ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1825/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 884 din data de 15 martie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI NATIONAL BANK OF GREECE; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 15 alin. (3) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/12.10.2007 privind cazul de culpă referitor la situația personală a împrumutatului/garanților ipotecari de natură a crea pentru bancă un risc de imagine; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 2006 A din 17 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins apelul formulat de apelanta A., împotriva sentinței civile nr. 884 din 15.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata B. S.A.-MEMBRĂ A GRUPULUI NAȚIONAL BANK OF GREECE, ca nefondat și a fost obligată apelanta să achite intimatei suma de 1487,58 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

În concret, autoarea recursului susține că sub aspectul normelor incidente, atât instanța de fond cât și cea din apel, în mod greșit au apreciat că părțile au invocat norme care nu sunt aplicabile, deoarece acestea nu ar fi fost în vigoare la momentul nașterii raportului juridic dedus judecății sau nu sunt aplicabile prin raportare la domeniul de reglementare.

Astfel, consideră că, în mod greșit, s-a reținut că art. 1 din Anexa I a Legii nr. 193/2000, aplicabil contractului, avea o altă formă decât cea invocată de părți în materia dobânzii.

Cu privire la constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute de art. 5 lit. b) reprezentând "comision de administrare a creditului de 1% flat", recurenta susține că instanța de apel a reținut greșit că această clauză nu are caracter abuziv, iar împrumutata și-a asumat, prin semnarea contractului, obligația de a achita băncii acest comision. Altfel spus, s-a considerat că acest comision de administrare nu are caracter abuziv chiar dacă a fost încasat anticipat în cuantum de 4250 CHF.

În privința caracterului nenegociat, recurenta consideră că instanța de apel nu face nicio apreciere, explicând doar că, menționarea în contract a obligației de plată a comisionului de administrare s-a făcut într-un limbaj clar și inteligibil.

Susține recurenta că, în cuprinsul contractului, trebuie să se menționeze, în mod expres, contraprestația pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumei de bani. Nu se poate considera că această clauză contractuală este redactată într-un limbaj clar și inteligibil, acesta fiind necesar a fi clarificat, prin arătarea contraprestației băncii, motiv pentru care, prin raportare la această condiție cumulativă, clauza privind comisionul de administrare nu este exclusă de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, recurenta apreciază că nu s-au aplicat prevederile art. 4 alin. (3) și alin. (4) (forma în vigoare la momentul încheierii contractului) din Legea nr. 193/2000, întrucât în ipoteza în care un profesionist afirmă că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, atunci tot acestuia îi revine și sarcina dovedirii acestui fapt. În conformitate cu art. 1 alin. (2) din același act normativ, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

În privința existenței dezechilibrului semnificativ, recurenta susține că, în mod greșit, Curtea de apel a constatat că aceste clauze referitoare la comisionul de administrare au fost exprimate într-un limbaj clar și inteligibil și nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. În condițiile în care comisionul a fost prevăzut procentual, raportat la valoarea creditului, iar nu într-un cuantum fix, solicită să se constate că valoarea acestui comision depinde de valoarea creditului acordat, întrucât pentru procesarea unei cereri de creditare, precum și pentru întocmirea întregului dosar de credit sunt necesare, în general, aceleași operațiuni, care presupun costuri independente de valoarea creditului acordat.

De asemenea, recurenta arată că pentru acest comision nu este prevăzută o contraprestație din partea băncii ori justificarea necesității perceperii acestui comision.

Învederează faptul că orice bancă desfășoară operațiuni de monitorizare a situației creditului, operațiune ce face parte din firescul activității bancare, iar costurile necesare acestei operațiuni pot și trebuie să fie acoperite prin perceperea dobânzii, iar banca, prin intermediul conținutului clauzelor contractuale contestate, nu a dovedit rațiunea pentru care acest comision trebuie suportat de consumator, această împrejurare având numai aptitudinea de a întări concluzia că, de fapt, această clauză creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor. Perceperea dintr-o dată a comisionului de administrare se disimulează în fapt, într-un procent de 1% de dobândă, sumă ce a fost deja încasată încă de la acordarea creditului.

Cu privire la dobândă, instanța de apel a apreciat că nicio prevedere legală nu interzicea, la data încheierii contractului, caracterul variabil al marjei, dispozițiile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 nefiind aplicabile contractului dedus judecății.

