ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1805/2020

Ședința publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat rezoluțiunea contractului de servicii asistență tehnică/proiect management nr. 14/PM/01.11.2013 încheiat între părți și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 558.000 RON, achitată de reclamantă în baza contractului menționat anterior, ca urmare a intervenirii rezoluțiunii, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente începând cu data introducerii acțiunii. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194, art. 451 și art. 453 din C. proc. civ., art. 1326, art. 1350, art. 1516, art. 1523 alin. (2), art. 1536, art. 1550, art. 1552, art. 1554, art. 1851 și urm. din C. civ., O.G. nr. 13/2011.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 56 din 23 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 4.389,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței apelate și, în rejudecare, admiterea cererii astfel cum a fost formulată. În subsidiar, a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată acordate la fond, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea procesului în fond și în apel.

D. Hotărârea instanței de apel

Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 311 din 4 octombrie 2018, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 56 din 23 februarie 2018 a Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.; apelanta a fost obligată să plătească intimatei suma de 3300,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; cheltuielile judiciare în sumă de 2.296,25 RON au rămas în sarcina statului.

E. Considerentele instanței de apel

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Suceava a reținut, în esență, următoarele:

În primul rând, s-a arătat faptul că instanța de apel va analiza soluția de respingere a acțiunii doar prin prisma rezoluțiunii judiciare solicitate de reclamanta A., înlăturând susținerea acesteia, potrivit căreia, în lipsa unei negocieri, în speță operează și rezoluțiunea unilaterală consemnată în declarația din data de 25 ianuarie 2017.

Aceasta deoarece prima instanță a fost învestită, în mod clar, cu rezoluțiunea contractului încheiat între părți, iar judecătorul fondului a reținut corect faptul că încetarea contractului în luna decembrie 2014 nu poate fi urmată de o constatare a desființării sale unilaterale prin rezoluțiune după aproximativ 2 ani de zile.

Astfel, s-a arătat că potrivit contractului de servicii asistență tehnică/project management nr. 14/PM/01.11.2013, obiectul actului bilateral constă în acordarea de servicii de asistență tehnică/project management pentru lucrările de amenajare executate de către beneficiar pentru obiectivul "Judecătoria Municipiului Fălticeni" și indicate prestatorului, durata contractului fiind stipulată în art. 3, conform căruia, "contractul intră în vigoare la data semnării și este valabil pe o perioadă de 8 luni, termen estimat de finalizare a lucrărilor de către beneficiar".

Totodată, în art. 9 din contract se prevede că "în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către una dintre părți în termenele stabilite, contractul poate fi reziliat unilateral prin notificare scrisă cu un preaviz de 15 zile lucrătoare. Rezilierea în acest mod a contractului nu reprezintă anularea obligațiilor financiare scadente între părți pentru serviciile prestate până în momentul rezilierii".

Curtea a subliniat faptul că rezoluțiunea judiciară se circumscrie, de principiu, neîndeplinirii în mod culpabil a unei obligații stipulate într-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu și reprezintă o sancțiune ce se aplică unui contract în curs de executare.

Or, în speță, la data învestirii instanței - 24.02.2017 - termenul de 8 luni convenit de părți pentru valabilitatea contractului încheiat la data de 1 noiembrie 2013 era cu mult depășit, apelanta-reclamantă nefăcând dovada prelungirii acestui termen prin încheierea unor acte adiționale ulterioare.

Instanța de apel a constatat că nu poate fi reținută critica apelantei-reclamante, potrivit căreia contractul în discuție "ar fi putut înceta doar prin executare sau acordul părților, și nu prin împlinirea termenului", întrucât, pe de o parte, termenul de 8 luni a fost stabilit de ambele părți printr-o estimare convențională, iar, pe de altă parte, lucrările efectuate de societatea reclamantă au fost finalizate la data de 22 decembrie 2014, fapt consemnat de aceasta în declarația de apel.

Prin urmare, s-a apreciat că este lipsită de relevanță, în contextul împlinirii termenului convenit, susținerea potrivit căreia intimata nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale.

De altfel, Curtea a constatat că alegațiile apelantei referitoare la neexecutarea de către intimată a obligațiilor contractuale sunt contrare acțiunilor acesteia, în sensul că, după achitarea prețului contractului, în sumă de 558.000 RON, la data de 24 ianuarie 2014, reclamanta a efectuat o plată suplimentară în valoare de 60.000 RON la data de 3 iunie 2014, după aproximativ 6 luni de zile de la data încheierii contractului, situație care, în opinia instanței de apel, infirmă aspectele reclamate.

