ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1435/2020

Ședința publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 25 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele U. S.R.L. în insolvență prin V.. și W. S.A., ca prin hotărârea ce o va pronunța:

- art. 10.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 2 mai 2006, încheiat între pârâtele W. S.A. și U. S.R.L.;

- teza finala din preambul și art. 10.1 lit. b) din actul adițional nr. x din 1 septembrie 2006 la contractul de credit nr. x din 2 mai 2006;

- art. 11 lit. a), b) și c) și art. 17.1 lit. e) din actul adițional nr. x din 14 aprilie 2010 la contractul de credit nr. x din 2 mai 2006;

- art. 6.12 din actul adițional nr. x din 30 aprilie 2010 la contractul de credit nr. x din 2 mai 2006;

- contractul de garanție mobiliară nr. 298 din 3 august 2009;

- contractul de garanție mobiliară nr. 299 din 3 august 2009, modificat prin actul adițional nr. x din 14 aprilie 2010;

- contractul de garanție mobiliara nr. 109 din 2 mai 2006, completat cu anexele nr. 1 din 2 mai 2006, nr. 2 din 24 ianuarie 2007, nr. 2 din 2 iulie 2007, nr. 3 din 23 iunie 2008, nr. 4 din 15 ianuarie 2009;

- actul adițional nr. x din 1 septembrie 2006 la contractul de garanție mobiliara nr. 109 din 2 mai 2006;

- contractul de garanție mobiliară nr. 119 din 14 aprilie 2009;

- contractul de garanție mobiliara nr. 300 din 3 august 2009 modificat prin actul adițional nr. x din 14 aprilie 2010 întrucât au fost încheiate și executate prin fraudă la legea privind drepturile și interesele economice ale consumatorilor.

La 23 mai 2016, respectiv 21 iunie 2016, au formulat cerere de intervenție principală X., Y. și Z., cereri care au fost admise în principiu la termenul de la 21 iunie 2016.

Prin sentința civilă nr. 6133/2016 din 10 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea precizată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată și au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile de intervenție principală formulate de X., Y. și Z..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel principal reclamanții și apel incident pârâta W. S.A. Prin apelul incident s-a precizat că acest apel vizează exclusiv nesoluționarea de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

Prin cererea formulată la 18 septembrie 2017, terții intervenienți X., Y. și Z. au solicitat îndreptarea erorii materiale din cuprinsul cererii de apel, în sensul indicării numelor și datelor personale ale acestora în calitate de apelanți și, în subsidiar, calificarea cererii ca o cerere completatoare a cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 2379/A din 19 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca tardiv, apelul formulat de intervenienți și ca nefondate, apelul principal formulat de reclamanți și apelul incident declarat de pârâta W. S.A.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și intervenienții, solicitând casare deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate prin memoriul și cererea de completare sunt, în esență, următoarele:

Recurenții susțin că hotărârea atacată încalcă dispozițiile art. 128 din Constituție coroborat cu cele ale art. 292 alin. (5) și ale art. 18 C. proc. civ. deoarece cauza a fost soluționată la fond și în apel pe baza unor înscrisuri în limba engleză, ale căror traduceri nu au fost depuse.

În memoriul de recurs se mai arată că a fost încălcat principiul repartizării aleatorii a cauzelor, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 304/2004 întrucât în apel dosarul a fost repartizat în mod dirijat secției a VI-a Civile și nu s-a ținut seama de statuările din Decizia nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, conform cărora pentru determinarea competenței materiale procesuale a secțiilor specializate se ține seama numai de criteriile legale referitoare la obiectul și natura cauzei. În opinia recurenților, instanța a fost învestită cu o acțiune în despăgubire formulată de consumatori, iar apelul era de competența oricăreia din secțiile civile ale curții de apel.

Se critică și soluția respingerii cererii de îndreptare eroare materială, respectiv de completare a cererii de apel, apreciindu-se că au fost încălcate prevederile art. 471 alin. (3) C. proc. civ. de către instanța de fond, care, după depunere apelului, nu a procedat la regularizarea cererii.

Recurenții afirmă că prin considerentele care rețin că în relația dintre recurenți și intimata W. S.A. nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, curtea de apel a redus aplicarea actului normativ la raportul juridic de consumație privit în sens restrictiv și a negat efectele contractelor de garanție mobiliară asupra intereselor consumatorilor. Se mai afirmă că nu a fost analizată strânsa legătură dintre raportul de consumație și tranzacție în sensul prevăzut de art. 1 și art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007.