Recurenta susține că dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 21/1992 erau în vigoare la data încheierii contractului, iar dispozițiile art. 93 au fost introduse prin O.U.G. nr. 174/2008; Articolul 9

3

din O.G. nr. 21/1992, deși inaplicabil ratione temporis prezentei cauze, trebuie avut în vedere la stabilirea voinței legiuitorului în materia clauzelor abuzive.

Recurenta arată că prin clauza de la art. 6 din contract, s-a stabilit în sarcina băncii dreptul de a modifica, în mod unilateral, costurile contractului fără a se prevedea niciun fel de element de natură obiectivă, exterior voinței băncii, a cărui evoluție să poată fi verificată. Noțiunea cuprinsă în contract, respectiv, "după care se va plăti o dobândă variabilă a Băncii", nu este de natură a îndeplini cerința redactării într-un limbaj clar și inteligibil, care să-i permită consumatorului mediu informat și diligent să aibă reprezentarea, la momentul încheierii contractului, a întinderii obligației sale, precum și a întinderii dreptului corelativ al băncii de a modifica costurile creditului.

Consideră că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut vreo dovadă în sensul că marja de 3,25 puncte procentuale a fost modificată pe parcursul derulării relațiilor contractuale dintre părți. Cu toate că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel erau obligate să analizeze clauzele contractuale raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000, inclusiv Anexa 1 care nu conține mențiunea "și acceptat de consumator prin semnarea acestuia" și O.G. nr. 21/1992, acestea au preferat să analizeze contractul doar cu raportare la dispozițiile Legii nr. 190/1999.

Clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților deoarece instituie dreptul discreționar al băncii de a modifica dobânda.

Arată că banca a perceput sume de bani în plus față de marja fixă din contract și dobânda de referință egală cu indicele de referința Euribor 3M, fie profitând de formularea neclară a clauzelor cu vădit caracter abuziv referitoare la variația dobânzii (art. 6 pct. 1 lit. a), fie nesocotind prevederile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010 care interziceau în mod expres modificarea unilaterala a marjei fixe din contract.

Pentru comisionul de rambursare în avans și comisionul de neutilizare, instanța de fond a analizat aceste clauze în lumina Legii nr. 193/2000 și a constatat că reclamanta nu a probat achitarea unui comision de rambursare în avans, astfel încât nu justifică existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; în privința comisionului de neutilizare acesta ar fi fost datorat numai în situația în care creditul nu ar fi fost tras integral. Astfel, instanța de apel a constatat că, în analiza acestor clauze, nu se identifică existența unui dezechilibru.

În privința clauzelor de risc valutar (art. 9.1 teza a II-a, art. 10.3.9, art. 1.2, art. 8 alin. (1), instanța de apel a apreciat greșit faptul că "împrejurarea că a crescut cursul francului elvețian față de data contractării creditului, nu poate conduce la concluzia că ar exista un dezechilibru economic întrucât banca nu beneficiază de această creștere din moment ce i se restituie exact suma pe care a împrumutat-o apelantei reclamante, alături de celelalte costuri convenite".

Recurenta apreciază că se poate dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb de la momentul semnării contractului - 12.10.2007, curs care sa fie valabil pe toată perioada derulării contractului, întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, reclamanta neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia, în contextul actual, nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Invocă Decizia CCR nr. 623/25.10.2016, paragraful nr. 115, prin care instanța de contencios constituțional a statuat:

"Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, C. civ. din 1864, care, în mod evident permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 și art. 970".

Așadar, susține recurenta, dacă este vorba de credite anterioare Noului C. civ., soluția este aplicarea teoriei impreviziunii, așa cum aceasta era reținută de doctrina și jurisprudența vremii.

Recurenta apreciază că este admisibil capătul de cerere privind denominarea în monedă națională a plăților, cu întocmirea unui nou grafic de rambursare. Articolul 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar prevede obligativitatea efectuării plaților, între rezidenți ce fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, în moneda națională. Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda națională.

Măsura care guvernează principiul echității și pe cel al bunei credințe este prevăzută și de norma BNR nr. 17/2003 prin care se stabilește în sarcina băncii obligația de a administra riscul în sensul diminuării, prin organizarea unei activități de creditare corespunzătoare.

Eficiența juridică trebuie manifestată cu precădere și asupra teoriei impreviziunii având în vedere că împrejurările de la momentul încheierii contractului s-au schimbat iar efectele actului juridic sunt altele decât cele pe care părțile le-au stabilit.