De asemenea, s-a reținut că până la finalizarea lucrărilor, apelanta-reclamantă nu a comunicat intimatei-pârâte o notificare de punere în întârziere privind neexecutarea totală/parțială a obligațiilor asumate prin contract, această atitudine întărind convingerea instanței asupra faptului că, în situația în care nu există o dovadă certă, elocventă, a neîndeplinirii culpabile a obligației contractuale nu operează rezoluțiunea judiciară, cu atât mai mult cu cât, această solicitare a fost formulată după o perioadă relativ mare de la împlinirea termenului convenit de părți, timp în care, între acestea au mai existat și alte colaborări, aspect recunoscut de reclamantă în cuprinsul interogatoriului.

În ceea ce privește motivul de apel vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtei, instanța de prim control judiciar a constatat că, în raport de complexitatea cauzei, asigurarea reprezentării acesteia la termenele de judecată în primă instanță de către apărător și munca prestată de acesta pentru apărarea drepturilor și intereselor pârâtei, aceste cheltuieli nu au valoare disproporționată.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

Împotriva deciziei nr. 311 din 4 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă reclamanta A. S.R.L.a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2017, la data de 11 ianuarie 2019.

Prin încheierea nr. 1272 din 13 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 311 din 4 octombrie 2018 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în favoarea secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*, la data de 29 iulie 2019.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond, apel și recurs.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1412 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. a) și art. 1552 din C. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere scopul încheierii contractului nr. x/PM/01.11.2013 și dispozițiile art. 1516 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. a), art. 1550 și art. 1552 din C. civ. (2009) rezultă că pârâta se află de drept în întârziere, iar creditorul trebuie să declare rezoluțiunea dacă are acest drept sau să o obțină în instanță pentru a crea cadrul legal în care să îi fie restituite prestațiile achitate în avans.

Recurenta-reclamantă consideră că rezoluțiunea nu putea fi declarată sau dispusă în cursul executării contractului, întrucât, față de obiectul acestuia, intimata-pârâtă din prezenta cauză ar fi putut să execute în mod util obligațiile de sesizare a neconformităților și de oferire de soluții pentru remedierea deficiențelor oricând pe parcursul derulării contractului.

S-a arătat că potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din contractul nr. x/PM/01.11.2013 părțile au convenit ca pârâta B. S.R.L. să acorde serviciile contractate de asistență tehnică/project management pentru lucrările executate de A. la sediul Judecătoriei Fălticeni pe o perioadă de 8 luni, "termen estimat de finalizare a lucrărilor de către beneficiar".

De asemenea, părțile au reglementat expres faptul că "în cazul în care perioada de realizare a lucrărilor depășește acest termen, contractul se va prelungi corespunzător până la finalizarea acestora", precum și aspectul că "serviciile se vor presta ... raportat la progresul lucrărilor ...".

Față de aceste clauze și, ținând cont de regulile de interpretare prevăzute de art. 1266 și art. 1267 din C. civ. este evident că voința concordantă a părților a fost ca serviciile să fie prestate până la predarea lucrării contractate de A. către C. S.R.L. (beneficiarul final) și nu era necesar să fie încheiat un act adițional de prelungire a duratei convenției.

În opinia recurentei, o interpretare diferită în sensul că societatea pârâtă trebuia să ofere consultanță doar pe o perioadă determinată (8 luni) lipsește contractul de cauză.

Recurenta a susținut că la momentul la care a finalizat lucrările timpul pentru executarea obligațiilor de către pârâtă a trecut, astfel încât a intervenit cazul prevăzut de art. 1523 alin. (2) lit. a) din C. civ., respectiv a operat de drept punerea în întârziere și nu era necesară îndeplinirea vreunei formalități în acest sens.

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază că acordarea unui termen de executare voluntară după data de 22 decembrie 2014 ar fi lipsit contractul de obiectivul urmărit la încheierea acestuia și anume acela ca A. să execute lucrări de calitate în baza asistenței tehnice de specialitate acordate de B. S.R.L.

În acest context, contractul de servicii asistență tehnică/project managament nr. 14/PM/01.11.2013 încheiat între cele două părți ar fi putut să înceteze doar prin executare, și nu ca urmare a împlinirii termenului.