Autorii căii de atac arată că decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 5, 6 și 7 din Legea nr. 363/2007, ale art. 18-26 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și ale art. 38-63 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, în variantele aplicabile la datele constituirii și executării garanțiilor mobiliare, cu privire la obligația intimatei U. S.R.L. de informare a consumatorilor. Se susține că această intimata a încălcat obligația de informare cu privire la constituirea de garanții sub forma cesiunii de creanță asupra drepturilor de încasare constând în avansurile de preț, această încălcare atrăgând nulitatea actelor juridice. Se mai susține nemotivarea deciziei recurate pe acest aspect.

Recurenții afirmă că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1391-1398 și art. 1042-1404 C. civ. din 1864 privind cesiunea de creanță și ale art. 2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999 privind legătura sau relația cu consumatorii dintre cesionar și debitorii cedați într-o cesiunea de creanță și obligația de informare a consumatorilor de către intimata W. S.A. În mod greșit, instanța de apel a reținut teza terțului desăvârșit referitor la această intimată față de contractele de vânzare-cumpărare bunuri viitoare și inexistența obligației acesteia de informare și educare a recurenților înainte de încheierea contractelor de garanție mobiliară. Recurenții afirmă că instanța de apel neagă relația dintre aceștia și cele două intimate, relație care s-a născut în urma cesiunii de creanță dintre cele două intimate, operațiune prin care calitatea de debitor a intimatei U. S.R.L. s-a transmis către consumatori și aceștia au devenit garanți-debitori cedați și plătitori ai costului creditului. Aceștia nu au cunoscut consecințele juridice ale acestei operațiuni și astfel și-au pierdut locuințele.

Autorii căii de atac consideră că au fost încălcate și principiile de drept și normele privind regimul juridic al nulității absolute a unui act juridic de consumație, normele care protejează consumatorii de practicile incorecte și normele privind probațiunea în materia dreptului consumatorilor. În argumentarea acestei critici, se arată că în mod greșit a reținut instanța de apel că în materia dreptului protecției consumatorilor trebuie dovedită încălcarea cu prioritate a dispozițiilor legale speciale din această materie. Recurenții afirmă că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze condițiile și situațiile anterioare sau concomitente actelor juridice enumerate de aceștia, să analizeze și probele din perspectiva normelor speciale din protecția consumatorului și nu să invoce absența dovezilor pentru frauda la lege. Susținerile legate de plățile frauduloase nu au fost analizate.

Se mai menționează că nu au fost respectate principiile de drept și normele privind riscul contractului deoarece instanța de apel a reținut că riscul contractului nu a trecut din sarcina intimatei-pârâte U. S.R.L. direct în sarcina și patrimoniul recurenților care, de fapt, au suportat riscul propriilor contracte, nu pe cel al contractului de credit. Se face o confuzie între culpa contractuală (frauda) și riscul contractului în cazul antecontractelor de vânzare și se neagă caracterul de garanție mobiliară a avansurilor de preț cu care s-a plătit creditul.

Recurenții invocă și încălcarea principiilor de drept și normelor privind legătura de cauzalitate și prejudiciul, precum și nemotivarea hotărârii pe cererea subsidiară de daune. Instanța de apel a reținut că nu există legătura de cauzalitate între imposibilitatea recurenților de a intra în posesia imobilelor și prejudiciul pretins de aceștia de la intimata W. S.A., iar autorii căii de atac îi reproșează că ar fi trebuit să analizeze legătura de cauzalitate în raport de motivele cererii de chemare în judecată și nu de împrejurările care țin de insolvența intimatei U. S.R.L.

Se mai arată în cererea de recurs, astfel cum a fost completată, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 966-968, art. 1391-1398 și art. 1402-1404 C. civ. din 1864 și ale art. 1 2 lit. a), art. 13 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 99/1999. Convențiile au putere de lege între părți în temeiul unei cauze licite și morale, or, în speță, susțin recurenții, cele două intimate au creat un mecanism contractual în temeiul căruia intimata W. S.A. a devenit cesionara avansurilor din preț, iar recurenții au devenit debitori cedați, fără a fi notificați în acest sens. Prin acest mecanism a fost afectată forța juridică obligatorie a contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, autorii căii de atac apreciind că la baza contractelor de garanție mobiliară s-a aflat o cauză ilicită care s-a materializat prin încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. din 1864. Recurenții consideră că nici analiza componentelor fraudei la lege nu este corectă deoarece la dosar există dovezi care probează atât intenția frauduloasă, cât și mecanismul fraudulos.

