă nr. 151/A din 24 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a fost admis apelul formulat de către apelanta- pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1521 din 27 martie 2017 a Tribunalului Galați. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 58.827,21 USD. S-au înlăturat mențiunile contrare deciziei și au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2995,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

În considerentele acestei decizii, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că prima instanță a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale atunci când a concluzionat că în speță se aplică Publicația 522 a Camerei de Comerț și Industrie de la Paris privind regulile uniforme pentru incaso și că părțile au agreat tehnica de plată prin incasso documentar, precum și că în mod corect a apreciat că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

În ceea ce privește cuantumul restituirii, instanța de apel a reținut că această chestiune a fost motivată succint de prima instanță, prin indicarea art. 1347 C. civ. și a sumei datorate, concluzionând că acest motiv de apel nu este întemeiat.

Referitor la motivul de apel ce vizează obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, instanța de apel a reținut că, așa cum reiese din situația de fapt, la data primirii plicului cu documente din partea băncii, pârâta nu avea certitudinea deschiderii procedurii incasso documentar, motiv pentru care aceasta beneficiază de prezumția de bună-credință, conform art. 14 C. civ.

Dacă la data primirii documentelor de la unul din funcționarii băncii nu se poate reține în mod rezonabil că pârâta ar fi cunoscut că transferul bancar menționat în contract presupune incasso documentar, de la data notificării ei de către bancă asupra restituirii sumei, nu se mai poate reține același lucru, a motivat instanța de apel.

Cum plata sumei de 588827,21 USD s-a făcut anterior notificării, înseamnă că la data plății și implicit al sporirii patrimoniului pârâtei concomitent cu cel al diminuării patrimoniului reclamantei, apelanta beneficia încă de prezumția de bună-credință, a conchis instanța de apel.

Conform art. 1645 alin. (1) C. civ., dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele produse de bunul supus restituirii. În condițiile în care pârâta a fost de bună-credință la data plății rezultă că atunci a dobândit fructele civile, respectiv dobânda produsă de banii care trebuie restituiți.

Constatând că reclamanta este în culpă procesuală, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 451 și art. 452 C. proc. civ., instanța a obligat-o pe intimata reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2995,5 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Recurenta-reclamantă A. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâta B. S.R.L., cu consecința menținerii sentinței apelate ca fiind temeinică și legală.

Din considerentele deciziei recurate ce vizează obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, a susținut recurenta-reclamantă, rezultă că instanța de apel reține faptul că de la data notificării de către bancă asupra restituirii sumei, nu se mai poate susține că pârâta nu avea certitudinea deschiderii procedurii incasso documentar, cât și a obligației restituirii sumei de bani. De asemenea, instanța de apel a reținut că, după data notificării, pârâta nu mai beneficiază de prezumția de bună-credință.

Față de cele arătate, a concluzionat recurenta-reclamantă, se exclud reciproc considerentele reținute de instanța de apel, iar acestea se reflectă în dispozitiv prin respingerea capătului de cerere privind dobânda legala.

În continuare, recurenta a apreciat că se impune aplicarea dobânzii legale, așa cum instanța de fond a admis, în baza art. 1 alin. (3), art. 3 și art. 4 din O.G. nr. 13/2011, aceasta cuvenindu-se, dacă nu de la data introducerii cererii de chemare in judecată, după cum s-a solicitat, în raport cu art. 1522 C. civ., cel puțin de la data pronunțării hotărârii de către instanța de apel.

Aceasta întrucât, susține recurenta, din acest moment creanța reclamantului dobândește caracter cert, lichid și exigibil, iar în conformitate cu prevederile art. 1530 C. civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.

Având în vedere că pârâta nu a făcut dovada restituirii sumei achitate în numele său, consideră recurenta că este îndreptățită și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, cel puțin de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la data plații efective.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate în ceea ce privește cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 58.827,21 USD și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că în mod nelegal, atât prima instanță cât și cea de apel au încălcat principiul pacta sunt servanda și au încălcat, respectiv au aplicat greșit dispozițiile art. 1346, art. 1345 și art. 1347 C. civ.

Subsumat motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că, deși prin cererea de apel a făcut referire la incidența dispozițiilor art. 1348 C. civ. și art. 1346 alin. (1) lit. c) C. civ., în motivare, instanța de apel nu a făcut nicio referire la aplicarea art. 1348 C. civ. și nici cu privire la cazul îmbogățirii justificate, având în vedere că plata s-a efectuat de către A., pe riscul său.

A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de pârâta B. S.R.L., ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu s-a constatat că în sarcina recurentei-pârâte B. S.R.L. a fost stabilită obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 2979 RON, iar aceasta nu s-a conformat obligației legale de a timbra.