Recurenta a menționat faptul că prin probatoriul administrat s-a făcut dovada certă a neîndeplinirii culpabile a obligației contractuale, însă instanța de apel a apreciat în sens contrar.

Conform art. 2 din contract, pârâta s-a obligat să acorde serviciile de asistență tehnică de urmărire a execuției lucrărilor pe parcursul derulării acestora, de verificare a conformității lucrărilor realizate cu proiectele existente și a calității acestora, urmând a fi sesizate eventualele neconcordanțe și neconformități.

La articolul 5 din contract au fost prevăzute obligațiile prestatorului de a asigura serviciile stipulate la capacitate și eficiență maximă și de a acționa pentru soluționarea neconformităților, deficiențelor, precum și de a oferi soluții pentru rezolvare.

Serviciile de asistență trebuiau să fie acordate de pârâtă în mod constant, pe întreaga durată a contractului, raportat la progresul lucrărilor și la problemele apărute până la finalizarea lucrărilor de către beneficiar, așa cum s-a stabilit la art. 3 din contract.

În vederea realizării serviciilor contractate, pe toată durata contractului, prestatorul trebuia să fie prezent în șantier cel puțin două zile lucrătoare pe săptămână (art. 10.3. din contract).

Or, în perioada derulării lucrărilor (finalizate la 22 decembrie 2014), pârâta nu a executat niciuna dintre obligațiile prevăzute în contractul nr. x/PM din 1 noiembrie 2013, astfel încât societatea reclamantă a fost nevoită să găsească singură sau cu ajutorul proiectantului lucrării (S.C. D. S.R.L.) soluții la problemele tehnice ivite.

Din înscrisurile anexate și cele depuse la dosarul de fond, a rezultat că beneficiarul final (Curtea de Apel Suceava) a avut nenumărate solicitări de remediere a deficiențelor apărute în perioada de garanție, probleme care, teoretic, nu ar fi trebuit să apară dacă pârâta și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale.

Părțile au inserat la art. 9 din contract faptul că:

"în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către una dintre părți în termenele stabilite, contractul poate fi reziliat unilateral prin notificarea scrisă cu un preaviz de 15 zile lucrătoare".

Având în vedere că nu s-au negociat, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage desființarea contractului, recurenta-reclamantă consideră că sunt incidente dispozițiile art. 1552 din C. civ.

Întrucât s-a dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor de operare a rezoluțiunii unilaterale, declarația din data de 25 ianuarie 2017 a produs efecte depline.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că solicitarea de la petitul 1 din acțiune reprezintă o cerere subsidiară, mai exact, o măsură de precauție în situația în care instanța ar aprecia că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1552 din C. civ. pentru a opera rezoluțiunea unilaterală.

Astfel, a susținut că părțile au inserat expres dreptul de rezoluțiune unilaterală prin notificare scrisă, însă forța juridică a acestuia depinde de modui său de redactare.

Or, părțile au clasificat greșit obligația și sancțiunea juridică incidentă, în speță nefiind vorba despre reziliere, astfel încât dispozițiile privind termenul de preaviz de 15 zile nu sunt aplicabile.

A relevat faptul că există neînțelegeri în legătură cu îndeplinirea condițiilor necesare pentru desființarea contractului.

Față de cele reținute de instanța de apel la pagina 7, ultimul alineat din decizia recurată, recurenta a arătat că în Secțiunea a V-a din C. civ. care reglementează "Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor" nu se prevede condiția de a solicita ca și capăt de cerere constatarea incidenței rezoluțiunii unilaterale/convenționale.

În acest sens, a precizat că art. 1550 din același cod referitor la modul de operare a rezoluțiunii prevede expres că "Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită".

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de judecată, sesizată cu soluționarea unui astfel de litigiu, este obligată să verifice mecanismul rezoluțiunii, în special dacă manifestarea de voință a părții este abuzivă și disproporționată, și nu operarea efectivă a acesteia.

Or, având în vedere modul de redactare al clauzei de la art. 9 din contract, obiectul contractului și întârzierea de drept în executarea obligației, instanța ar fi putut, cel mult, să constate că obligația a fost executată (ca urmare a analizării probelor, fără să interpreteze acțiunile societății reclamante, respectiv plata efectuată de aceasta în baza unei alte convenții a părților) și că rezoluțiunea nu a operat.

Susținerile instanței de judecată, în sensul că reclamanta A. ar fi recunoscut executarea tuturor obligațiilor de către pârâtă prin plata unui supliment de preț în cuantum de 60.000 RON nu au suport probator.