Prin cererea de recurs se afirmă și că statuările prin care instanța de apel a reținut că nu este competentă să aprecieze asupra nivelului dobânzilor practicate de intimata W. S.A. în activitatea bancară întrucât aceasta este o chestiune de oportunitate sunt străine de natura cauzei. Recurenții arată că în temeiul contractului de cesiune de creanță a drepturilor de încasare a avansurilor de preț, ei au devenit plătitorii dobânzilor și comisioanelor bancare, care aveau o valoarea imensă și despre care nu au fost informați, acesta fiind un motiv de nulitate absolută a acestor acte juridice.

În drept, recurenții au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Intimata AA. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata AA. S.A. a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a arătat că recursul este nul.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți și de recurenții-intervenienți împotriva deciziei civile nr. 2379/A din 19 decembrie 2017 și s-a fixat termen de judecată la 4 martie 2020, cu citarea părților.

La termenul de la 4 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a rămas în pronunțare pe excepția netimbrării recursului, invocată de intimata AA. S.A., excepție pe care a respins-o și a acordat termen la 29 aprilie 2020.

La acest termen s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 22 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Dintre criticile pe care recurenții le-au subsumat acestui motiv de recurs, Înalta Curte le va analiza pe cele menționate la punctele I, II și III din memoriul de recurs, restul criticilor urmând a fi reîncadrate ținând cont de susținerile concrete ale părților.

Criticile sunt nefondate.

Referitor la încălcarea prevederilor art. 18 și art. 292 alin. (5) C. proc. civ., în conformitate cu care procedura în fața instanței de judecată se desfășoară în limba română, iar înscrisurile întocmite în altă limbă trebuie traduse, instanța supremă reține că aceste aspecte au fost deja analizate în apel, la fila x din decizia recurată arâtându-se că procedura judiciară s-a desfășurat în limba română și că înscrisurile de care s-a folosit intimata AA. S.A. au fost însoțite de traduceri. În fața instanței de fond, această intimată a depus și un set de înscrisuri la solicitarea reclamanților, înscrisuri de care aceștia s-au folosit în proces. În măsura în care ar fi considerat necesar, instanța putea dispunse traducerea acestor documente. Așa fiind, se constată că au fost respectate prevederile legale a căror încălcare se invocă.

Recurenții susțin că prin repartizarea apelului formulat în cauză spre soluționare secției a VI-a a Curții de Apel București a fost încălcat principiul repartizării aleatorii a cauzelor deoarece, în considerarea Deciziei nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cauza ar fi putut fi repartizată oricărei secții civile. Instanța supremă reține că la termenul de la 19 septembrie 2017, recurenții au invocat, în fața instanței de apel, excepția necompetenței funcționale și a nelegalei repartizări a cauzei, întemeiat pe aceleași argumente pe care le susțin și în prezentul recurs. Prin încheierea pronunțată la termenul respectiv, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins această excepție, arătând că reclamanții au depus cererea de chemare în judecată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, iar această instanță și-a verificat competența, declarându-se competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza, având în vedere obiectul și natura cererii. Conform Hotărârii nr. 42 din 20 octombrie 2011 a Colegiului de conducere al Curții de Apel București, adoptate potrivit Hotărârii nr. 750 din 27 septembrie 2011 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, căile de atac formulate împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de completuri specializate în litigii cu profesioniștii sunt soluționate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, respectiv Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, specializate, la rândul lor, în astfel de litigii. Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2015 a fost supus repartizării aleatorii între secția a V-a Civilă și secția a VI-a Civilă, fiind repartizat secției a VI-a Civile. Astfel cum a reținut instanța de apel, nu exista nicio rațiune de a se realiza o repartizare aleatorie între toate secțiile civile ale Curții de Apel, astfel cum susțin recurenții, în condițiile în care litigiul a fost soluționat la fond de un complet specializat, iar calea de atac pronunțată în cauză trebuia soluționată tot de un astfel de complet specializat. Mai mult decât atât, Decizia nr. 18/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial la 23 mai 2017, iar cauza a fost repartizată aleatoriu la 31 martie 2017, adică înainte ca dispozițiile acestei decizii să devină obligatorii. Înalta Curte constată că recurenții nu au atacat încheierea din 19 septembrie 2017, statuările din aceasta dobândind caracter definitiv.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, se arată că prin respingerea cererii de îndreptare eroare materială/completare cerere de apel formulată de intervenienți la 18 septembrie 2017, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 471 alin. (3) C. proc. civ.. Prevederile legale a căror încălcare o invocă recurenții reglementează procedura de regularizare a cererii de apel atunci când aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege. Aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speța de față deoarece cererea de apel îndeplinea condițiile legale, astfel că instanța nu a considerat că este necesar să fie regularizată. La termenul de la 14 noiembrie 2017, Curtea de Apel București a analizat solicitarea intervenienților și a calificat-o drept cerere de apel, cu privire la care a pus în discuția părților excepția tardivității. Prin încheierea pronunțată la același termen, excepția a fost admisă, iar prin decizia recurată, apelul formulat de intervenienți a fost respins ca tardiv. Recurenții nu au atacat în mod expres încheierea din 14 noiembrie 2017 și nici soluția instanței de apel de respingere a respectivului apel ca tardiv, aceste statuări fiind definitive.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Dintre criticile pe care recurenții le-au subsumat acestui motiv de recurs, Înalta Curte le va analiza pe cele menționate la punctele IV.2, IV.6 și IV.8 din memoriul de recurs, restul criticilor urmând a fi reîncadrate ținând cont de susținerile concrete ale părților.