Prin încheierea din 17 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 23 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția nulității recursului declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 151/A din 24 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Totodată, a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași decizii și a fixat termen la data de 3 noiembrie 2020, cu citarea părților.

În ceea ce privește recursul pârâtei B. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin încheierea din 23 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, 4 septembrie 2017, a fost admisă excepția nulității recursului declarat de pârâtă.

În motivarea acestei soluții, s-a reținut că a fost stabilită, în sarcina recurentei-pârâte obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 2.979 RON, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, obligație care i-a fost comunicată la 30 ianuarie 2019, așa cum reiese din dovezile aflate la dosarul de recurs, iar până la termenul de judecată din 23 iunie 2020, recurenta-pârâtă nu s-a conformat acestei dispoziții de a achita taxa judiciară de timbru.

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, art. 33 alin. (1) și art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013, art. 197 C. proc. civ. și faptul că nu operează nicio scutire legală de la obligația timbrării, instanța a dat eficiență acestor dispoziții legale și a procedat la admiterea excepției nulității recursul pârâtei.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ. "La cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și împuternicirea avocațială sau, după caz, delegația consilierului juridic", iar, potrivit alin. (3) "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Dispozițiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) și ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile".

Așa fiind, Înalta Curte a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (2) C. proc. civ., anulând recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. ca netimbrat.

Recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 58.827,21 USD, reprezentând prejudiciul suferit de aceasta, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestei sume de la data introducerii acțiunii.

Prima instanță a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, fiind obligată pârâta să plătească acesteia suma de 58.827,21 USD, precum și dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății.

Instanța de prim control judiciar a admis apelul pârâtei, schimbând în parte sentința tribunalului, cu consecința respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 58.827,21 USD, înlăturării mențiunilor contrare deciziei, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Recursul recurentei-reclamante a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la soluția instanței de apel prin care s-a respins capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă existența contradictorialității între considerentele deciziei recurate, susținând că instanța de apel reține faptul că de la data notificării de către bancă asupra restituirii sumei nu se mai poate susține că pârâta nu avea certitudinea deschiderii procedurii incasso documentar, cât și a obligației restituirii sumei de bani, precum și că după data notificării pârâta nu mai beneficiază de prezumția de bună-credință, astfel că se exclud reciproc considerentele reținute de instanța de apel, iar acestea se reflectă în dispozitiv prin respingerea capătului de cerere privind dobânda legală.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei sunt fondate având în vedere că instanța de apel nu a fost consecventă în analiza bunei-credințe a pârâtei.

Cu privire la noțiunea de bună-credință, C. civ. prin art. 14 stipulează că, "(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară".

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel argumentează în sensul că, pe de o parte, de la data notificării asupra restituirii sumei pârâta nu este de bună-credință, iar, pe de altă parte, în prezentarea concluziilor arată că aceasta a fost de bună-credință, astfel că nu se poate stabili la ce moment pârâta a manifestat sau nu buna-credință.

De asemenea, Înalta Curte reține că tribunalul a acordat dobânda legală, conform art. 1 alin. (3), art. 3 și art. 4 din O.U.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, iar instanța de apel fără a arăta motivele pentru care înlătură aplicarea acestui act normativ a arătat că, potrivit art. 1645 alin. (1) C. civ., "dacă a fost de bună credință, cel obligat la restituire dobândește fructele produse de bunul supus restituirii. Cum pârâta este apreciată ca fiind de bună credință la momentul plății atunci a dobândit fructele civile (dobânda) produsă de bunul (banii) care trebuie restituiți".

Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă considerentele, in care se vor arata obiectul cererii si sustinerile pe scurt ale partilor, expunerea situatiei de fapt retinuta de instanta pe baza probelor administrate, motivele de fapt si de drept pe care se intemeiaza solutia, aratandu-se atat motivele pentru care s-au admis, cat si cele pentru care s-au inlaturat cererile partilor.

În speță, în condițiile în care din considerentele hotărârii recurate nu se poate stabili un silogism juridic coerent, pe de o parte, iar, pe de altă parte instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a înlăturat aplicarea O.U.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, făcând referire doar la dispozițiile potrivit art. 1645 alin. (1) C. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare pentru ca instanța de apel să analizeze în mod efectiv și corect dacă pârâta a manifestat sau nu bună-credință referitor la capătul accesoriu de cerere ce vizează plata dobânzii legale solicitate de reclamantă.

Având în vedere că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind existența unei motivări contradictorii în privința capătului de cerere referitor la dobânda legala, nu se mai impune analizarea criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantei A. S.A., cu consecința casării deciziei civile nr. 151/A din 24 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă și trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 151/A din 24 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 151/A din 24 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.