Deși creditul a fost acordat în CHF pentru achiziționarea unei locuințe și a fost transformat în Euro și transferat în cont pentru plata contravalorii imobilului achiziționat, totuși această monedă nu circulă pe piața internă, iar potrivit art. 977 C. civ. 1864, aplicabil la data încheierii contractului

,

interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Cu toate că, în contractul de credit s-a menționat acordarea unui credit de 425.000 CHF, tragerea efectivă a creditului s-a făcut nu în moneda CHF, ci în RON, transformat la rândul său în EUR, operațiuni de schimb valutar ce s-au efectuat tot prin intermediul instituției băncii pârâte.

Din această situație faptică rezultă, în afara oricărei îndoieli, că atât recurenta cât și banca, la data încheierii contractului au cunoscut și au acceptat că obiectul efectiv al creditului îl constituia o sumă de bani în moneda RON, iar opțiunea pentru un produs de creditare în CHF a fost una de aparență, valuta CHF menționată în contract nu a constituit moneda efectivă în care s-a acordat creditul, ci etalonul de determinare valorică a sumei în RON acordate, precum și a ratelor lunare de restituire, incluzând debit principal și dobândă.

Consideră că instanțele fondului puteau să dispună admiterea în parte a cererii în sensul reajustării drepturilor și obligațiilor prin aplicarea readaptării contractului, prin împărțirea riscului contractual și stabilizării cursului de schimb la o valoare de 3 RON/CHF, având în vedere, că la data contractării creditului - 20.10.2007, 1 CHF era cotat pe piață la valoarea a 1,9880 RON, iar la data redactării cererii de chemare în judecată, 1 CHF era cotat pe piață la valoarea a 4,1184 RON, peste dublul sumei încasate.

Recurenta mai susține și faptul că atât instanța de fond, cât și instanța de apel nu au analizat dacă banca a respectat cerința bunei-credințe.

Consideră că o clauză contractuală nenegociată, stipulată în cadrul unui contract încheiat între un consumator și un profesionist, care cauzează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului, este "per se" contrară cerințelor bunei-credințe în materie contractuală, profesionistul abuzând de poziția sa dominantă economică și juridică, în vederea obținerii unei prestații din partea consumatorului, fără a-și asuma, în mod corelativ, executarea unei contraprestații corespunzătoare pentru aceasta.

Recurenta-reclamantă apreciază că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală, cerința potrivit căreia aceasta trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai redactarea inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, adică ea să fie inteligibilă din punct de vedere juridic și consumatorul să poată aprecia consecințele economice negative la care se expune prin încheierea contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI NATIONAL BANK OF GREECE la 18 martie 2019 .

La 1 aprilie 2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepția netimbrării capătului de cerere de recurs ce vizează impreviziunea și excepția nulității recursului pentru lipsa unor critici concrete de nelegalitate, iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 19 mai 2020 s-au respins excepțiile netimbrării și nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare și s-a admis în principiu această cale extraordinară de atac și s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părților, la 22 septembrie 2020.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă, A. este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Primul motiv de nelegalitate vizează caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. b) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 12 octombrie 2007 încheiat cu intimata-pârâtă, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita un comision de administrare în procent de 1% flat, achitat din credit la data efectuării primei utilizări din credit în cuantum de 4250 CHF.

În esență, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată, nu este redactată într-un limbaj clar și inteligibil, fiind necesară clarificarea clauzei prin arătarea contraprestației pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumei de bani cu titlu de comision de administrare. Recurenta susține că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin exprimarea lui într-un procent din valoarea creditului, iar nu într-un cuantum fix, o atare clauză având fizionomia unui comision de analiză/procesare, putându-se considera și că disimulează o dobândă, prin perceperea dintr-odată.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurentei, că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultă din stipulațiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce o privește.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Nu pot fi reținute afirmațiile recurentei-reclamante potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare, sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la decizia de păstrare a hotărârii primei instanțe în privința respingerii capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă, instanța de recurs reține următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că prin clauza de la art. 6 din contract s-a stabilit în sarcina băncii dreptul de a modifica, în mod unilateral costurile contractului fără să se fi prevăzut niciun element de natură obiectivă, exterior voinței băncii, a cărui evoluție să poată fi verificată, precizând că sintagma "după care se va plăti o dobândă variabilă a Băncii" nu este de natură a îndeplini cerința redactării într-un limbaj clar și inteligibil, care să îi permită consumatorului mediu informat și diligent să aibă reprezentarea, la momentul încheierii contractului, a întinderii obligației sale, precum și a dreptului băncii de a modifica costurile creditului.