Criticile sunt nefondate.

Recurenții afirmă că instanța de apel nu a analizat conduita intimatei U. S.R.L. deși s-a solicitat acest lucru prin cererea de apel, în decizie fiind reținute numai apărările intimatei AA. S.A. Din lecturarea considerentelor deciziei, rezultă că la filele x au fost analizate faptele și conduita intimatei U. S.R.L. și că nu există nicio dovadă că această intimată a conceput o schemă frauduloasă a afacerii.

Se mai arată în cererea de recurs că decizia atacată este nemotivată pe aspectul daunelor. Nu poate fi reținută această critică deoarece instanța de apel a arătat la fila x din decizie care sunt rațiunile pentru care intimata AA. S.A. nu poate fi obligată la plata prejudiciului pretins de reclamanți, indiferent că se solicită restituirea sumelor achitate sau plata de daune. Ca urmare, nu se poate susține că instanța de apel nu a justificat raționamentul sau soluția pe care a pronunțat-o, iar faptul că recurenții sunt nemulțumiți de aceasta soluție nu constituie o critică de nelegalitate.

În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs, autorii căii de atac indică motive străine de natura pricinii, respectiv faptul că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra nivelului dobânzilor deși acest aspect nu s-a invocat în apel. Instanța supremă constată că recurenții au susținut, în repetate rânduri, că au fost obligați să achite costurile creditului și că valoarea dobânzilor și comisioanelor a fost foarte mare. Ca urmare, instanța de apel a considerat necesar să răspundă acestor afirmații ale părților, arătând în mod judicios că nu poate face aprecieri asupra costurilor practicate de intimata AA. S.A. în activitatea sa curentă. Prin aceste afirmații nu se analizează motive străine de natura pricinii, așa cum se susține prin motivele de recurs, ci se răspunde criticilor formulate de autorii căii de atac.

Restul susținerilor din memoriul de recurs vor fi analizate de Înalta Curte prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța supremă nu își însușește criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 2, art. 5-7 din Legea nr. 363/2007, ale art. 18-26 din O.G. nr. 21/1992, ale art. 38-63 din Legea nr. 296/2004 și dispozițiile privind executarea garanțiilor mobiliare între cele două pârâte deoarece niciuna din prevederile legale enumerate mai sus nu sunt aplicabile în raporturile juridice dintre recurenți și intimata-pârâtă AA. S.A. Legea nr. 363/2007 reglementează combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii; O.G. nr. 21/1992 privește protecția consumatorilor, iar Legea nr. 296/2004 implementează Codul consumului. Prevederile legale menționate în memoriul de recurs, incluse în aceste acte normative, se referă la practicile comerciale înșelătoare și la obligațiile operatorilor economici de a îi informa și educa pe consumatorii cărora le furnizează servicii sau produse.