Recurenta a învederat faptul că nu există un act adițional încheiat la contractul de prestări servicii, prin care să se fi suplimentat prețul pentru a putea reține interpretarea dată de instanța de apel.

Totodată, a menționat că între părți au existat și alte colaborări, aspect dovedit cu contracte și facturi, iar suma de bani pe care societatea reclamantă a achitat-o nu are legătură cu prezenta cauză, întrucât reprezintă o diferență dintr-un alt contract.

G. Apărările intimatei-pârâte

La data de 31 ianuarie 2019 intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

H. Considerentele instanței de recurs

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a susținut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1412 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. a) și art. 1552 din C. civ.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

În fine, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanță. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În speță, recurenta a susținut că, având în vedere scopul încheierii contractului nr. x/PM/01.11.2013 și dispozițiile art. 1516 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. a), art. 1550 și art. 1552 din C. civ. (2009) rezultă că pârâta se află de drept în întârziere, iar creditorul trebuie să declare rezoluțiunea dacă are acest drept sau să o obțină în instanță pentru a crea cadrul legal în care să îi fie restituite prestațiile achitate în avans.

A arătat că rezoluțiunea nu putea fi declarată sau dispusă în cursul executării contractului, întrucât pârâta B. S.R.L. ar fi putut să execute în mod util obligațiile de sesizare a neconformităților și de oferire de soluții pentru remedierea deficiențelor oricând pe parcursul derulării contractului.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impun anumite precizări preliminare.

Prin art. 1549 și urm., noul C. civ. consacră, cu titlu de noutate legislativă, un regim juridic complet al rezoluțiunii contractuale.

Astfel, alin. (1) al art. 1549 prezintă rezoluțiunea drept un mijloc juridic subsecvent alegerii creditorului de a renunța la executarea silită, eventual, în mod cumulativ, cu dreptul la daune-interese.

Alineatul (4) dispune că, de regulă, dispozițiile privitoare la rezoluțiune se aplică, în mod corespunzător, și rezilierii. Textul legal reiterează distincția între rezoluțiune și reziliere, distincție operată în mod tradițional de teoria juridică și practica judiciară în funcție de modul executării obligațiilor contractuale: instantaneu (uno ictu) sau succesiv. Deosebirile dintre rezoluțiune și reziliere se manifestă la nivelul efectelor produse asupra contractului, în conformitate cu art. 1554 din C. civ.

Conform art. 1516 din C. civ., rezoluțiunea este unul din drepturile de care dispune creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligațiilor contractuale de către debitor, alături de drepturile de a cere executarea silită, reducerea prestațiilor sau de a invoca alt mijloc legal pentru realizarea dreptului său.

Problema de drept a modalității de operare a rezoluțiunii nu trebuie confundată cu chestiunea condițiilor necesare pentru rezoluțiune sau cu intervenția instanței în mecanismul rezoluțiunii.

În legătură cu ultimul aspect, trebuie făcută distincția între dispunerea sau pronunțarea rezoluțiunii de către instanța de judecată și verificarea de către instanță a legalității celorlalte moduri de operare a rezoluțiunii (prin declarația unilaterală sau în mod automat).

Din lecturarea coroborată a dispozițiilor art. 1550, art. 1552 și art. 1553 C. civ., se poate observa că intervenția instanței este necesară în grade diferite sau, dimpotrivă, este înlăturată, în funcție de felul pactului comisoriu sau de punerea în întârziere a debitorului.

Potrivit dispozițiilor art. 1550 din C. civ., rezoluțiunea contractului poate opera printr-unul din următoarele moduri:

a) pe cale judiciară, prin învestirea instanței cu o acțiune în justiție având ca obiect rezoluțiunea contractului. Rezoluțiunea operează în acest mod în situația inexistenței unui pact comisoriu, iar rolul instanței este de a dispune rezoluțiunea contractului;

b) prin declarația unilaterală a creditorului. Rezoluțiunea va opera printr-o declarație unilaterală a creditorului, în cazurile menționate în cuprinsul art. 1552 C. civ.. Prin acestă nouă modalitate de operare a rezoluțiunii, rolul instanței nu este complet înlăturat, întrucât, la cererea debitorului, instanția poate verifica validitatea declarației de rezoluțiune, analizând îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii.

c) în mod automat, fără intervenția instanței, conform pactului comisoriu sau cazurilor anume prevăzute de lege. Și în acest caz, la cererea părții interesate, instanța poate verifica îndeplinirea cerințelor rezoluțiunii.