Clauza pretins abuzivă, înscrisă în art. 6 alin. (1), secțiunea "dobânzi" din contractul de credit prevede următoarele:

"Pentru creditul pus la dispoziție de bancă, împrumutatul va plăti: - o dobândă fixă de 4,5000%, pentru primul an din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care se va plăti o dobândă variabilă a Băncii, compusă din:

- indicele de referință LIBOR/EURIBOR/BUBOR 3M la care se adaugă marja de 3,25 %, dobânda variabilă fiind revizuibilă în datele de 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie, 25 decembrie, în funcție de indicele de referință LIBOR/EURIBOR/BUBOR 3M - determinat pe baza monedei creditului, conform valorii indicelui de referință valabil în data de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 decembrie.

Dacă banca decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii, ea va informa clientul despre noua valoare a ratei lunare de plată și noua rată de dobândă aplicabilă".

Prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul național prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța de recurs reține că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Rezultă că o clauză este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

- face parte din obiectul principal al contractului;

- este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Limbajul clar și inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Din analiza de conținut a clauzei art. 6 din contractul de credit mai sus redată rezultă că, după expirarea celor 12 luni în care dobânda a avut un caracter fix, banca urmează să calculeze cuantumul dobânzii, în funcție de criteriile menționate în această clauză contractuală, criterii care sunt clar și complet descrise, fără a fi lăsată la influența băncii modalitatea în care variază dobânda, indicatorul ales fiind unul obiectiv - LIBOR la 3 luni.

Clauza contractuală care reglementează dobânda variabilă prevede care este structura dobânzii variabile a băncii, aplicabilă la expirarea perioadei de dobândă fixă, care este elementul care determină revizuirea nivelului procentual al dobânzii variabile curente contractuale, precum și faptul că, la fiecare revizuire de dobândă variabilă curentă contractuală, noua dobândă va fi comunicată împrumutatului prin notificare scrisă.

Indicele de variație a LIBOR este public, astfel încât orice consumator poate lua cunoștință de valoarea sa și, implicit, poate anticipa sensul în care va evolua dobânda.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, se constată că partea variabilă din dobândă, care se adaugă părții procentuale fixe, se determină în funcție de un criteriu obiectiv, fără influențe din partea băncii.

Cele două elemente care alcătuiesc formula de calcul a dobânzii variabile sunt determinate pe baza unor criterii precise și inteligibile de natură să faciliteze evaluarea consecințelor economice pe care le implică prețul dobânzii.

Așadar, clauza care reglementează dobânda variabilă face parte din obiectul principal al contractului și răspunde exigenței de a fi redactată într-un limbaj inteligibil, ceea ce semnifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu consecința excluderii de la mecanismul de control pe fond al acestei clauze sub aspectul caracterului abuziv.

Pe cale de consecință, nu se mai impune verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În raport de considerentele mai sus reținute, criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, sunt nefondate.

A mai invocat recurenta că instanțele devolutive nu au analizat clauzele contractuale prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale O.G. nr. 21/1990, ci au preferat să analizeze contractul doar prin raportare la dispozițiile Legii nr. 190/1999.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de recurs constată că, atât prima instanță, cât și instanța de apel au verificat caracterul abuziv al clauzelor din cuprinsul contractului de credit prin raportare la dispozițiile incidente din Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1990.

Recurenta-reclamantă a făcut referire prin cererea de recurs la comisionul de rambursare în avans și la comisionul de neutilizare, dar nu a prezentat critici concrete în legătură cu acestea.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a criticat soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii primei instanțe privind respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9 alin. (1) teza a II-a, art. 10.3.9, art. 1.2 și art. 8 alin. (1) din contractul de credit. Potrivit acestor clauze, împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, iar banca era mandatată să efectueze schimbul valutar, în numele și pentru împrumutat, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, utilizând propriul curs de schimb. Criticile redate de recurentă pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a art. 1578 C. civ. din 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 12 octombrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C. civ. din 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia Contractului de Credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat și de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanta nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși a invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenta se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Ca parte căzută în pretenții, recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2006A din 17 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 1528.23 RON reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 6 octombrie 2020.