În speță, între intimata U. S.R.L. și intimata AA. S.A. a fost încheiat contractul de credit nr. x din 2 mai 2006, care a fost modificat prin mai multe acte adiționale succesive. Pentru a garanta îndeplinirea obligațiilor de restituire a împrumutului, intimata U. S.R.L. a constituit mai multe garanții în favoarea intimatei AA. S.A., printre care și contracte de garanție mobiliară având ca obiect, între altele: creanțele prezente și viitoare pe care intimata U. S.R.L. le are față de recurenți (reprezentând încasări din preț și avansuri achitate de aceștia în calitate de viitori proprietari ai imobilelor ce urmau a fi construite sau venituri din chirii) și soldul conturilor deschise de această intimată la AA. S.A. Recurenții nu sunt părți în contractele de garanție mobiliară la care se face referire în cererea de chemare în judecată, iar prin aceste contracte nu se nasc obligații în sarcina acestor persoane fizice. În mod corect a reținut instanța de apel că intimata AA. S.A. nu a oferit nici un produs sau serviciu recurenților astfel că între aceste părți nu s-a născut un raport juridic supus legislației din domeniul protecției consumatorilor.

În memoriul de recurs se mai susține și încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 966-968, art. 1391-1398 și art. 1402-1404 C. civ. din 1864 și ale art. 1 2 lit. a), art. 13 și urm. din Titlul VI (Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare) al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

Criticile privind cauza ilicită pe care s-au întemeiat contractele de garanție mobiliară încheiate între cele două intimate și mecanismul prin care acestea au intenționat să corupă forța juridică obligatorie a contractelor de vânzare-cumpărare bunuri viitoare încheiate între recurenți și intimata U. S.R.L. vor fi înlăturate deoarece încheierea contractelor de garanție mobiliară având ca obiect cesiunea unei creanțe sau soldul unui cont bancar era permisă de legislația în vigoare la momentul încheierii respectivelor acte juridice. Mai mult decât atât, nu rezultă din prevederile contractuale contestate, iar curtea de apel confirmă acest lucru, că recurenții ar fi devenit garanți și plătitori ai costului creditului. Faptul că intimata U. S.R.L. s-a obligat, în temeiul unor prevederi contractuale, să cesioneze dreptul asupra încasărilor către banca ce i-a acordat un împrumut în vederea realizării ansambulului rezidențial în care urmau să locuiască recurenții nu înseamnă că recurenții erau obligați să plătească direct băncii sumele pe care le datora intimata U. S.R.L. în temeiul contractelor încheiate cu aceasta. Cauza contractelor de garanție mobiliară este una licită și morală tinzând la securizarea îndeplinirii de către împrumutat a obligațiilor de plată.

Instanța supremă mai reține că nu există nicio legătură de cauzalitate între acțiunea intimatelor-pârâte de a încheia contracte de garanție mobiliară și faptul că recurenții nu au dobândit dreptul de proprietate asupra locuințelor, astfel cum conveniseră cu U. S.R.L. Contractele de garanție mobiliară au fost încheiate între cele două intimate și au avut ca obiect garantarea de către intimata-pârâtă U. S.R.L. a îndeplinirii obligațiilor născute în temeiul contractului de credit încheiat între aceleași două intimate, în timp ce contractele de vânzare-cumpărare bunuri viitoare au fost încheiate între recurenți și intimata U. S.R.L. și au avut ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor din ansamblul rezidențial de la intimata U. S.R.L către recurenți. La stabilirea situației de fapt, instanța de apel a reținut că aceste din urmă contracte nu conțin nicio clauză privind destinația sumelor plătite de recurenți intimatei U. S.R.L., aceasta având posibilitatea de a utiliza aceste sume în funcție de propriile necesități, iar în contractele de garanție au fost incluse prevederi privind gestionarea plăților tocmai pentru a se asigura restituirea împrumutului, iar nu cu scopul de a îi prejudicia în vreun fel pe recurenți.

Din susținerile recurenților nu rezultă care este raționamentul logico-juridic pe baza căruia s-ar putea stabili că din încheierea unui contract de credit și a unui contract de garanție aferent contractului de credit ar rezulta că sunt afectate obligațiile născute între debitorul contractului de credit (în speță U. S.R.L.) și un terț cocontractant al său (în speță recurenții) și nici în ce mod acest terț cocontractant ar putea deveni un garant al obligațiilor născute în sarcina debitorului în temeiul contractului de credit. Simpla afirmație că încheierea și executarea contractelor de garanție mobiliară a afectat forța obligatorie a contractelor de vânzare de bunuri viitoare nu poate constitui o argumentație care să justifice în mod pertinent încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor invocate.