Este de subliniat că, inclusiv în situația operării de drept a rezoluțiunii, varianta pactului comisoriu în mod concret, este necesară manifestarea unilaterală de voință a creditorului pentru activarea măsurii rezoluțiunii, în defavoarea executării silite, afirmație susținută și de modul de redactare al art. 1549 C. civ.:

"Dacă nu cere executarea silită a obligațiilor (...)".

Prin urmare, izvorul material al rezoluțiunii, în funcție de modalitățile ei de operare, este reprezentat de: a) hotărârea judecătorească; b) actul juridic unilateral de declarație a rezoluțiunii; c) convenția părților sau legea.

Raportat la aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată că reclamanta S.C. A. a învestit instanța de judecată cu o acțiune prin care a solicitat, în mod neechivoc, să se dispună, pe cale judiciară, rezoluțiunea contractului de servicii asistență tehnică/project managament nr. 14/PM/01.11.2013 încheiat cu pârâta B. S.R.L. și să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 558.000 RON, achitată de reclamantă în baza contractului menționat anterior, ca urmare a intervenirii rezoluțiunii.

Prin urmare, nu este vorba despre o acțiune prin care să se solicite instanței de judecată să constate că a intervenit rezoluțiunea unilaterală sau convențională la un moment anterior formulării cererii de chemare în judecată.

În acest context, instanțele devolutive au reținut corect că la momentul introducerii acțiunii nu mai exista un contract în curs de executare și că nu se putea verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune rezoluțiunea acestuia și, cu atât mai mult, reclamanta nu era îndreptățită să ceară restituirea prestației efectuate în temeiul contractului respectiv.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că cele două instanțe au reținut corect că în cauză este vorba despre un contract cu executare succesivă, contract încheiat între părți nr. 14/PM/01.11.2013, fiind un contract de prestări servicii asistență tehnică/project management pe parcursul derulării execuției lucrărilor de construire de către beneficiar.

În acest caz, rezoluțiunea pentru neexecutare produce efecte decât pentru viitor, astfel încât în speță putem vorbi despre rezilierea contractului.

De altfel, chiar clauza stipulată în convenția părților, la art. 9, face vorbire despre "rezilierea contractului".

Atât instanța de fond, cât și instanța de prim control judiciar au dat eficiență dispozițiilor legale incidente și voinței părților, astfel cum a fost exprimată prin contractul încheiat între acestea, astfel încât nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante, în sensul că "părțile au clasificat greșit obligația și sancțiunea juridică incidentă, în speță nefiind vorba de reziliere și dispozițiile privind termenul de preaviz de 15 zile nefiind aplicabile".

Astfel, în contextul situației de fapt, corect stabilite de către cele două instanțe, lucrările executate de către recurenta-reclamantă au fost finalizate la data de 22 decembrie 2014 (conform procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/22.12.2014), aspect confirmat și de recurenta-reclamantă, la acea dată încetând și contractul de prestări servicii încheiat între cele două părți la 1 noiembrie 2013, în baza convenției acestora prevăzută la art. 3 din contract, teza a II-a:

"În cazul în care perioada de realizare a lucrărilor depășește acest termen (de 8 luni), contractul se va prelungi corespunzător până la finalizarea acestora".

Prin urmare, concluzia instanței de apel în sensul că la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Suceava (24.02.2017), contractul încheiat între părți încetând prin ajungere la termen, la data de 22 decembrie 2014, nu mai poate opera rezilierea judiciară (după cum nici despre rezoluțiune nu se poate vorbi), indiferent de executarea/neexecutarea întocmai a obligațiilor contractuale.

Instituția rezoluțiunii/rezilierii contractului de antrepriză este pusă la dispoziția beneficiarului în condițiile art. 1872 C. civ., situație care presupune, așa cum a arătat instanța de apel, existența unui contract în curs de executare.

De altfel, aspectele care vizează situația de fapt constând în problema neexecutării totale/parțiale culpabile a obligațiilor contractuale asumate de către intimata-pârâtă exced motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care sancționează cazurile de încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material, noul C. proc. civ. nemaiavând în vedere ipoteza în care hotărârea este lipsită de temei legal.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. asigură îndeplinirea rolului Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii prin controlul modului în care au fost aplicate normele de drept material.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte constatând că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se subsumează motivului de nelegalitate invocat de către recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. împotriva deciziei nr. 311 din 4 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2020.