Criticile care vizează greșita analiză de către instanța de apel a componentelor fraudei la lege vor fi înlăturate deoarece nu dovedesc încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material. Sub imperiul C. civ. din 1864 nu exista un text de lege care să reglementeze frauda la lege, aceasta fiind o instituție definită de doctrină și jurisprudență. Aspectele aduse în discuție se referă la interpetarea probatoriului și sunt apreciate ca fiind de netemeinicie întrucât tind la o devoluare a fondului ceea ce este incompatibil cu calea de atac formulată. Instanța de apel este suverană în ceea ce privește stabilirea situației de fapt și a constatat că aceste afirmații ale recurenților nu au fost dovedite.

Se mai arată în memoriul de recurs că instanța de apel a încălcat și principiile de drept și normele privind regimul juridic al nulității absolute a unui act juridic de consumație deoarece nu a analizat condițiile și situațiile anterioare sau concomitente actelor juridice enumerate de aceștia și nici plățile frauduloase care ar fi justificat teza fraudei la lege. Recurenții au prezentat aceste argumente și în fața instanței de apel care le-a considerat neîntemeiate, constatând că frauda la lege și cauza ilicită a contractelor de garanție reală mobiliară ca temei al nulității absolute a acestor contracte au fost întemeiate pe încălcarea dispozițiilor speciale ale legislației din domeniul protecției consumatorilor. Astfel cum s-a reținut mai sus, recurenții nu participă la un raport juridic care să justifice calitatea lor de consumatori și din decizia recurată rezultă că nu au făcut dovada încălcării respectivelor dispoziții legale. Analiza plăților și a elementelor de fapt care au însoțit încheierea contractelor a fost deja supusă atenției curții de apel, iar faptul că aceasta nu și-a însușit criticile recurenților nu justifică reformarea hotărârii atacate.

Este nefondată și critica prin care se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiilor de drept și a normelor privind riscul contractului deoarece se afirmă, fără a se indica prevederi legale concrete, că instanța de apel a confundat noțiunea de culpă contractuală și de risc al contractului și că riscul contractului de credit este suportat de consumatori deoarece ar exista o garanție reală mobiliară asupra avansurilor de preț achitate de aceștia. Argumentele dezvoltate în susținerea acestei critici nu justifică încadrarea în ipoteza cazului de casare invocat, instanța de apel reținând în mod corect că riscul contractului de credit nu a trecut din sarcina intimatei-pârâte U. S.R.L. în sarcina recurenților, aceștia din urmă suportând riscul contractelor de vânzare-cumpărare bunuri viitoare încheiate de ei înșiși cu intimata-pârâtă, și nu pe cel al contractului de credit.

Recurenții afirmă că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiilor și normelor de drept privind legătura de cauzalitate și prejudiciu, dar nu indică în concret norma materială încălcată. Susținerile acestora subscrise acestui punct al memoriului de recurs reiterează argumente ce au mai fost arătate anterior în cuprinsul aceluiași memoriu. Instanța supremă nu va relua analiza lor, ci va reține că între recurenți și intimata-pârâtă AA. S.A. nu există nici un raport juridic, recurenții nefiind părți ale actelor juridice a căror nulitate absolută o invocă. Așa fiind, chiar și în ipoteza în care s-ar constata nulitatea absolută a respectivelor contracte, recurenții nu ar putea fi beneficiarii repunerii părților în situația anterioară, principiul restitutio in integrum producându-și efectele numai între cele două intimate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți și de recurenții-intervenienți împotriva deciziei civile nr. 2379/A din 19 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții la plata, în solidar, către intimata-pârâtă AA. România S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.123,53 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți D., H., L., P., T., A., E., I., M., Q., C., G., K., O., S., B., F., J., N. și R. împotriva deciziei civile nr. 2379/A din 19 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-intervenienți Y., Z. și X. împotriva deciziei civile nr. 2379/A din 19 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenții la plata, în solidar, către intimata-pârâtă AA. România S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.123,53 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iulie 2020.